Sunt ateu, intrebati-ma orice!

[AlinB]

În prealabil postat de AteulCelRau

Ooops am si uitat azi vroiam sa va dau lnkuri la niste videori de mare inteleciune(ca folosec limbajul vostru) al unor oamenii care cred ca sunt reprezentati buni ai ateismului,

http://www.youtube.com/user/ZOMGitsCriss

O Romanca ce incepe sa aiba popularitate internationala pe net, urmariti videourile ei ca are multe si e tare desteapta fata(mult mai tare decat mine)

E amuzanta romanca ta, in primul rand vorbeste o engleza infecta rau, in al doilea rand, vorbeste prea repede ca sa gandeasca ceea ce zice, ori a invat ca pe o poezie, ori citeste de pe ecran, ceea ce e cel mai probabil.

In al doilea rand e la fel de semidocta ca tine (probabil de asta iti si place), pentru ca videoclipul incepe cu o ineptie atribuita crestinilor.
Nu ca n-ar fi crestini care n-ar sustine ineptii (protestantii sunt campioni la asa ceva), dar afirmatia in cauza in nici un caz nu reprezinta crestinismul autentic, pe care cei ca tine sunt prea superficiali sa-l caute sa-l cunoasca.

Dumnezeu nu vrea "colaborationism" asa cum sustine individa cu engleza de balta, el iti ofera oportunitatea de a te bucura de o fericire vesnica.
Oportunitate pe care tu ai posibilitatea sa o refuzi, ramanand cantonat in crezuri absurde si superficiale sau..pur si simplu nefacand nimic.

In schimb, daca vrei sa te bucuri de aceasta fericire, felul tau de a fi trebuie sa se schimbe iar asta nu este un proces deloc facil si deloc intamplator asemanat cu "purtarea crucii" sau cruficarea.

Lucru care nu e la indemana oricui, asa cum am mai spus, pentru multi este mai simpla politica strutului.
Daca aberatiile de pe youtube te fac sa te simti bine cu tine insuti ACUM, sa vedem cum o sa fie peste ceva vreme..
Constiinta ta o poti pacali cu presupusele tale bune intentii si aburul e moralitate, pe Dumnezeu NU.

Din amuzament, as asculta si restul povestii dar nu stiu daca o sa am timp, desi distractia e teribila sa vezi cate ineptii poate spune cineva care se considera destept.

Stiu, sunt un pacatos ..n-ar trebui sa ma amuze ratacirea altora, dar nu am pretentia nici a fi din cale afara de spiritual, deci poate o sa ma ierti..

În prealabil postat de AlinB

E amuzanta romanca ta, in primul rand vorbeste o engleza infecta rau, in al doilea rand, vorbeste prea repede ca sa gandeasca ceea ce zice, ori a invat ca pe o poezie, ori citeste de pe ecran, ceea ce e cel mai probabil.

In al doilea rand e la fel de semidocta ca tine (probabil de asta iti si place), pentru ca videoclipul incepe cu o ineptie atribuita crestinilor.
Nu ca n-ar fi crestini care n-ar sustine ineptii (protestantii sunt campioni la asa ceva), dar afirmatia in cauza in nici un caz nu reprezinta crestinismul autentic, pe care cei ca tine sunt prea superficiali sa-l caute sa-l cunoasca.

Dumnezeu nu vrea "colaborationism" asa cum sustine individa cu engleza de balta, el iti ofera oportunitatea de a te bucura de o fericire vesnica.
Oportunitate pe care tu ai posibilitatea sa o refuzi, ramanand cantonat in crezuri absurde si superficiale sau..pur si simplu nefacand nimic.

In schimb, daca vrei sa te bucuri de aceasta fericire, felul tau de a fi trebuie sa se schimbe iar asta nu este un proces deloc facil si deloc intamplator asemanat cu "purtarea crucii" sau cruficarea.

Lucru care nu e la indemana oricui, asa cum am mai spus, pentru multi este mai simpla politica strutului.
Daca aberatiile de pe youtube te fac sa te simti bine cu tine insuti ACUM, sa vedem cum o sa fie peste ceva vreme..
Constiinta ta o poti pacali cu presupusele tale bune intentii si aburul e moralitate, pe Dumnezeu NU.

Din amuzament, as asculta si restul povestii dar nu stiu daca o sa am timp, desi distractia e teribila sa vezi cate ineptii poate spune cineva care se considera destept.

Stiu, sunt un pacatos ..n-ar trebui sa ma amuze ratacirea altora, dar nu am pretentia nici a fi din cale afara de spiritual, deci poate o sa ma ierti..

Sincer Alinb nush daca sa mai raspund la ce zici pentru ca te tot repeti, In primul rand nu mai spune ca stii ce vrea dumnezeu, dumenzeu pentru tine nu e deacat o proiectie propriilor tale opinii, e ca si cum ai vorbi la persoana a treia cand defapt te treferi la tine.
Nu generalizzez pentru ca stiu exact cum sutn toate religiile, fata de tine carre nu stii altceva. Si da, dau cu parerea folosind logica si ratiune, si tu dai cu parerea numa ica folosesti credinta oarba.

[fall3n]

În prealabil postat de AteulCelRau

Sincer Alinb nush daca sa mai raspund la ce zici pentru ca te tot repeti, In primul rand nu mai spune ca stii ce vrea dumnezeu, dumenzeu pentru tine nu e deacat o proiectie propriilor tale opinii, e ca si cum ai vorbi la persoana a treia cand defapt te treferi la tine.
Nu generalizzez pentru ca stiu exact cum sutn toate religiile, fata de tine carre nu stii altceva. Si da, dau cu parerea folosind logica si ratiune, si tu dai cu parerea numa ica folosesti credinta oarba.

Asta ai inteles tu din ce ti-a spus AlinB ca el crede intr-o credinta oarba ??? fii sincer si nu te minti..

[AlinB]

În prealabil postat de AteulCelRau

Sincer Alinb nush daca sa mai raspund la ce zici pentru ca te tot repeti, In primul rand nu mai spune ca stii ce vrea dumnezeu, dumenzeu pentru tine nu e deacat o proiectie propriilor tale opinii, e ca si cum ai vorbi la persoana a treia cand defapt te treferi la tine.
Nu generalizzez pentru ca stiu exact cum sutn toate religiile, fata de tine carre nu stii altceva. Si da, dau cu parerea folosind logica si ratiune, si tu dai cu parerea numa ica folosesti credinta oarba.

Deci cu alte cuvinte, parerile mele despre ce vrea Dumnezeus sunt o "proiectie a propriilor mele opinii", pe cand ale ale sunt binenteles "o expresie a unei cunoasteri profunde bazata pe logica, ratiune si atente investigatii", pai chiar asa..atunci de ce te mai obosesti sa provoci pe altii la discutii cand in mod evident au o parere atat de buna despre tine si o certitudine atat de mare privind profunzimea filosofiei dumitale fata de de ei care binenteles nu sunt decat niste oi ratacite ce refuza maretul Zeul Ratiune si mareata Zeita Logica?

Oh, si macar daca ar fi asa, dar ceea ce numesti tu logica si ratiune sunt ignoranta si autosuficienta, concluzii absurde pornite de la ipoteze stupide.

Au auzit de legea "Gunoi pui inauntru, gunoi scoti"? Ei, asta ese rezumatul stralucitelor dumitale afirmatii, atunci cand pornesti de la ipoteze aiurea, nu ai cum sa ajungi la concluzii stralucite.

In mod cert, nimeni nu-ti poate spune nimic util deoarece n-a ajuns la profunzimea gandirii dumitale, mai exact, atat timp cat parerille lor nu se identifica cu ale tale sunt binenteles rodul subiectivismului pe cand ale dumitale sunt fara doar si poate obiective.

Ai demonstrat in suficiente randuri ca este o varza in capul dumitale la capitolul "elementara cultura religioasa" facand un talmes balmes din toate religiile, folosind ceea ce e rau in una pentru a contrazice pe alta si tot asa.

Ca sa nu mai vorbim ca pui in carca crestinismului niste idei care nu au cu nimic de a face cu crestinismul autentic, dar esti prea comod si e prea convenabil pentru dumneta sa le iei ca atare ca sa te mai obosesti sa raspunzi.

Nu am pretentia sa-mi raspunzi la ceea ce-ti scriu (chiar nu ma asteptam la unele) dar am sa scriu in continuare pentru cei care ar fi poate tentati sa creada ca balacareala "intelectuala" a dumitale poate contine o bruma de adevar.
Ca sa nu mai vorbim de sinceritate.

Un ateu nu poate demonstra decat ca este asa cum este...infumurat si cu nasul pe sus, mai ales cand i se atrage atentia asupra greselilor elementare ale procesului sau cognitiv pseudo-logic si pseudo-rational.

[strajeru]

Salut Ateule.
Lasand la o parte faptul ca nu esti pregatit pentru a da raspunsuri favorabile ateismului(logice si concise),ca habar nu ai ceea ce combati fara sa fi studiat in prealabil(religia,de ortodoxie nici nu mai vorbesc),ca esti imatur(desi ai 23 de ani),diletant si superficial,ca jignesti si nu stii sa porti o discutie,ca ai tupeul nesimtit sa-L faci pe Dumnezeul meu psihopat(cine iti da tie acest drept ?)totusi ai calitatea de a-ti sustine teoria cu vehementa si darzenie.Aceasta este cauza pentru care te rog frumos sa poti distruge aceste argumente(care le voi posta mai jos) despre existenta Lui Dumnezeu.Doresc insa sa faci acest lucru cu foarte mare seriozitate,logica si maturitate(desi poate nu-ti convine,deja esti Barbat).

Argumentul istoric

Argumentul istoric deduce existenţa lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee care există la toate popoarele şi în toate timpurile. Dacă ideea de Dumnezeu există pretutindeni, şi a existat totdeauna, este imposibil ca acestei idei să nu-i corespundă o fiinţă care există în realitate. De altfel, preistoria, istoria, etnografia, etnologia, sociologia şi alte ştiinţe dovedesc fără nici o îndoială că nu există şi n-a existat niciodată vreun popor care să nu aibă credinţă în Dumnezeu, indiferent de felul în care aceste popoare şi l-au reprezentat. Nenumărate locaşuri şi obiecte de cult, ca şi picturile ce s-au găsit în cele mai vechi aşezări omeneşti dovedesc credinţa oamenilor preistorici în Dumnezeu.
Deoarece ideea de Dumnezeu există la toate popoarele, acest argument s-a numit „a consensu gentium”, adică el se bazează pe consensul tuturor popoarelor. De altfel, temeliile acestui argument le-au pus numeroşi filozofi şi învăţaţi din antichitate, el fiind unul dintre cele mai vechi argument. Astfel, Plutarh, un reprezentant al Academiei platonice, la începutul veacului al 2-lea al erei noastre, scria: „Veţi vedea, poate, cetăţi fără întărituri, fără legi, veţi întâlnit popoare care nu cunosc legi şi întrebuinţarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu n-a văzut încă nimeni”. În veacul de dinaintea erei noastre, Cicero zicea: „Nu e nici un popor atât de înapoiat şi de sălbatic, ca să nu creadă într-un Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce fel este”. Iar referindu-se la acest argument, acelaşi Cicero spunea: „Ceea ce este admis de toţi, nu se poate să fie fals, pentru că trebuie să aibă rădăcina în însăşi fiinţa omului”.
S-a obiectat însă de către unii că acest argument n-are decât cel mult o valoare redusă, deoarece, în decursul timpului, oamenii au crezut şi în existenţa unor lucruri sau fiinţe prin care şi-au explicat diferite fenomene din natură, dar o dată cu progresul ştiinţelor au părăsit acele superstiţii, explicându-şi lucrurile şi fenomenele respective prin legăturile lor cauzale. Aşadar, asemenea altor superstiţii care cu timpul au dispărut, şi credinţa în Dumnezeu va dispărea îndată ce oamenii vor reuşi să explice toate fenomenele naturii pe bază ştiinţifică. La această obiecţie, susţinătorii argumentului istoric au răspuns că toate credinţele deşarte, toate superstiţiile nu au avut caracterul de credinţe universale, ci au fost legate de loc şi de timp, pe când ideea de Dumnezeu este universală.

Asta este primul.Deci vezi ce combati si cum combati :)

[strajeru]

Argumentul cosmologic

Argumentul cosmologic, bazându-se pe principiul cauzalităţii, pleacă în dovedirea existenţei lui Dumnezeu de la constatarea că lumea fiind mărginită şi contingentă (întâmplătoare) în mod necesar, raţiunea omenească trebuie să admită existenţa unei fiinţe absolute, veşnice, care este ultima cauză, necauzată de nimeni şi de nimic, a întregii existenţe. Această cauză este necesară, avându-şi cauza în sine însăşi, nefiind efectul unei cauze. Realitatea lumii ni se înfăţişează ca o existenţă condiţională şi dependentă, ceea ce presupune cu necesitate o existenţă necondiţionată, o cauză absolută. Aşadar, în acest argument, principiul hotărâtor este cauzalitatea în înţelesul cel mai general: orice efect are o cauză, deci şi lumea în totalitatea ei trebuie să aibă o cauză.
Argumentul cosmologic este cel mai vechi argument, fiind cunoscut încă în filozofia greacă. Astfel, Aristotel spune: „Dumnezeu, Care nu poate fi văzut de nimeni, se vădeşte în lucrurile Sale”. El este prezent şi în Scriptura Vechiului şi Noului Testament: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (bolta cerească, spune psalmistul – Ps. 18,1), iar Apostolul Pavel zice: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire…” (Rm. 1,20).
În epoca modernă, filozoful Voltaire a recunoscut tăria acestui argument în următoarele versuri:
„Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar
că poate exista ceasul fără un ceasornicar”.
Filozoful Leibniz foloseşte acest argument plecând de la constatarea că toate lucrurile din lume se condiţionează reciproc, încât lumea în totalitatea ei trebuie să fie condiţionată, fapt pentru care raţiunea noastră postulează o cauză necondiţionată, absolută, care este Dumnezeu. Sub această formă, argumentul se numeşte „a contingentia mundi”, adică din contingenţa lumii.
De obicei, în acest argument se folosesc trei procedee, ceea ce face ca el să se înfăţişeze sub trei aspecte: 1. raţionamentul care pleacă de la principiul cauzalităţii în sens restrâns, de înlănţuire cauzală între lucruri, de la cauză la efect (argumentul cauzalităţii); 2. raţionamentul care pleacă de la mişcarea şi schimbarea continuă ce există în lume (argumentul mişcării); 3. raţionamentul care pleacă de la contingenţa lumii ca atare (contingent e termenul opus lui necesar), ceea ce presupune o cauză necesară (argumentul contingenţei). La acestea se mai poate adăuga un al patrulea aspect, şi anume raţionamentul care se bazează pe legea entropiei (argumentul entropologic). Toate aceste argumente nu se deosebesc în forma lor, deoarece toate se folosesc în principiul cauzalităţii, ci numai în cuprinsul sau conţinutul lor.

Vezi si aici ce poti face )

[strajeru]

Argumentul cauzalităţii


Experienţa şi raţiunea ne arată că lumea se prezintă ca o înlănţuire organizată de cauze şi efecte, orice lucru şi orice fenomen avându-şi o cauză şi, la rândul său, poate fi cauza unui alt efect etc. Un lucru este efectul unei cauze care l-a produs, dar poate fi şi cauza unuia pe care-l produce. Nu e însă posibil ca un lucru să fie propria sa cauză, pentru că totdeauna cauza precede sau este anterioară efectului. Dacă admite aşa ceva, ar însemna că un lucru există înainte de a exista, ceea ce este imposibil atât din punct de vedere logic, cât şi al realităţii. La fel, nu e posibil să mergem la infinit din cauză în cauză, ci trebuie să ne oprim, în sfârşit, la o primă cauză care nu mai presupune o alta şi a cărei existenţă se impune cu necesitate. Pe această primă cauză o numim Dumnezeu.
Ceea ce s-a afirmat şi argumentat până aici, în mod general şi abstract, nu este decât rezultatul observaţiei şi reflexiei asupra naturii în general şi asupra fenomenelor neînsufleţite şi însufleţite din sânul acesteia. Dar la acelaşi rezultat ajungem dacă urmărim cauzalitatea în regnul vegetal, animal şi uman, căci nicăieri nu putem descoperi cauze prime, deoarece viaţa – atât în formă individuală, cât şi în generalitatea ei – este ceva condiţionat. La fel stau lucrurile şi în lumea anorganică.
S-a obiectat că argumentul cauzalităţii nu-i stringent, deoarece poate fi cugetată o serie nesfârşită de cauze secundare, fără a fi nevoie să admitem o cauză primă. Într-adevăr, lumea este o înlănţuire ordonată de cauze şi efecte, dar prin aceasta nu suntem obligaţi cu necesitate logică să postulăm o primă cauză în afara lumii.
Dar răspunsul este că gândirea logică nu poate concepe ca o serie nesfârşită de cauze secundare să se învârtă într-un circuit al cauzelor, precum sunt punctele de pe circumferinţa unui cerc, căci această serie de cauze secundare nu se poate dispensa de o cauză primă necesară. Efectul care necesită o cauză este în imposibilitate de a-şi produce cauza sa.
Împotriva acestui argument s-au ridicat filozofii D. Hume şi I. Kant, care au atacat propriu-zis principiul şi legea cauzalităţii. Astfel, D. Hume afirmă că principiul cauzalităţii este ceva subiectiv, nu obiectiv, căci noi observăm doar o succesiune a fenomenelor, unele după altele, dar nu putem afirma că în succesiunea a, b, c, d, a este cauza lui b, b este cauza lui c, c este cauza lui d, căci noi observăm succesiunea lor, adică urmarea unuia după altul, dar noi nu ştim nimic despre caua lor. Aşadar, spune Hume, în baza obişnuinţei, în loc să spunem că fenomenul b urmează după a, c după b, d după c, deci în loc să spunem post hoc (după acesta), spunem că a e cauza lui b, b e cauza lui c, c e cauza lui d, deci spunem propter hoc (pentru acesta).
Dar afirmaţia lui Hume nu poate sta în picioare, mai ales astăzi, când descoperirile ştiinţifice au ajuns la un atare nivel, încât demonstrează în mod neîndoielnic că legea cauzalităţii este legea fundamentală a tuturor fenomenelor ce se petrec în univers, deci este o lege obiectivă şi nu un fapt subiectiv de conştiinţă.
La rândul său, filozoful Kant susţine că legea cauzalităţii se aplică numai în lumea fenomenală, nu în lumea numenală, cea a lucrului în sine, aşa că noi nu putem afirma existenţa unei fiinţe absolute mai presus de lumea fenomenală, deoarece valabilitatea acestei legi se reduce la lumea fenomenală în care trăim. Ce e drept, raţiunea practică postulează existenţa unei astfel de fiinţe, dar raţiunea teoretică, de care e legat principiul cauzalităţii, nu poate dovedi existenţa lui Dumnezeu, cunoştinţele ei limitându-se numai la lumea fenomenală.
Cu toate acestea, în mod indirect, însuşi Kant nu rămâne consecvent concepţiei sale, deoarece în Critica raţiunii pure afirmă că lumea fenomenală în fond este o manifestare sau o expresie a lumii numenale, cu alte cuvinte, cauza lumii fenomenale este tocmai lumea numenală şi astfel, vrând-nevrând, principiul cauzalităţii a pătruns şi în lumea numenală.

Deci ?

[strajeru]

Argumentul miscarii

[SIZE=5]Originea acestui argument o găsim la Aristotel. Ulterior i s-a dat o mare importanţă mai ales în evul mediu, de către reprezentanţii scolasticii şi îndeosebi de Toma de Aquino. Susţinătorii lui afirmă că tot ce se mişcă nu se mişcă de la sine şi prin sine, ci se mişcă prin altul. Aşadar, mişcarea în lume se transmite de la unul la altul, dar raţiunea noastră pretinde un prim mişcător (primum movens), un prim motor care a introdus mişcarea în lume, el nefiind mişcat de altcineva sau de altceva, şi acesta nu poate fi decât Dumnezeu (Summa Theol. 1 q. 2 a3).[/SIZE]
[SIZE=5] Trebuie însă remarcat că, atât la Aristotel, cât şi la Toma de Aquino, mişcarea nu este luată în sens restrâns, ci în cel mai larg sens, cuprinzând orice devenire, orice transformare, orice trecere de la o stare la alta. Nu e vorba deci numai de mişcarea spaţială, cantitativă, ci şi de transformările calitative care se petrec în viaţa organică, psihică sau morală. Toma d Aquino spune că trebuie să existe o activitate pură, lipsită de orice pasivitate, care pune toate în mişcare şi care e deci originea mişcării din lume. Precum se poate vedea, şi acest argument nu e decât un alt aspect al argumentului cauzalităţii.[/SIZE]
[SIZE=5] Argumentarea lui Aristotel şi Toma de Aquino nu neagă posibilitatea mişcării proprii la unele lucruri şi fiinţe, căci o astfel de mişcare există atât în lumea anorganică, cât şi în cea organică. Dar acestea nu se manifestă ca o mişcare de sine, absolută, ci ca una cauzată de altceva: de exemplu, picioarele sunt mişcate de muşchi, aceştia sunt puşi în mişcare de sistemul nervos, care la rândul lui e mişcat de stările sufleteşti, de voinţă etc. Precum se vede, toate aceste mişcări sunt determinate de factori exteriori lor, fiind cauzate de aceştia.[/SIZE]
[SIZE=5] Materia ca atare nu poate fi originea acestei mişcări, care are totdeauna o direcţie. La fel stau lucrurile şi cu celelalte mişcări, schimbări şi transformări din lumea organică. Pe de altă parte, în univers nu există un punct fix de la care să fi început mişcarea, căci universul nu are nicăieri un centru de forţă. Nici teoria modernă a expansiunii continue a universului sau cea a „big-bang”-ului nu-i poate găsi acestuia un centru de forţă. Nici totalitatea forţelor din univers nu poate explica mişcarea, deoarece cumularea cantitativă nu schimbă cu nimic natura internă a lucrurilor. Prin urmare, trebuie să existe o primă şi supremă cauză mişcătoare, care nu se află în stare potenţială, ci în stare activă, neavând nevoie de nici un impuls dinafară, fiind pură actualitate şi perfecţiune neschimbabilă, care pune în mişcare întreg mecanismul universului.[/SIZE]
[SIZE=5] Aşadar, în concluzie, neexistând în lume o primă cauză care să mişte totul, iar mişcarea din lume sub toate formele ei pretinzând o astfel de cauză fără de care ea ar rămâne neexplicabilă, urmează că trebuie să existe în afara lumii o primă cauză mişcătoare, un „primum moves”, o energie necondiţionată de nimeni şi nimic, o pură actualitate care este Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=5] [/SIZE]

[strajeru]

Argumentul contigentei (sunt sigur ca stii ce inseamna)

[SIZE=5]Ceea ce mintea sănătoasă poate constata este că lucrurile din lume şi lumea în totalitatea ei sunt contingente. Lumea există şi nimeni nu se îndoieşte de aceasta. Împotriva părerii că lumea ar fi absolută stau limitarea şi mărginirea lucrurilor în natura şi acţiunile lor, multiplicitatea, varietatea, contrarietatea, schimbarea, transformarea, naşterea şi moartea acestora. Toate lucrurile din lume sunt sondiţionate şi dependente de altele, pot să existe şi pot să nu existe, cu alte cuvinte, existenţa lor este întâmplătoare şi nu necesară. Temporalitatea lor este un semn sigur că ele nu sunt necesare pentru lume, păstrându-şi acelaşi caracter şi în perioada existenţei, ca şi a dispariţiei lor. Iar slăbiciunea, insuficienţa şi nimicnicia lor le-o descoperă însăşi dispariţia lor.[/SIZE]
[SIZE=5] Dar ceea ce e valabil pentru lucrurile particulare şi singulare este valabil şi pentru lume în totalitatea ei. Căci, dacă lucrurile din lume sunt contingente, lumea însăşi e contingentă, deoarece oricâte lucruri mărginite s-ar pune la un loc, suma lor rămâne nemărginită.[/SIZE][SIZE=5]Plecând de la constatarea realităţii contingenţei din lume, argumentul contingenţei se ridică la o realitate necesară, la o existenţă necauzată, deoarece contingentul presupune în mod necesar absolutul. Gândirea logică nu se poate opri la contingent spre a explica ce este contingent, ci postulează o fiinţă care îşi are raţiunea existenţei sale în sine. Existenţa acestei fiinţe este o necesitatea interne, de aceea, în Revelaţie, Dumnezeu zice: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3,14), ceea ce înseamnă că El nu depinde de nimeni, El există de la Sine şi prin Sine. [/SIZE][SIZE=5]Dar când vorbim de mărginit şi contingent, nu trebuie să înţelegem numai mărginirea în spaţiu şi timp, ci şi mărginirea în natura şi calitatea lucrurilor, deci prin aceasta înţelegem orice limitare. Tot astfel, prin contrast, nemărginirea lui Dumnezeu nu e numai nemărginire în timp şi spaţiu, ci este nesfârşita Lui măreţie, infinita Lui perfecţiune, plenitudinea fiinţei Sale. Contingentul rămâne însă contingent, chiar dacă ar fi etern: dacă lumea ar fi eternă, ea române tot contingentă. Materia, chiar dacă ar exista în eternitate, deci n-ar avea început nu-şi schimbă caracterul, rămânând tot materie, adică ceva contingent. Sunt semnificative în acest sens cuvintele unui teolog: „O piatră poate exista până în eternitate, ea rămâne însă ceea ce este. Eternitatea nu-i împrumută viaţa fără o cauză activă, ea rămâne nemişcată până în eternitate” (Gerhard Esser). [/SIZE][SIZE=5]Concluzia ce se desprinde din cele arătate mai înainte este că lucrurile din lume şi lumea în totalitatea ei fiind contingente, trebuie să existe o fiinţă în afara lumii, o fiinţă absolută, care să fie în acelaşi timp şi raţiunea suficientă a lumii, şi propria sa raţiune suficientă. [/SIZE]

[stereox]

În prealabil postat de strajeru

Argumentul cauzalităţii[/b]

Experienţa şi raţiunea ne arată că lumea se prezintă ca o înlănţuire organizată de cauze şi efecte, orice lucru şi orice fenomen avându-şi o cauză şi, la rândul său, poate fi cauza unui alt efect etc. Un lucru este efectul unei cauze care l-a produs, dar poate fi şi cauza unuia pe care-l produce. Nu e însă posibil ca un lucru să fie propria sa cauză, pentru că totdeauna cauza precede sau este anterioară efectului. Dacă admite aşa ceva, ar însemna că un lucru există înainte de a exista, ceea ce este imposibil atât din punct de vedere logic, cât şi al realităţii.]
Deci ?

Am citit undeva pe forum o chestie care mi-a placut foarte mult, dar nu mai stiu care user a spus-o. Citez din memorie: "frate, cu filozofia nu poti nici macar sa fierbi o varza".

Cum ramane cu non-determinismul din mecanica cuantica?
Cum ramane cu efectul care precede cauza, in functie de sitemul de referinta ales, din teoria relativitatii?
Cum ramane cu radiatia alpha, in care un atom de uraniu emite o particula alpha la momentul x sau y sau z, fara sa aiba vreo preferinta anume pentru vreunul din momentele alea. Poftim cauzalitate.

Dar, presupunem ca lucrurile stau asa cum spui tu si universul respecta principiul cauzalitatii asa cum il definesti tu. De ce ar fi prima cauza chiar Dumnezeu? Asta inca nu ai explicat.

În prealabil postat de strajeru

Argumentul miscarii

Susţinătorii lui afirmă că tot ce se mişcă nu se mişcă de la sine şi prin sine, ci se mişcă prin altul. Aşadar, mişcarea în lume se transmite de la unul la altul, dar raţiunea noastră pretinde un prim mişcător (primum movens), un prim motor care a introdus mişcarea în lume, el nefiind mişcat de altcineva sau de altceva, şi acesta nu poate fi decât Dumnezeu.

Nu imi dau seama la ce aspect al realitatii fizice se refera argumentul. Banuiesc ca acea "miscare" ar putea avea un echivalent in princpiul conservarii energiei / impulsului, dar nu pot fi sigur. Repet, cu filozofia nu poti nici macar sa fierbi o varza.
Oricum, chiar daca ar as intelege ce reprezinta acea "miscare", inca nu ai demonstrat ca "primum movens" este chiar Dumnezeu!

În prealabil postat de strajeru

[b]Argumentul contigentei

Concluzia ce se desprinde din cele arătate mai înainte este că lucrurile din lume şi lumea în totalitatea ei fiind contingente, trebuie să existe o fiinţă în afara lumii, o fiinţă absolută, care să fie în acelaşi timp şi raţiunea suficientă a lumii, şi propria sa raţiune suficientă.

:))
Stii tu... treaba aia cu filozofia si cu varza.