Pilde din PATERIC

[andrei_im]

nu poate avea dragoste cel mandru. asa spune parintele Paisie. are mai mult sensul de "cum poate rodi dragostea acolo unde este mandrie?"

[iustin10]

Merci andrei.Un pic ,un pic, avem si noi nevoie de putina interpretare:)

[anna21]

În prealabil postat de andrei_im

nu poate avea dragoste cel mandru. asa spune parintele Paisie. are mai mult sensul de "cum poate rodi dragostea acolo unde este mandrie?"

Iubirea este cel mai vehiculat termen astazi. Eu tare cred ca intelesul cotidian (ba chiar si cel folosit de multi crestini) difera de cel folosit de sf. parinti.
Eu cred ca dragostea exista doar unde este smerenie.
Ceea ce inseamna ca eu NU am dragoste, doar mi se pare.
Este corect sa gandesc astfel?
(Am mai facut aceasta afirmatie si am fost etichetata ca extremista in gandire.. dar asa cred eu. Ma gandesc ca daca mi-as iubi cu adevarat copiii, m-as ruga neincetat pentru mantuirea lor, nu doar cand imi amintesc.. si in general cred ca cel ce are dragoste se roaga neincetat pentru toti)

[iustin10]

În prealabil postat de anna21

Iubirea este cel mai vehiculat termen astazi. Eu tare cred ca intelesul cotidian (ba chiar si cel folosit de multi crestini) difera de cel folosit de sf. parinti.
Eu cred ca dragostea exista doar unde este smerenie.
Ceea ce inseamna ca eu NU am dragoste, doar mi se pare.
Este corect sa gandesc astfel?

Dragostea e aceiasi,si la sfinti din pustie si la piata.Faptele dragostei sunt aceleasi peste tot.
Si mai ales inima din care pleaca ele.Problema este ca nici eu NU am dragoste,.pentru ca nu am ce fapte bune sa povestesc ca am facut in ultimul timp.
Nu intelesul dragostei cred ca e altul,ci mu.ltimea pacatelor ne face neroditori.
Si bineinteles mandria e primul pacat care ucide dragostea

[anna21]

În prealabil postat de iustin10

Dragostea e aceiasi,si la sfinti din pustie si la piata.Faptele dragostei sunt aceleasi peste tot.
Si mai ales inima din care pleaca ele.Problema este ca nici eu NU am dragoste,.pentru ca nu am ce fapte bune sa povestesc ca am facut in ultimul timp.

Nici eu nu am fapte bune.
Dar mila lui Dumnezeu este mare si sper ca va socoti cum i-a socotit painea vamesului Petru:
"În părţile Africii era un vameş, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se mai gîndea la moarte, nu mergea nici la bisericile lui Dumnezeu şi îşi astupa urechile sale de la cei care cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci se îngrijeşte de mîntuirea tuturor, şi cu judecăţile care ştie mîntuieşte pe fiecare, Acela, şi cu Petru acesta a făcut după bunătatea sa, şi a mîntuit pe el cu un chip ca acesta: Într-o vreme săracii şi scăpătaţii şezînd la uliţe, începu a lăuda casele milostivitorilor, şi a se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau.

Deci, a ajuns cuvîntul şi pînă la acest Petru, căruia îi ziceau că este cu totul nemilostiv. Şi se întrebau unul pe altul dacă luat-a cineva cîndva din casa lui Petru ceva milostenie, zicînd toţi că nimeni n-a luat de la dînsul ceva. S-a sculat apoi un sărac şi a zis: "Ce-mi veţi da mie dacă eu voi merge acum şi voi scoate de la dînsul milostenie?" Şi făcură între dînşii rămăşag. Deci, mergînd săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Ieşind Petru din casă şi ducînd slugile un catîr încărcat de pîine la casa vameşului, săracul, cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi, i s-a închinat lui şi a început a cere milostenie întradins, plîngîndu-se. Iar el, neaflînd piatră, a apucat o pîine şi a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz şi s-a dus. Iar săracul, apucînd pîinea, a mers la tovarăşii săi, zicîndu-le că din înseşi mîinile lui Petru a luat pîinea aceea. Şi a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameşul este milostiv.

După două zile s-a îmbolnăvit vameşul şi, fiind aproape să moară, s-a văzut pe sine în vedenie că era cercetat la oarecare judecată şi punîndu-se faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stau nişte arapi puturoşi şi mîrşavi, iar de altă parte a cumpenelor stau nişte bărbaţi foarte luminoşi la chip. Deci, arapii aducînd toate faptele cele rele pe care Petru vameşul, din tinereţe, în toată viaţa sa, le făcuse, le puneau în cumpănă, iar bărbaţii cei purtători de lumină nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, pe care să le pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse de diavoli. Şedeau întristaţi şi, nepri-cepîndu-se, unul către altul zicea: "Noi, dar, nu avem nimic aici". Atunci a răspuns unul dintre dînşii: "Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pîine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile, şi aceea încă fără de voie". Deci puseră pîinea aceea de partea aceea a cumpenii şi îndată a tras cumpăna mai mult decît cea dintîi. Atunci ziseră către vameş acei bărbaţi frumoşi la chip: "Mergi, sărace Petre, şi mai adaugă la pîinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mîrşavi şi să te ducă în chinul cel veşnic"."

[strajeru]

Zis-a avva Daniil: “Ne-a povestit nouă avva Arsenie despre oarecare, deşi poate chiar el era, că şezând un bătrân în chilia sa, i-a venit un glas zicând: “Vino şi îţi voi arăta lucrurile oamenilor”. Sculându-se a ieşit şi l-a dus pe el într-un loc unde i-a arătat un arap tăind lemne şi făcând o sarcină mare, apoi se ispitea să o ridice, dar nu putea. În loc de a mai lua dintr-însa, el mergând mai tăia lemne şi adăoga peste sarcină, şi aceasta o făcea vreme îndelungată. Mergând puţin mai înainte, iarăşi i-au arătat lui un om ce şedea lângă un lac scoţând apă dintr-însul şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care curgea iarăşi în lac. Apoi i-a zis iarăşi: “Vino să-ţi arăt alta”: a văzut o biserică şi doi oameni călări pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Şi voiau să intre prin uşă şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul şi nu s-a smerit nici unul pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina de-a dreptul şi pentru aceasta au rămas afară de uşă. Şi bătrânul a zis: “Aceştia sunt oamenii care poartă cu mândrie cumpăna, ca şi cum ar fi a dreptăţii şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe sine şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos. Pentru aceasta şi rămân afară de Împărăţia lui Dumnezeu. Iar cel ce tăia lemnele, este omul cel întru multe păcate, care în loc de a se pocăi, adăugă alte fărădelegi peste păcatele sale. Apoi, cel ce scotea apa, este omul ce face lucruri bune, dar pentru că are întru dânsele amestecare rea, cu aceasta a prăpădit şi lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în deşert”.

[strajeru]

Se povesteşte despre avva Agathon, că se silea să facă toate poruncile şi când trecea în corabie, el mai întâi apuca lopata, iar când mergeau la dânsul fraţii, îndată după rugăciune mâna lui punea masa, căci era plin de dragostea lui Dumnezeu. Iar când era să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcaţi. L-au mişcat atunci fraţii, zicând: “Avvo Agathoane, unde eşti?” Acesta le-a răspuns: “Înaintea judecăţii stau”. I-au zis ei: “Şi tu te temi, părinte?” “Cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu; dar om sunt şi de unde să ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu!” Şi i-au zis fraţii: “Dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este după Dumnezeu?” Zis-a bătrânul: “Nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui Dumnezeu, şi alta cea a oamenilor”. Iar când au vrut să-l mai întrebe alt cuvânt, le-a zis lor: “Faceţi bine şi nu mai grăiţi acum cu mine, căci n-am vreme”. Şi îndată s-a săvârşit cu bucurie. Că-l vedeau trăgându-se, în ce fel heretiseşte cineva pe prietenii şi iubiţii săi. Avea încă păzire mare în toate şi zicea, că fără de păzire mare nu păşeşte omul la nici o faptă bună.

[strajeru]

A intrat odată avva Agathon în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit lepădat în drum lepros care i-a zis: “Unde te duci” I-a răspuns avva Agathon: “În cetate, să vând nişte vase”. Zis-a lui leprosul: “Fă milostenie, de mă ia acolo!” Luându-l bătrânul în spate, l-a dus în cetate. I-a zis leprosul: “Unde-ţi vei vinde vasele, acolo să mă pui”. Şi a făcut bătrânul aşa. Deci, după ce vindea un vas, îi spunea bubosul: “Cu cât l-ai vândut?” Şi-i răspundea: “Cu atâta”. “Cumpără-mi o plăcintă”. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: “Dar acesta cu cât?” Şi-i răspunse bătrânul: “Cu atâta”. “Cumpără-mi acest lucru”. Şi-i cumpăra. După ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: “Te duci?” “Da!” Şi i-a zis din nou: “Fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit!” Şi luându-l iar în spate, l-a dus la locul lui. I-a spus atunci bubosul: “Binecuvântat eşti Agathone de Domnul în cer şi pe pământ!” şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească.

[andrei_im]

În prealabil postat de anna21

Iubirea este cel mai vehiculat termen astazi. Eu tare cred ca intelesul cotidian (ba chiar si cel folosit de multi crestini) difera de cel folosit de sf. parinti.
Eu cred ca dragostea exista doar unde este smerenie.
Ceea ce inseamna ca eu NU am dragoste, doar mi se pare.
Este corect sa gandesc astfel?
(Am mai facut aceasta afirmatie si am fost etichetata ca extremista in gandire.. dar asa cred eu. Ma gandesc ca daca mi-as iubi cu adevarat copiii, m-as ruga neincetat pentru mantuirea lor, nu doar cand imi amintesc.. si in general cred ca cel ce are dragoste se roaga neincetat pentru toti)

una este iubirea fata de copii, pe care sunt convins ca o ai si alta e iubirea ca virtute crestina, care se manifeste ca iubire a tuturor semenilor, si a celor care ne iubesc inapoi si, mai ales, a celor ce ne ocarasc. nu vreau sa spun ca iubirea fata copiilor nu tine de crestinism, Doamne fereste! insa orice virtute spre care tinde omul se gaseste la Dumnezeu, iar la Dumnezeu, iubirea ii cuprinde pe toti, in egala masura.
Ai dreptate, cel ce are dragostea cea adevarata se roaga neincetat pentru toti - vezi SFANTUL SILUAN!
Recunoscand ca nu avem nici dragoste, nici smerenie, acesta este primul pas spre a le cultiva. Sau spre a-L lasa pe Dumnezeu sa le cultive in noi.

[Imogene]

În prealabil postat de anna21

Iubirea este cel mai vehiculat termen astazi. Eu tare cred ca intelesul cotidian (ba chiar si cel folosit de multi crestini) difera de cel folosit de sf. parinti.
Eu cred ca dragostea exista doar unde este smerenie.
Ceea ce inseamna ca eu NU am dragoste, doar mi se pare.
Este corect sa gandesc astfel?
(Am mai facut aceasta afirmatie si am fost etichetata ca extremista in gandire.. dar asa cred eu. Ma gandesc ca daca mi-as iubi cu adevarat copiii, m-as ruga neincetat pentru mantuirea lor, nu doar cand imi amintesc.. si in general cred ca cel ce are dragoste se roaga neincetat pentru toti)

Asa gandesc si eu. Adica, un fel de "dragoste" avem si noi, dar nu cea despre care vorbesc sfintii. :)