Notiunea de purgatoriu apare in teologia scolastica in secolul al XII-lea, in actele papei Inocentiu IV, in 1254. Ca articol de credinta este mentionat la conciliile din Lyon si Florenta (1439) si formulat la Conciliul din Trident (1553). Conform invataturii catolice, sufletele care mor cu pacate mortale fara sa se fi pocait, sunt trimise, prin judecata lui Dumnezeu, in mod definitiv in iad. Dar cele care s-au dus cu pacate usoare, s-au pocait de pacatele de moarte, dar n-au apucat sa dea pe pamant lui Dumnezeu, o satisfactie pentru pedepsele temporare, se duc in purgatoriu; unde, prin suferintele ce le indura, dau lui Dumnezeu satisfactia cuvenita si se curatesc. Dupa ce au adus aceasta satisfactie ies de acolo la fericire.
Vamile vazduhului nu au caracter de dogma. Pe de alta parte cei care vorbesc de existenta lor, nu le identifica cu purgatoriul, nu sunt locuri de suferinta, ci locuri de cercetare, de judecare a sufletului.
|