Steaua Mărilor

[Mihnea Dragomir]

Stătea Maica-ndurerată
lângă cruce-nlăcrimată
pe când Fiul suferea.
Inima-i adânc rănită,
sfâşiată, chinuită,
o pătrunse sabia.
Vai, ce tristă şi mâhnită
fu acea Neprihănită,
Născătoarea lui Cristos.
Maică sfântă, ce mâhnire
când vedeai în chinuire
pe-al tău Fiu prea glorios.
Cine nu ar plânge oare
când pe Sfânta Născătoare
ar vedea-o-n chinul greu?
Să nu simţi compătimire
lângă Maica-n grea mâhnire
suferind cu Fiul său?
Pentru-a lumii mari păcate,
Fiul ei e dat la moarte
şi sub bice sfâşiat.

Vede-n chinuri cum se frânge,
cum îşi varsă al său sânge,
până sufletul şi-a dat.
Mamă plină de iubire,
dă-mi şi mie-a ta simţire,
cu-al tău chin să plâng şi eu.

Inima-mi în veci să ardă
de iubirea cea mai caldă
către Omul Dumnezeu.
Mamă, mă învredniceşte,
rănile-mi întipăreşte
ale Celui Răstignit.
Eu l-am osândit la moarte
şi de chinuri să n-am parte
când pe cruce-l văd rănit?
Vreau să plâng şi eu cu tine,
cât trăiesc să fie-n mine
Răstignitul cu-al său chin.
Sufletu-mi te însoţeşte
şi cu tine el doreşte
să împartă-al tău suspin.
Tu Fecioară-ntre fecioare,
mă primeşte-ndurătoare
să plâng chinul tău nespus.
Mamă, dă-mi izvor de lacrimi,
ca să plâng aceste patimi,
răni şi moarte-a lui Isus.
Rănile-i să mă rănească,
sângele-i să mă-ncălzească,
crucea lui să o sărut.

Iar când moartea stă la pândă,
Maică, scapă-mă de-osândă,
nu lăsa să fiu pierdut.
Doamne-n ceasul agoniei,
fă prin rugile Mariei
pe duşmani să-i biruiesc.
Iar când trupu-mi va fi rece,
fă ca sufletu-mi să plece
în triumful cel ceresc !