Papalitatea

[IonelS]

Din anul 1970, un fenomen religios, cu milioane de adepti, se manifesta în cadrul Bisericii Catolice prin miscarea de reînnoire harismatica. Sub aparentele unei religiozitati de mare spiritualitate crestina, aceasta miscare reprezinta, în realitate, o grava abatere de credinta. Inspirata din secta penticostarilor americani, cu manifestari de pretinse harisme, aceasta noua secta este constituita în fratii de cîte zece persoane, înglobate la rîndul lor în formatii mai mari de sute de membri, fiecare fratie sau formatie purtînd cîte o denumire biblica. Fratiile sunt organizate din mireni, pe un principiu de autonomie, dar se alcatuiesc si în comunitati monastice cu celibatari, barbati si femei, precum si din persoane casatorite, care au deci familie si copii. Este de mentionat ca asemenea organizatii - mai ales comunitatile monastice cu barbati si femei în comun, si cu familii întregi - nu au existat niciodata în Crestinism, ele fiind experiente noi care aduc o inevitabila sminteala.
Aceasta miscare se subordoneaza episcopatelor catolice, cautînd sa reediteze viata primilor crestini, dar sub o cu totul alta forma. Toate veniturile, salariile, bunurile si proprietatile harismaticilor se administreaza în comun, ei ducînd o viata de obste. În mod deosebit, miscarea întelege sa reînvie harismele de altadata, de care pomeneste Apostolul Pavel: darul vindecarilor, al proorociei, al discernamîntului si al glosolaliei (facultatea de a vorbi în limbi necunoscute).
Despre aceasta actiune religioasa, anchetata de benedictinul Manteau-Boramy, doctor în teologie si expert la Vatican II, si de cardinalul Suenens, primatul Belgiei, papa Paul al VI-lea s-a pronuntat ca în perioada critica prin care trece Catolicismul, o asemenea miscare reprezinta la chance de I'Eglise[5].
Data fiind amploarea miscarii, în 1975 s-a tinut la Roma un congres al harismaticilor, cu 10.000 de reprezentanti, care au primit binecuvîntarea papei, în bazilica Sf. Petru. În 1978, harismaticii au tinut la Dublin un congres si mai mare, la care au luat parte 2 cardinali, 38 de episcopi, 1500 de preoti si 30.000 de credinciosi din 75 de tari[6].
Acesti credinciosi se aduna periodic în biserici si în capele, mai cu seama prin bisericile fara preoti, din cauza lipsei de slujitori, dar si în casele lor. În aceste adunari ei citesc si comenteaza Biblia, se roaga, leganîndu-se cu mîinile ridicate, si apoi, în mod spontan, articuleaza sunete armonizate, pronuntate monoton sau cîntate la unison, într-o maniera medievala. În pauzele dintre aceste manifestari, cînta cîntece moderne, bat din palme, danseaza si se îmbratiseaza, socotindu-se frati si surori[7]. Sunt frecvente cazurile cînd unii din acesti harismatici vorbesc în limbi arhaice sau moderne, necunoscute lor. Se citeaza astfel cazul unui francez care a vorbit în limba chineza; sau al unui irlandez care a vorbit unui rabin în ebraica, dezvaluindu-i taine din viata lui trecuta, ca si din cea a tatalui lui[8]. Alteori s-au produs vindecari neasteptate de paralizii, verificate si de medici[9].
Aceste fenomene de vorbiri în limbi, de vindecari spectaculoase sau de preziceri sunt cît se poate de dubioase si tradeaza prezenta demonului. Avînd în vedere originea acestei miscari religioase, generata de secta Penticostalilor, rezulta ca ea poarta din capul locului o pecete dubioasa. Pastorul metodist Charles Parham, întemeietorul sectei Penticostalilor, în intentia de a reînvia harismele, a stabilit conditia prin care Duhul Sfînt poate coborî asupra unei, persoane, învrednicind-o cu anumite harisme, si anume atunci cînd mai multi credinciosi îsi pun mîinile pe capul acelei persoane si fac o anumita invocare. Deci pe masura ce harismele s-au tot rarit în cursul timpului, din motive binecuvîntate de Dumnezeu, iata ca acum adeptii reînnoirii cred ca Duhul Sfînt vine la cerere, în urma unor manifestari neobisnuite, dar exhibitioniste si lipsite de orice înaltime spirituala.
Daca Apostolii, printr-o lucrare a Duhului Sfînt, au primit darul de a face minuni si de a vorbi în limbi, în scopul de a propovadui Evanghelia în rîndul atîtor neamuri pagîne, aceasta a avut o ratiune a momentului - începutul Crestinismului. Iar Apostolii predicau în diferitele limbi ale timpului într-o deplina întelegere a celor ce spuneau, si nu prin cuvinte bolborosite si neîntelese, cum se întîmpla harismaticilor.
Cît despre prezicerile pe care unii din acesti credinciosi le fac în adunarile lor, ele nu se deosebesc cu nimic de acelea ale chiromantilor sau a oricarui medium care cade în transa, întrucît sursa inspiratiilor este aceeasi, dubioasa si necurata, si numai modalitatea manifestarilor difera de la unii la altii. Adevaratele preziceri aveau un scop duhovnicesc, si nu tinte banale, cu demonstratii publice.
Felul straniu de manifestare, practica rugaciunilor, faptul ca se socotesc vrednici a avea pretinse daruri de la Duhul Sfînt, arata ca aceasta miscare este o secta, chiar daca ea s-a constituit ca o bisericuta în sînul Bisericii Catolice. Adeptii acestei miscari religioase se afla în primejdia de a aluneca din ce în ce mai jos în ratacirea lor, în masura în care se socotesc alesi si au o încredere nelimitata în duhul care îi inspira. A forta vointa divina sa trimita Duhul Sfînt pentru a împlini minuni, a folosi în acest scop practici necunoscute, neobisnuite si în contradictie cu toata Traditia Bisericii si cu adevarata spiritualitate crestina, înseamna nu numai o mare eroare de credinta, ci o alunecare în vrajitorie, sub un impuls demonic.