![]() |
![]() |
|
|
|
|
|
#1
|
|||
|
|||
|
Scrisorile scriitorilor către fiicele lor...da, dar eu mă învârt în jurul unui termen care ar trebui să cam caracterize o anumită aprindere absurdă și deșartă a poftei rele, este vorba de termenul:
curîiosul contrioversat... un fur contrioversat, un violator ce nu știe decât să se laude, tot timpul poftește să violeze, vris-ează, își închipuie violul și apoi vrea să se laude cu orice dându-se în cele din urmă lovit, adică la momentul răspunderii își înscenează la nesfârșit starea de victimă care merge la pierzare... fără scăpare... și se copleșește și așa copleșit se compătimește cu răzbunarea, se flatează lăsându-se compătimit cu răzbunarea... că doar e o victimă și el, e brusc cea mai mare victimă, neputincioasă... plină de toată vrednicia neputinței... și dacă mă uit la mintea lui, el suferă de 3 atacuri, în motivație, în scop și în timpul speculațiilor socotelilor, astfel: -orice ar face sau ar gândi sau ar vrea, i se alipește motivația celor 7 patimi sau a celor 8 gânduri ale răutății în care excelează minciuna și necredința pentru întietățuri vremelnice. -scopul este întotdeauna câștigul cel lesne și rapid, câștigul necurat, adică murdar și vremelnic... ca un fel de răzbunare roz, prin care parcă ar vrea cineva să-l compătimească, lingușind un suflet trist, o victimă nemulțumită cu mânie ce se răscoală pentru pătimășia sa, pentru vrerea sa. -în timpul socotelilor, care de regulă sunt făcute de dragul lor, a socotelilor deci n-au nicio motivație ci doar de amorul competent al artei, apare nevoia de a se uni omul cu el însuși mereu prin lucrul lui, ca o repetare la nesfârșit în scopul perfectării unirii lui cu el însuși prin exercițiul perfectării de sine doar pentru faptul că ceea ce face este munca lui, rodul lucrului său, este creiatina cea dulce a sa, intrând în patima cea plăcută a creatorului de creatină care se unește cu sine prin creatinul creat de el... asumîndu-și în final responsabilitatea neascultării pentru creatinul cel neclintit, și astfel ajunge model, ca un fel de gigolo gata să-și prezinte... asta e, că nu știu ce poate să mai prezinte el publicului, căci iată, mintea a primit motivația întietății celor 7 patimi, a primit scopul final al câștigului cel lesne și necurat și vremelnic și a exersat în copleșelile speculațiilor... ajungând cu adevărat victimă, dar este o victimă a credulității sale lovite de nulitatea științei căci defapt e vorba de știința omului care se vrea a se lăsa sedusă, ucigând în final naivul exact cum o scorpie își ucide concubinul cel mai frumos și cel mai viteaz... Deci e greu să faci față atacurilor, căci mintea singură, fără rugăciune se afundă în răzbunare... neștiind sărmana că pe sine însuși se răzbună, iar când află, atunci constată că aproape că a trecut toată vremea lui în yadar... și copleșit de deșertăciunea deșertăciunilor omul se simte complet pierdut și singur... și dacă a pierdut... a doua oară nu mai îndrăznește să facă binele ci din trecut își lasă pismele lovite ca să meargă la atac, crezând că astfel nu se mai ratează... fiindcă pisma cea veche întotdeauna ar vrea să facă ea dreptate... prin minciună. Că deși omul a iertat, când se ivește prilejul, omul se lasă din nou răzbunat... primind ca caraghiosul compătimirea cea mârșavă. E greu, dar Domnul merge înainte, nu stă la povești vânătorești. Deci omul rău și necredincios își înscenează și cu asta își ocupă tot timpul, își înscenează repetarea înscenărilor în speranța unei lăudăroșenii cât mai neobservate și minunate, nu ca minune ci ca poftă ce îi satisface toate poftele smereniei trufașe. Last edited by vsovivi; 08.11.2010 at 19:31:54. |
|
#2
|
||||
|
||||
|
Nu de unu singur , ci impreuna cu noi , caci El stie cel mai bine neputinta firii omenesti , si nici cand nu va voi moartea pacatosului !
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) Last edited by cristiboss56; 08.11.2010 at 19:37:07. |
|
#3
|
|||
|
|||
|
Bine ar fi dacă ne-am ține după Domnul, dar nu prea reușim, căci smeritul trufaș nu vrea să recunoască, iar dacă totuși recunoaște chiar și atunci defapt tot nu recunoaște ci se înalță pe sine supărat și mîniat și scos din minți apărându-și idolii săi. Și cel mai mare dintre ei este pofta de pofte, poftele cele multe, plăcerea fărădelegilor adică iubirea de sine pentru minciuni ca să facă neascultarea și se ține mare și se dă mare nerecunoscând că tot ce are, vorbe, rugăciuni, rumegări sunt luate cu japca sau furate cu viclenie de la Dumnezeu ca să facă ascultare de sine... găsindu-și apoi mereu scuza excroacă de a nu avea timp destul căci pe tot îl consumă spre a „lucra” cu minteres viclean, zice el, la propășirea înțelepciunii credinței, zice el...
...și asta e fiindcă omul nu a priceput că toată înțelepciunea lui Solomon fiul lui David este defapt pocăință și smerenie, dar omul prost și lacom și iubitor al idolilor săi pentru care se luptă cu Dumnezeu a crezut că înțelepciunea este arta de a vicleni și desfrâna ca să te aprinzi de mânie că nu ești tu ascultat, călcând pmereu peste cirtuțele Domnului, peste cei ce mai ascultă pe undeva de El... vrând apoi idolatrul să facă alții ce era el dator să fi făcut la vreme... că nu se poate să ceri mereu ca să facă alții venind cu talentul mofturilor și pretențiilor și nemulțumirilor prin care te uiți atât de urât la fratele tău și la maica ta călcând în picioare fecioarele și apoi să te ascunzi ca șerpii în nisisip de tatăl tău ca să nu mai recunoști, să nu răspunzi... Pentru ce vrei mereu să recunoști că nu recunoști? Tot pentru slavă de la oameni te „sinucizi” duhovnicește înaintea lor și acuma? Tot pentru creiatină? Știința vremelnică a răului plac, semeția răutății, râvna defăimărilor, smerenia trufașă, mușciucrul tupeist... Pe Domnul n-ai cum să-L păcălești ci doar te amăgești pe tine asumându-ți la nesfârșit responsabilitatea neascultării pentru frumoasa smerenie trufașă și neputincioasă și copleșitoare cu multele-i clăteli de la starea ta spre o vicleană „îndreptare”... Nu mai fura meritele sfințeniei Domnului ca să te lauzi tu cu ele ca și cum ar fi ale tale... ci pune început bun de Astăzi recunoscând că tu ai nume cu faimă rea, pe drept... și numai Domnul Dumnezeu e sfânt întru toți sfinții Săi... Last edited by vsovivi; 11.11.2010 at 10:31:18. |
|
#4
|
||||
|
||||
|
Un prim pas în despătimire, este însăși renunțarea în osândirea ( judecarea celui de lângă tine ) . O etapă peste care NU SE POATE TRECE :"nu osândi pe aproapele ; tu îi cunoști păcatul, dar pocăința nu i-o cunoști". ( Avva Dorotei ) -
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#5
|
||||
|
||||
|
Parintele Staniloae in Ascetica si mistica, pentru capitolul intai legat de asceza-despatimire- aminteste de anumite etape, iar prima este credinta. Nu cred ca putem incepe drumul despatimirii fara credinta in Dumnezeu- ca relatie si incredere persoanla in puterea Lui nu ca o forma teoretica de acceptare a unor principii sau concepte.
|
|
#6
|
|||
|
|||
|
Adică el, unii, nu dăm nume, are mereu satisfacția că a ieșit o sulimenizare a unei înțețelepciuni, în sensul că va putea asculta... nu el că el nu poate sărăcuțucuțul idolatru, ci cineva, nu se știe... dar va putea asculta, acela... se va asculta... e bine deci că se va putea asculta... n-are importanță cine... defapt nimeni și de nimeni căci tipul ăla ascultător nu e el ci va fi altcineva... bine că va fi... și dacă va fi, atunci el cu siguranță se va putea lăuda ca fiind el însuși, dacă prin absurd apare totuși din vris și v-a și asculta acela de ceea ce cu viclenia a sulimenizat el, cu atâta pătimășie spre ascultare... firește... și iată de ce e el atât de fericit... că cică a aprins un BeC... dar care nu era din ăla cu filament incandescent ci din ăsta, tot mai modern și mai străin, străin de Dumnezeu, un bec cu gaze rare, din alea exclusiviste și snoabe, și care nu au nici urmă de căldură... radiind o lumină rece din care a dispărut ceva... nu se știe ce anume of of o fi dispărut...
„O, dacă ai fi rece sau fierbinte, dar pentru că nu ești nici rece și nici fierbinte ci căldicel te voi scuipa afară din gura Mea” ...și asta se referă pare-mi-se, bag samă, am impresia... la: incandescența Credinței Sfiinte... și ce se află între zăpadă și fierbere? Păi o zamă chioară, o bere clocită... cu pretenția că e gLumă cinstită. Last edited by vsovivi; 11.11.2010 at 14:20:55. |
|
#7
|
||||
|
||||
|
Stâlcirea limbii materne, încâlcirea cuvintelor , ascund gândul pătimaș, ascund trufia , mândria , însăși nebunia minții robite din pruncie ! Despătimirea e cu mult mai grea și anevoioasă odată cu trecerea timpului , e precum cancerul în stadiu avansat !
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
|