Despatimirea

[vsovivi]

Scrisorile scriitorilor către fiicele lor...da, dar eu mă învârt în jurul unui termen care ar trebui să cam caracterize o anumită aprindere absurdă şi deşartă a poftei rele, este vorba de termenul:

curîiosul contrioversat... un fur contrioversat, un violator ce nu ştie decât să se laude, tot timpul pofteşte să violeze, vris-ează, îşi închipuie violul şi apoi vrea să se laude cu orice dându-se în cele din urmă lovit, adică la momentul răspunderii îşi înscenează la nesfârşit starea de victimă care merge la pierzare... fără scăpare... şi se copleşeşte şi aşa copleşit se compătimeşte cu răzbunarea, se flatează lăsându-se compătimit cu răzbunarea... că doar e o victimă şi el, e brusc cea mai mare victimă, neputincioasă... plină de toată vrednicia neputinţei... şi dacă mă uit la mintea lui, el suferă de 3 atacuri, în motivaţie, în scop şi în timpul speculaţiilor socotelilor, astfel:

-orice ar face sau ar gândi sau ar vrea, i se alipeşte motivaţia celor 7 patimi sau a celor 8 gânduri ale răutăţii în care excelează minciuna şi necredinţa pentru întietăţuri vremelnice.

-scopul este întotdeauna câştigul cel lesne şi rapid, câştigul necurat, adică murdar şi vremelnic... ca un fel de răzbunare roz, prin care parcă ar vrea cineva să-l compătimească, linguşind un suflet trist, o victimă nemulţumită cu mânie ce se răscoală pentru pătimăşia sa, pentru vrerea sa.

-în timpul socotelilor, care de regulă sunt făcute de dragul lor, a socotelilor deci n-au nicio motivaţie ci doar de amorul competent al artei, apare nevoia de a se uni omul cu el însuşi mereu prin lucrul lui, ca o repetare la nesfârşit în scopul perfectării unirii lui cu el însuşi prin exerciţiul perfectării de sine doar pentru faptul că ceea ce face este munca lui, rodul lucrului său, este creiatina cea dulce a sa, intrând în patima cea plăcută a creatorului de creatină care se uneşte cu sine prin creatinul creat de el... asumîndu-şi în final responsabilitatea neascultării pentru creatinul cel neclintit, şi astfel ajunge model, ca un fel de gigolo gata să-şi prezinte... asta e, că nu ştiu ce poate să mai prezinte el publicului,

căci iată, mintea a primit motivaţia întietăţii celor 7 patimi, a primit scopul final al câştigului cel lesne şi necurat şi vremelnic şi a exersat în copleşelile speculaţiilor... ajungând cu adevărat victimă, dar este o victimă a credulităţii sale lovite de nulitatea ştiinţei căci defapt e vorba de ştiinţa omului care se vrea a se lăsa sedusă, ucigând în final naivul exact cum o scorpie îşi ucide concubinul cel mai frumos şi cel mai viteaz...

Deci e greu să faci faţă atacurilor, căci mintea singură, fără rugăciune se afundă în răzbunare... neştiind sărmana că pe sine însuşi se răzbună, iar când află, atunci constată că aproape că a trecut toată vremea lui în yadar... şi copleşit de deşertăciunea deşertăciunilor omul se simte complet pierdut şi singur... şi dacă a pierdut... a doua oară nu mai îndrăzneşte să facă binele ci din trecut îşi lasă pismele lovite ca să meargă la atac, crezând că astfel nu se mai ratează... fiindcă pisma cea veche întotdeauna ar vrea să facă ea dreptate... prin minciună. Că deşi omul a iertat, când se iveşte prilejul, omul se lasă din nou răzbunat... primind ca caraghiosul compătimirea cea mârşavă.

E greu, dar Domnul merge înainte, nu stă la poveşti vânătoreşti.

Deci omul rău şi necredincios îşi înscenează şi cu asta îşi ocupă tot timpul, îşi înscenează repetarea înscenărilor în speranţa unei lăudăroşenii cât mai neobservate şi minunate, nu ca minune ci ca poftă ce îi satisface toate poftele smereniei trufaşe.

[cristiboss56]

În prealabil postat de vsovivi

E greu, dar Domnul merge înainte

Nu de unu singur , ci impreuna cu noi , caci El stie cel mai bine neputinta firii omenesti , si nici cand nu va voi moartea pacatosului !

[vsovivi]

Bine ar fi dacă ne-am ține după Domnul, dar nu prea reușim, căci smeritul trufaș nu vrea să recunoască, iar dacă totuși recunoaște chiar și atunci defapt tot nu recunoaște ci se înalță pe sine supărat și mîniat și scos din minți apărându-și idolii săi. Și cel mai mare dintre ei este pofta de pofte, poftele cele multe, plăcerea fărădelegilor adică iubirea de sine pentru minciuni ca să facă neascultarea și se ține mare și se dă mare nerecunoscând că tot ce are, vorbe, rugăciuni, rumegări sunt luate cu japca sau furate cu viclenie de la Dumnezeu ca să facă ascultare de sine... găsindu-și apoi mereu scuza excroacă de a nu avea timp destul căci pe tot îl consumă spre a „lucra” cu minteres viclean, zice el, la propășirea înțelepciunii credinței, zice el...

...și asta e fiindcă omul nu a priceput că toată înțelepciunea lui Solomon fiul lui David este defapt pocăință și smerenie, dar omul prost și lacom și iubitor al idolilor săi pentru care se luptă cu Dumnezeu a crezut că înțelepciunea este arta de a vicleni și desfrâna ca să te aprinzi de mânie că nu ești tu ascultat, călcând pmereu peste cirtuțele Domnului, peste cei ce mai ascultă pe undeva de El... vrând apoi idolatrul să facă alții ce era el dator să fi făcut la vreme... că nu se poate să ceri mereu ca să facă alții venind cu talentul mofturilor și pretențiilor și nemulțumirilor prin care te uiți atât de urât la fratele tău și la maica ta călcând în picioare fecioarele și apoi să te ascunzi ca șerpii în nisisip de tatăl tău ca să nu mai recunoști, să nu răspunzi...

Pentru ce vrei mereu să recunoști că nu recunoști? Tot pentru slavă de la oameni te „sinucizi” duhovnicește înaintea lor și acuma? Tot pentru creiatină? Știința vremelnică a răului plac, semeția răutății, râvna defăimărilor, smerenia trufașă, mușciucrul tupeist...

Pe Domnul n-ai cum să-L păcălești ci doar te amăgești pe tine asumându-ți la nesfârșit responsabilitatea neascultării pentru frumoasa smerenie trufașă și neputincioasă și copleșitoare cu multele-i clăteli de la starea ta spre o vicleană „îndreptare”...

Nu mai fura meritele sfințeniei Domnului ca să te lauzi tu cu ele ca și cum ar fi ale tale... ci pune început bun de Astăzi recunoscând că tu ai nume cu faimă rea, pe drept... și numai Domnul Dumnezeu e sfânt întru toți sfinții Săi...

[cristiboss56]

Un prim pas în despătimire, este însăşi renunţarea în osândirea ( judecarea celui de lângă tine ) . O etapă peste care NU SE POATE TRECE :"nu osândi pe aproapele ; tu îi cunoşti păcatul, dar pocăinţa nu i-o cunoşti". ( Avva Dorotei ) -

[georgeval]

Parintele Staniloae in Ascetica si mistica, pentru capitolul intai legat de asceza-despatimire- aminteste de anumite etape, iar prima este credinta. Nu cred ca putem incepe drumul despatimirii fara credinta in Dumnezeu- ca relatie si incredere persoanla in puterea Lui nu ca o forma teoretica de acceptare a unor principii sau concepte.

[vsovivi]

Adică el, unii, nu dăm nume, are mereu satisfacția că a ieșit o sulimenizare a unei înțețelepciuni, în sensul că va putea asculta... nu el că el nu poate sărăcuțucuțul idolatru, ci cineva, nu se știe... dar va putea asculta, acela... se va asculta... e bine deci că se va putea asculta... n-are importanță cine... defapt nimeni și de nimeni căci tipul ăla ascultător nu e el ci va fi altcineva... bine că va fi... și dacă va fi, atunci el cu siguranță se va putea lăuda ca fiind el însuși, dacă prin absurd apare totuși din vris și v-a și asculta acela de ceea ce cu viclenia a sulimenizat el, cu atâta pătimășie spre ascultare... firește... și iată de ce e el atât de fericit... că cică a aprins un BeC... dar care nu era din ăla cu filament incandescent ci din ăsta, tot mai modern și mai străin, străin de Dumnezeu, un bec cu gaze rare, din alea exclusiviste și snoabe, și care nu au nici urmă de căldură... radiind o lumină rece din care a dispărut ceva... nu se știe ce anume of of o fi dispărut...

„O, dacă ai fi rece sau fierbinte, dar pentru că nu ești nici rece și nici fierbinte ci căldicel te voi scuipa afară din gura Mea”

...și asta se referă pare-mi-se, bag samă, am impresia... la: incandescența Credinței Sfiinte... și ce se află între zăpadă și fierbere? Păi o zamă chioară, o bere clocită... cu pretenția că e gLumă cinstită.

[cristiboss56]

Stâlcirea limbii materne, încâlcirea cuvintelor , ascund gândul pătimaş, ascund trufia , mândria , însăşi nebunia minţii robite din pruncie ! Despătimirea e cu mult mai grea şi anevoioasă odată cu trecerea timpului , e precum cancerul în stadiu avansat !