Istoria trecerii de la calendarul niceo-iulian la calendarul iulian indreptat

[ioannistor]

Partea 1 - Sursa: http://logos.md/2007/12/21/istoria-s...bisericesc-ii/

Partea a 2-a:

Latinii, care în adîncul lor sunt constienti de minciuna în care trãiesc, au gãsit de cuviintã a învãta cã diferentele lor fatã de Biserica Ortodoxã sunt nesemnificative. Aceasta se face ca o consecintã a tãcerii asupra adevãratei lupte pe care o duc împotriva Traditiei Ortodoxe care la rîndu-i se apãrã prin culmi dogmatice si adîncimi duhovnicesti în care latinii se împotmolesc.
Ei învatã cã sigura diferentã între noi si ei e nesupunerea canonicã, iar în ceea ce priveste diferentele dogmatice, sunt numai neîntelegeri din cauza formulãrilor incomplete. Ei au adaptat astfel uniatia, încît nu cer nimãnui convertirea imediatã, schimbarea credintei si a vietii, ci îi acceptã pe rãsãriteni numai dacã se supun Papei. Ei cred cã acest asalt pasnic este menit pentru a paraliza orice rezistentã ortodoxã. Aceastã vicleanã politicã a lor are înlãuntru o psihologie diabolicã. Ei stiu cã de pot convinge proprii credinciosi cã nimic esential nu îi desparte de ortodocsi, îi tin legati de turmã; iar dacã reusesc sã ne convingã cã ceea ce ne separã e nesemnificativ, ne cîstigã si pe noi, prin sufletele cãldicele care dintotdeauna au stiut de frica puterilor lumesti si sunt impresionati de marile scenarii.
Victimele acestei propagande latine sunt în cea mai mare parte teologii laici care au studiat, prin diverse burse sau doctorate, în mediul Apusean rationalist-iluminist, care i-a convins cã pentru a supravietui într-o lume a compromisurilor trebuie sã renunte la afirmarea adevãrurilor "grosolane si supãrãtoare" si sã se facã întelesi prin finetea filozofiei teologice reconciliante si împãciuitoare. Printr-o repetare frecventã si amestecatã a acelorasi cuvinte, unii ca acestia reusesc ca cea mai monstruoasã minciunã sã parã naturalã. Toate acestea se întîmplã cînd cei mai multi dintre credinciosii nostri de-abia s-au trezit din betia comunismului si astãzi sunt în pericol de a primi ideea cã drãgutii de catolici îmbrãcati în blãnuri de miel sunt într-adevãr tratati prea crud de noi, cã sunt fratii nostri neîntelesi de care am stat despãrtiti prea mult timp datoritã unor motive istorice neînsemnate.
Iatã de ce papistasii îsi pãstreazã cu tãrie titulatura de "Bisericã Apuseanã" si spun cã "nu sunt o bisericã doar cu numele, ci în realitate pãstreazã, în ciuda schismei si a devierilor dogmatice, harul preotiei si al tainelor."
Ei se bazeazã în afirmatiile lor pe urmãtoarele argumente:
1. Biserica Apuseanã a pãstrat succesiunea apostolicã în sacerdotiu.
2. Biserica Ortodoxã acceptã botezul romano-catolic prin stropire, de vreme ce nu reboteazã pe cei care vin la ei. Aceasta înseamnã, spun ei, cã Biserica Ortodoxã recunoaste validitatea tainelor catolice si apostolicitatea "Bisericii Apusene".
3. Nu existã, spun ei, o hotãrîre clarã a vreunui Sinod Ortodox care sã caracterizeze Biserica Apuseanã ca ereticã si deci despãrtitã de Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã a lui Hristos.
4. În vechile documente patriarhale oficiale adresate Papei, biserica apuseanã este numitã "Bisericã", ceea ce înseamnã cã astãzi e recunoscutã ca fiind în esentã Bisericã de patriarhii care le-au scris.
Haideti sã vedem cît de stabile sunt argumentele lor si care este actuala pozitie a Bisericii Ortodoxe în aceastã problemã, pentru a putea contracara pãrerile iresponsabile care abundã în teologia actualã.
Poate fi real faptul cã apusenii au pãstrat succesiunea apostolicã în hirotonie? Vorbind de succesiunea apostolicã, nu e suficient cã noi ca ortodocsi putem demonstra continuitatea si neruperea firului ce ajunge la noi de la Mîntuitorul prin Sf. Apostoli. Biserica lui Hristos nu rãmîne în litera legii, pentru cã Duhul suflã oriunde voieste. Sã luãm asadar mãrturiile ce sunt clare si de nezdruncinat. Dacã cei ce hirotonesc nu au dreapta credintã, hirotonia nu e validã, si nu putem vorbi de succesiune apostolicã si har (Canonul 68 Apostolic). Nu ne îndoim cã punerea mîinilor episcopului dreptcredincios asupra pretendentului, transmite întreg harul Prea Sfîntului Duh. Oare Duhul Sfînt se pogoarã acolo unde e necredintã? Unde sade erezia?

Iatã ce spunea Sfîntul Vasile celor din Nicopole: "Eu nu voi numãra vreodatã cu adevãratii preoti ai lui Hristos, pe acela ce s-a hirotonisit si a luat purtarea de grijã a norodului din spurcatele mîinile ereticilor, spre spurcarea Dreptslãvitoarei Biserici."
Canonul 68 al Sfintilor Apostoli spune: "Dacã vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, sã se cateriseascã si el si cel ce l-a hirotonisit. Fãrã numai de ar dovedi, cã de la eretici are hirotonia. Cã cei ce de unii ca acestia sunt botezati, sau hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putintã a fi. [ref. Apost: 46, 47; Sobor 1: 8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]"
Ce valoare are în acest caz numai un ritual apostolesc de punere a mîinilor, acolo unde din cauza ruperii de Bisericã prin erezie, Sfîntul Duh s-a depãrtat? Sfîntul Ciprian al Cartaginei a spus: "Unde este episcopul acolo este Biserica." Legãtura de nezdruncinat dintre Bisericã si episcop are la temelie chipul unirii lui Hristos Mirele cu Mireasa Bisericã. Atîta timp cît Biserica crede în capul Hristos, rãmîne Bisericã, iar episcopul cît rãmîne în dreapta credintã mãrturisitã la hirotonie si se aflã într-un Sfînt Sinod, rãmîne al Bisericii. Catolicii s-au spãimîntat de acest adevãr si au nãscocit în jurisdictia lor un canon care spune: "Un episcop hirotonit valid poate face la rîndu-i hirotonii valide." Dar Sfintii Apostoli si-au "validat" continuitatea tocmai prin mãrturisirea dreptei credinte si rãmînerea în sobornicitate, de aceea un episcop hirotonit valid (pînã în 1054) îsi rupe firul continuitãtii prin cãderea în eresul infailibilitãtii, continuînd a face hirotonii nevalide în biserica acefalã în care se aflã.
Cel de-al doilea argument catolic pentru a demonstra cã Papalitatea este Biserica Apostolicã, este considerat cel mai "greu" din toate teoriile lor: "Ca si Bisericã, ei spun, ortodocsii nu reboteazã catolicii ce vor sã devinã ortodocsi, ceea ce înseamnã cã preotia si tainele catolice sunt reale si valide."
Cu cîtã superficialitate este trasã aceastã concluzie! Dacã acest argument ar fi adevãrat, atunci ar trebui sã acceptãm cã si arienii si macedonienii nu sunt eretici, de vreme ce Biserica a primit pentru o vreme si botezul lor. Dar departe de noi aceastã blasfemie! Botezul ereticilor si al schismaticilor nu este botez. Tine doar locul Botezului si nu-l înlocuieste desãvîrsit decît numai atunci cînd prin iconomie Biserica îl primeste. "Un Domn, o Credintã, un Botez" învatã Sf. Apostol Pavel (Efes. 4,5). Si Sinodul Local de la Cartagina, primit de Sinodul Sase Ecumenic, explicã: "Pentru ca Biserica cea Universalã sã fie una si adevãratul Botez sã fie unul, cum se poate ca si ereticii si schismaticii sã aibã adevãratul Botez de vreme ce ei nu sunt în Biserica Universalã, ci s-au tãiat prin ereziile lor? Iar dacã botezul ereticilor si schismaticilor este adevãrat si Botezul Bisericii Ortodoxe este de asemenea adevãrat, atunci nu este un singur Botez dupã spusele Sf. Pavel, ci douã, ceea ce este absurd."
De asemenea, Sfîntul Vasile cel Mare în ale sale canoane nu acceptã botezul schismaticilor: "Cã necuviinta de acolo este arãtatã si vãzutã tuturor celor ce cît de putin stiu a socoti. Cei catari (curati) si ei sunt din cei dezbinati. Dar însã s-a pãrut celor din început, celor împreunã cu Ciprian zic, si cu Firmilian al nostru, pe toti acestia a-i supune unei hotãrîri. Pe cei curati [cataristi], si înfrînati [engratisti], si idroparastati, si apotactisti (adicã de sinesi lepãdati de la Catholiceasca[*] Bisericã). Cãci începutul despãrtirii s-a fãcut prin dezbinare. Iar cei ce s-au dezbinat de Bisericã, nu au mai avut Harul Duhului Sfînt peste dînsii. Cã a lipsit împãrtãsirea, pentru cã s-au întrerupt urmarea. Cã cei întîi ce s-au depãrtat aveau hirotoniile de la Pãrinti, si prin punerea mîinilor lor peste ei, aveau darul cel duhovnicesc. Iar cei ce s-au rupt fãcîndu-se mireni, nici de a boteza, nici de a hirotoni nu au avut putere, nici de a putea da altora Harul Sfîntului Duh, de la care ei au cãzut. Pentru aceasta ca niste botezati de mireni cei de dînsii botezati, au poruncit (Pãrintii) ca venind la Bisericã, cu adevãratul Botez al Bisericii de a doua oarã sã se curãteascã." (Canonul I al Sf. Vasile) (va urma)

[ioannistor]

Partea a III-a

Putin mai jos în acelasi text se aratã cu claritate cugetul Bisericii atunci cînd Sf. Pãrinte afirmã cã botezul, nu numai al ereticilor ci si al schismaticilor este invalid, adicã fãrã har si sfintenie. Oricum, din motive de iconomie se îngãduie a fi primiti schismaticii în Bisericã dupã ce se leapãdã de schismele lor. Dar pentru a discerne în astfel de cazuri Sf. Vasile aratã pogorãmîntul: "Dar fiindcã cu totul s-a pãrut oarecãrora din cei din Asia, pentru iconomia multora sã se primeascã botezul [al schismaticilor] lor. Fie primit. Cã mã sfiesc ca nu cumva întîrziindu-i cu Botezul sã-i întîrziem întru ale mîntuirii prin aceastã asprime a îndelungãrii. Iar dacã aceia pãzesc Botezul nostru, aceasta pe noi sã nu ne înduplece. Cã nu suntem vinovati a le da lor har, ci a stirbi observatia cu scumpãtatea Canoanelor."

De aici înainte este neîndoielnic faptul cã Sf. Pãrinti considerau botezul ereticilor si al schismaticilor ca fiind inexistent. Cînd în anumite circumstante se hotãrau sã nu-l repete, nu era vorba de schimbarea rînduielilor, ci de faptul cã printr-un act de iconomie botezul mincinos al schismaticilor si ereticilor obtinea adevãrata valoare: sfintire, putere si har doar prin intrarea penitentului în Biserica Ortodoxã, care dacã ar fi rãmas în afara ei, nu ar fi primit nici una din harisme. Sã nu uitãm cã aceste pogorãminte nu erau luate decît în sobor si pentru o perioadã de timp lãsatã spre îndreptare.

Mai mult, Sf. Vasile spune despre schismatici: "Iar cel al înfrînatilor [botez] se cade noi a-l întelege lucrare rea. Cãci ca sã-i facã pe ei neprimiti Bisericii, s-au apucat de aici, sã întîmpine mai înainte cu însusi al lor botez. De unde si-au stricat si obisnuirea lor" pentru cã "si-au nãscocit osebit botez, schimosind predanisirea ceea ce este la Botez[1]". "Deci socotesc, fiindcã nimic este pentru dînsii, zic, arãtat se cade nouã a lepãda botezul lor. Si de ar fi luat cineva de la dînsii pe acela, venind la Bisericã, sã-l boteze."

Sfîntul Ioan Gurã de Aur grãieste: "Nu lãsa ca înselãciunea ereticilor sã te amãgeascã, o cititorule; deoarece ei au botez, dar nu au luminare; ei îsi boteazã trupurile dar sufletele lor nu primesc luminare" (Omilia "La început a fost Cuvîntul"). Asemenea si Sf. Leon: "Nici un eretic nu poate da sfintire prin taine" (Epistola cãtre Nicetas) si Sf. Ambrozie: "Botezul celor rãu cinstitori de Dumnezeu nu sfinteste" (Cãtre catehumeni).
Totusi ne putem întreba de vreme ce ereticii nu au botez, de ce în Sinoadele Sase si Sapte Ecumenice s-au acceptat botezul unor eretici ca arienii si macedonienii? Iatã cum rãspunde la aceastã întrebare Sf. Nicodim Aghioritul: "Pentru ca sã se facã dar lesne de înteles dezlegarea nedumeririi acesteia, este trebuintã a sti cineva mai-nainte, cã douã feluri de chivernisire, si de îndreptare, se pãzesc în Biserica lui Hristos. Un fel se numeste scumpãtatea, iar celãlalt, se numeste iconomie si pogorãmînt. Cu care chivernisesc mîntuirea sufletelor iconomii Sfîntului Duh, uneori cu unul alteori cu altul. Deci Sfintii Apostoli în Canoanele lor cel mai-nainte zice, si toti pomenitii sfinti, au întrebuintat scumpãtatea, si pentru aceasta desãvîrsit leapãdã botezul ereticilor; Iar Soboarele acestea douã de toatã lumea, au întrebuintat iconomia, si botezul arienilor si al macedonenilor l-au primit, si al altora; Iar pe al evnomianilor, si al altora încã, nu l-au primit. Pentru cã, mai ales în vremea Soborului al 2-lea arienii si macedonenii erau în putere, si nu numai cã erau multi întru multime, ci aveau si mari puteri lîngã împãrati, si pe lîngã stãpînitori, se aflau si la senat. Drept aceea, întîi pentru ca sã-i tragã la dreapta slãvire, si sã-i îndepãrteze mai lesne de eres, si alta pentru ca sã nu se întîmple mai mult sã-i sãlbãticeascã asupra Bisericii si asupra crestinilor, si rãul mai rãu sã se facã, au iconomisit lucrul asa, Dumnezeiestii Pãrinti aceia iconomisindu-si cuvintele lor cu judecatã [Psalm 111: 5]."[2]
Trebuie sã discernem aici faptul: dacã Biserica din motive de iconomie a primit la un anumit timp si pentru un anumit timp botezul ereticilor, aceasta nu înseamnã validarea credintei lor si cã botezul este valabil de la început pînã la sfîrsit. Iconomia zice: chiar forma întreitei afundãri în numele Sfintei Treimi - fãcutã chiar de preot - nu-l sfinteste [3] pe eretic sau schismatic atît timp cît acesta nu face lepãdãrile verbale de eres, nu e primit în Bisericã ca drept-mãrturisitor al Crezului Ortodoxiei, si nu este apoi miruns. Atunci si numai atunci, prin mila sfintitoare a Bisericii i se dãdea adevãrata valoare botezatului, care pînã atunci nu avea decît o formã nelucrãtoare si neconfirmatã a botezului. Dar acel timp al iconomiei a trecut, asa cã acum acrivia Sfintelor Canoane trebuie sã preia cîrma Bisericii.
Dar si Grigorie Teologul într-un glas cu sfintii cei mai-nainte pomeniti, zice în Cuvîntul cel la sfîntul Botez, despre arieni si macedonienii care se catehizau: "Iar de schiopãtezi încã, si nu primesti deplinãtatea Dumnezeirii Fiului si a Duhului, cautã pe altul sã te boteze, sau mai bine zice, sã te înece [afunde] în apa botezului, fiindcã eu nu am voie a despãrti Dumnezeirea Fiului, si a Duhului, de Dumnezeirea Tatãlui, si a te face mort, de vreme ce se cuvine a doua oarã a te naste prin Botez. Încît nici darul Botezului sã nu-l aibã, nici nãdejdea care se naste prin Botez, pierzînd prin împutinarea slãvirilor ale Celui de-o-fiintã si chipul mîntuirii sale. De vreme ce pe oricare din cele trei Ipostasuri o ai pogorî din aceasta, si pe sine te lipsesti de deplinãtatea cea prin Botez."
Este bine a sti cã la început Biserica boteza pe catolicii convertiti la ortodoxie. Avem ca mãrturie Conciliul Papal de la Roma din 1215 care consemneazã în al patrulea canon cã ortodocsii nu liturghiseau acolo unde latinii au fãcut messa înainte, pînã nu sfinteau locul cu aghiasmã, si cã botezau pe cei ce veneau la dreapta credintã chiar dacã aveau botezul latin. Cum de atunci, cînd latinii de la începutul cãderii în erezie erau botezati cînd veneau la ortodoxie si acum cînd sunt depãrtati cel mai mult de adevãrul de credintã si merg din erezie în erezie, sã fie primiti doar prin mirungere?
"Deci pentru cã ereticii aceea pãzeau chipul Apostolescului Botez - spune Sf. Nicodim - Canoanele acelor douã Soboare, i-au primit ca botezati. Si nu numai pentru aceasta, ci si pentru iconomie, precum am zis. Cã de le-ar fi lipsit iconomia, negresit nu ar fi stãtut împotriva Apostolestilor Canoane, care poruncesc dimpotrivã, adicã sã nu primim botezul ereticilor. Toatã teoria, care pînã acum o am fãcut aici, nu este de prisos, mai ales este si prea de nevoie, de obste adicã pentru toatã vremea, iar mai ales pentru ziua de astãzi, pentru gîlceava cea mare, si prigonirea cea multã, ce se face pentru botezul Latinilor, nu numai între noi si Latini, ci si între noi si între cei de o cugetare cu Latinii. Deci urmînd celor zise fiindcã locul Apostolescului Canon o cere, zicem cã botezul Latinilor este botez mincinos. Si pentru aceasta, nici dupã cuvîntul acriviei nu este primit, nici dupã cuvîntul iconomiei. Nu este primit dupã cuvîntul acriviei, întîi pentru cã sunt eretici. Si cum cã Latinii sunt eretici nici o trebuintã este acum sã arãtãm, vreo dovadã. Cã însusi aceasta, cã avem atîta urã, si atît întoarcere, iatã atîtea veacuri, despre dînsii, este arãtatã dovadã, cã ca pre niste eretici îi urîm, adicã precum si pe arieni, sau pe savelieni, sau pe macedonienii cei luptãtori de Duh."[4]
Cãci iconomia are mãsuri si hotare, si nu este vesnicã si nehotãrîtã. Pentru aceasta si Teofilact al Bulgariei zice: "Cel ce face ceva dupã iconomie, nu chiar ca un lucru bun, face aceasta: Ci ca un lucru trebuincios la o vreme." (Tîlcuirea cãtre Galateni la cap 5 stih 11).
"În destul am iconomisit", zice si Grigorie Teologul în Lauda cea cãtre Atanasie, "nici socoteala cea strãinã primindu-o, nici pe a noastrã stricîndu-o, care [de n-ar fi asa] cu adevãrat rea iconomie s-ar numi". Cu adevãrat rea iconomie este aceasta, cînd printr-însa, nici pe Latini nu putem a-i întoarce, si noi cãlcãm acrivia sfintitelor Canoane si primim botezul mincinos al ereticilor." "Cã a iconomisi se cuvine unde nu se face cãlcare de lege", zice Dumnezeiescul Hrisostom.[5]

[ioannistor]

Partea a 4-a:

Sfîntul Marcu Eugenicul [6], mitropolitul Efesului (+1444), singurul apãrãtor al Ortodoxiei la sinodul "unionist" de la Ferrara-Florenta (1438-1439) vorbeste despre pogorãminte: "Credinta noastrã este dreapta mãrturisire a Pãrintilor nostri. Cu ea, noi nãdãjduim sã ne înfãtisãm înaintea Domnului si sã primim iertarea pãcatelor; iar fãrã de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbãvi de chinul cel vesnic... În materie de credintã nu existã concesie. Chestiunile credintei nu admit iconomia. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ti capul si du-te unde vrei."
De ce a lãsat Dumnezeu sã cadã latinii într-o asemenea înselare? Rãspunsul nu poate veni decît privind la teologia lor îndepãrtatã de trãirea Sfintilor Pãrinti, la lepãdarea ce-au fãcut-o "ruginitelor" Canoane, apostazii care le-au adus mintile la zãmislirea unui dumnezeu nou, cu acelasi chip dar cu altã fire, un dumnezeu "evoluat" ce corespunde trufiei credintei apusene.
Sfîntul Teodosie cînd a dat rãspunsul împãratului Atanasie (491-518) împotriva eresului lui Eutihie[7] nu a cãutat sã-l impresioneze cu multa teologie, ci l-a potolit prin tãria credintei si pãstrarea predaniilor Sfintilor Pãrinti: "Cînd aceste douã ne stau în fatã, împãrate, adicã, ori cu urîciune voind a vietui fãrã de minte, ori a muri cu cinste, urmînd dogmelor celor drepte ale sfintilor, sã stii cã moartea mai mult o cinstim, pentru cã nu primim dogmele cele noi, ci urmãm asezãmintelor pãrintilor celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a nãscoci altele, pe aceia cu dreapta credintã îi lepãdãm si îi dãm blestemului si din cei hirotoniti de cei fãrã de minte, nu primim pe nici unul... Drept aceea, noi nicidecum nu voim nu numai sã grãim, dar nici sã gîndim ceva împotriva sfintelor soboare a toatã lumea."[8]

Chiar si acum, cînd într-un mod arbitrar si neîntemeiat, în zilele noastre latinilor li se face doar mirungerea, nu aratã chiar si numai aceasta pecetluire - "Pecetea Darului Sfîntului Duh" - hula lor fatã de Sfîntul Duh si cã sunt îndepãrtati de Bisericã? Paradoxul e cã si ortodocsii care se leapãdã si trec la catolici primesc doar mirungerea. De ce? Pentru cã ei ne considerã la fel de cãzuti din har.
Înselarea zilelor noastre constã în faptul cã se considerã cã prin mirungerea catolicilor si protestantilor se face valid botezul acestora primit din schismã si erezie, dar se omite faptul cã acel botez nu este nici apostolic fãcut în numele Sfintei Treimi (din cauza Filioque) si nici canonic prin stropire sau turnare. Înselarea aceasta premerge unei gîndiri teologice scolastice care considerã Taina Mirungerii a fi suficient de împlinitoare pentru a acoperi lipsa persoanei Sf. Duh de la botezul papistas.

O tainã nu substituie altã tainã. Blasfemie ar fi dacã ne-am închipui mãcar cã Hristos în dragostea fatã de fãpturã, ar lua chip în cel nebotezat dacã acesta s-ar împãrtãsi cu Sfîntul Trup si Sînge. Putem cu adevãrat spune cã prin adevãratul Botez se sãdeste sãmînta luminoasã, prin Mirungere se adapã virtutile iar prin Cuminecare se desãvîrsesc roadele. Dacã nu este sãmîntã, ce uzi ca sã creascã si ce sã rodeascã? Tainele sunt înlãntuite dar nu complementare, se înrîuresc dar nu se înlocuiesc una pe cealaltã.
Prin toate cele de mai sus am vãzut cã Sfintii Pãrinti într-un cuget mãrturisesc cã ereticii si schismaticii s-au rupt de harul de viatã dãtãtor al Sfîntului Duh, si cã ceea ce apostatii numesc "bisericã" este în realitate un trup mort care pãstreazã semnele exterioare adevãratei Biserici. Ar fi pentru noi ortodocsii o blasfemie sã-i considerãm pe Apuseni - care se fac vinovati (prin sistemul de erezii dogmatice, canonice, eclesiale) de cea mai mare schismã din istoria Bisericii - ca avînd valide preotia si sfintele taine.
Dacã mai este vreo nevoie pentru cineva de a arãta cã papismul nu este altceva decît o organizatie socialã de eretici, lipsiti de Adevãr, de Sfinte Taine si de Harul Duhului Sfînt, vom continua, cu ajutorul lui Dumnezeu cel în Treime închinat, sã aducem încã douã argumente ce contrazic supozitiile cã de vreme ce nici un Sinod nu a anatemizat fãtis papalitatea si în corespondenta vremii diferiti patriarhi ortodocsi îi numeau Bisericã a Romei sau Bisericã Apuseanã, înseamnã cã în mod tacit sunt recunoscuti ca fiind Biserica lui Hristos.
Rãmînem uluiti cîtã orbire trebuie sã ai ca sã crezi acestea din urmã! Sã ne întrebãm ce s-a întîmplat în 1054. Este adevãrat cã Ortodoxia nu a excomunicat papalitatea. Ci atunci papalitatea arogantã a excomunicat Ortodoxia. Ce vor mai mult catolicii? Ce act oficial poate fi mai temeinic decît acesta? Ce altceva poate deschide o prãpastie mai mare între Bisericã si Papism? Latinii au lovit Biserica, dar si-au arãtat prin aceasta intentiile reale. Scena de teatru a delegatilor apuseni în altarul Sfintei Sofia a fost oficializarea, confirmarea despãrtirii apusenilor de Bisericã. Mai este nevoie de vreun alt act oficial? Nimeni nu l-a dat afarã pe Iuda din cei doisprezece Apostoli. A plecat singur, în noapte. Nimeni nu l-a excomunicat. S-a excomunicat singur.
Existã douã tãlmãciri pentru actul latin de lepãdare a Bisericii Ortodoxe: Ori biserica apuseanã este cu adevãrat Biserica lui Hristos, ceea ce înseamnã cã Ortodoxia este anti-ortodoxã, ereticã si schismaticã; ori Biserica Ortodoxã este adevãrata Bisericã, ceea ce-i pune pe apuseni în rîndul ereticilor rupti de Hristos. Pentru un drept-credincios nu existã cale de mijloc. Biserica este Una. Drept aceea, doar una dintre cele douã înceteazã a mai fi Bisericã dupã 1054. Fiecare crestin nu are decît sã-si cerceteze constiinta si sã aleagã. Cei care rãmîn ortodocsi automat renuntã la papism.
Sinoadele ortodoxiei s-au strîns atunci cînd anumite întrebãri sau disensiuni se ridicau împotriva credintei. De aceea în întreaga istorie a Bisericii Ortodoxie de dupã Schismã nu s-a pus problema despãrtirii papale. Chiar si participantii rãsãriteni de la conciliul tîlhãresc de la Florenta (1439) erau constienti cã au semnat un act de trãdare[9]. Messele latine nu erau doar considerate lipsite de continut, ci ca o ierosilie într-un ritual satanic. Pentru aceasta ortodocsii fãceau mai întîi sfintirea apei pentru a curãti locul unde au slujit catolicii. Nici un latin convertit nu era primit fãrã a i se face botezul. Cine din Biserica Ortodoxã si în ce timp a protestat împotriva acestor rînduieli ale Sfintilor Pãrinti? De ce sã se ridice cineva? Era o convingere soborniceascã cã toatã papalitatea nu este Bisericã. De ce asadar sã fie nevoie de sinod? Ce sã mai dezbatã un sinod ortodox? Ceva ce era deja hotãrît si de toti soborniceste împlinit? Ceva despre care nimeni nu avea nici cea mai micã îndoialã? Latinii erau socotiti ca despãrtiti de Bisericã, despãrtiti de trãirea ei, de metanoia Sfintilor Pãrinti, de dogmele, teologia si viata ortodoxã. Cum puteau cei din vechime, cînd mãrturiseau în crez o bisericã si nu douã, a gîndi mãcar despre catolici ca la o Bisericã sorã?
Din aceastã pricinã aproape nici un sinod nu a dezbãtut dacã papalitatea este sau nu Bisericã, ci Pãrintii s-au preocupat mai ales de a opri expansiunea Apusului si de a gãsi noi oprelisti în calea invaziei eretice.
Totusi pentru a vãdi drept basme cîrtelile latine, am pus la începutul articolului hotãrîrea Sinodului de la Constantinopol întrunit de Patriarhul Ieremia al II-lea la anul 1583, care nu ne îndeamnã la nici un cuvînt de prisos. Dacã pînã în acel an toate cele ale apusenilor erau socotite erezii si tratate cu anatemele de rigoare, cu atît mai mult ar trebui astãzi, cînd pan-erezia lor naste o asa vîltoare în care multi au fost lesne prinsi.
Nici protestantii din acea vreme nu s-au lãsat mai prejos în încercarea de a realiza o aliantã antipapalã. Astfel în anul 1576 luteranii din Tübingen au scris patriarhului Ieremia al II-lea afirmînd cã luteranismul este adevãrata credintã si cã vor sã se uneascã cu ortodocsii. Pentru a-si sustine cele afirmate ei alãturau scrisorii "Mãrturisirea de la Augsburg" din 1530 si articole ale credintei lor, cerîndu-i patriarhului sã-si spunã pãrerea.
Patriarhul le-a trimis o primã scrisoare în care le spunea: "rãspunzînd, nu vã vom spune nimic de la noi, ci din cele Sapte Sinoade Ecumenice, cu care scrieti cã sunteti de acord. Vom vorbi urmînd învãtãtorilor si teologilor nostri, pentru cã Duhul Sfînt a vorbit prin ei. Învãtãturile lor vor rãmîne pururea neschimbate, cãci ele se întemeiazã pe cuvîntul Domnului."

[ioannistor]

Partea a 5-a (ultima)

Arãtîndu-le care este dreapta credintã, patriarhul Ieremia i-a sfãtuit sã revinã asupra ideilor lor gresite: "nu existã decît un singur mod de a corecta greseala: urmînd Sfintelor Sinoade si Canoanelor Apostolice, într-un cuvînt, urmîndu-l pe Hristos în toate."
Nemultumiti de rãspunsul patriarhului, care le cerea renuntarea la erezii, luteranii îi scriu din nou, aducîndu-i numeroase acuze. Ieremia le rãspunde: "noi nu ne apãrãm cu întelepciunea omeneascã, ci folosim ca dovadã Scriptura, cãci adevãrata filozofie nu contrazice niciodatã teologia (Col. 2, 8). Deci, fratilor, sã stãm neclintiti pe stînca credintei si pe traditia Bisericii si sã nu înlãturãm hotarele puse de Sfintii Pãrinti."
Primind a treia scrisoare, patriarhul Ieremia al II-lea îsi dã seama cã dialogul nu rodeste si le scrie urmãtoarele: "Vã cerem ca de acum înainte sã nu ne produceti o durere si mai mare, nici sã ne mai scrieti pe acelasi subiect pe care vreti sã îl privim diferit de cum au fãcut-o teologii Bisericii. Voi îi cinstiti pe ei în cuvinte, dar îi respingeti prin faptele voastre. Pentru cã voi încercati sã dovediti cã cuvintele lor dumnezeiesti, armele noastre, nu sunt potrivite. În ceea ce ne priveste, eliberati-ne de povara dialogului. Mergînd pe cãile voastre, nu ne mai scrieti despre dogmã".
Dacã cineva acceptã ca o erezie sã fie oficial numitã Bisericã, indirect îi primeste si validitatea dogmaticã, îi recunoaste sfintenia tainelor, puterea si harul ca celei Una, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici. Ar trebui asadar sã accepte ca fiind Bisericã si cultele adventiste, baptiste, reformate, luterane, calvine. Ar trebui sã nu mai fie oprelisti în împãrtãsirea în comun a tainelor, a dogmelor, a credintei. Dar dacã toate sunt "biserici" ai lui Hristos, cu ce scop se duce toatã lupta împotriva Bisericii Ortodoxe? Atunci toti Sfintii Pãrinti, Mucenici si Mãrturisitori au fost cei mai nenorociti oameni! Toti sfintii care au înfundat temnitele austro-ungare si comuniste, care nu au tãcut ci au luptat si au fãcut minuni pînã la a-si vãrsa sîngele pentru a nu se uni cu catolicii si a nu se vinde protestantilor, acesti martiri ai credintei sunt într-adevãr, pentru "euro-teologii ortodocsi" moderni, niste oameni obscuri care trãiesc în bezna credintei lor, niste fanatici rãzvrãtiti, iesiti din minti si fiinte retardate care nu au deloc dragoste pentru "fratii" eretici.
Noi crestinii am fost dintotdeauna "pentru evrei poticnire iar pentru lume nebunie". Pînã la sfîrsitul veacurilor vom rãmîne pentru lume pricinã de smintealã si batjocurã. Dar ce e lumea? Nimic altceva decît o scenã mare cît pãmîntul, pe care fiecare-si joacã rolul cu o mascã pe fatã. Multi imitã pe adevãratii crestini, altii pe preoti, arhierei, iar altii se prefac naivi si muti. Si toatã lumea îi priveste, dar îi primeste numai pe acei care joacã mai bine rolul mãstii. Durere va fi asupra celui ce va îndrãzni a-si descoperi fata, suferintã va fi aceluia care nu se va mai juca de-a ortodoxia, dar marea pãtimire i se va da celui ce va îndrãzni sã-i numeascã pe toti dupã adevãratul lor nume...

Sursa: http://teologie.info/ro/stiri-cresti...e-la-1583.html