Puterea rugaciunii

[adrian010155]

Sa ne daruiasca Dumnezeu darul rugaciunii catre El, cu cuvimtele noastre, care tesnesc din inime noastre.

[arwein]

Stirea de la care porneste acest fir de discutie a aparut initial in Pravda. Incercand sa identific o sursa anterioara (in definitiv este vorba de cerecetare stiintifica si ar trebui sa fie comunicata sau publicata)- nu am reusit sa gasesc nimic, numai stirea reluata de diferite ziare, reviste, bloguri si forumuri- atat ale crestinilor cat si ateiste. Institutul de care este vorba exista, prof. Slezin este o persoana reala, lucreaza in domeniul respectiv; date putine si fara mare folos am obtinut numai cautand siteuri rusesti (cu traducerea prin Google, ca in ceea ce priveste cunostintele mele de lb. rusa....aproape, foarte aproape de zero). As putea incerca sa il contactez pe dl. Slezin, dar cred ca ma voi opri aici cu investigatia.
A fost un exercitiu absolut inutil. A fost inutil pentru ca mi-am dat seama ca, indiferent de rezultate, eu nu voi crede mai putin sau mai mult, nu astept niste studii in urma carora sa cred. Acesta atitudine de incercare a explicarii sau cuantificarii spirituale prin metodele stiintifice este inutila. Stiinta nu descrie fenomenul spiritual. Cred ca este o emanatie a...ispititorului epocii actuale- scientismul. Personal cred ca asemnea studii smintesc, pentru ca amesteca in capul oamenilor toate si pun pe acelasi plan Credinta in Dumnezeu si studiul stiintific.
Am citit o carte despre viata arhiepiscopului Luca din Crimeea- care a fost chirurg si cercetator si, acelasi timp, un mare marturisitor al credintei crestine din epoca sa (a trait intre anii 1877- 1961, in fosta URSS, a fost deportat in Siberia vreo 10 ani, a fost tinut in mizerie si i s-au facut multe mizerii); nu a privit partea sa de activitate stiintifica decat strict ca pe o modalitate de a servi oamenii si nicaieri (desi pentru cateva decade a fost si arhiereu si chirurg si cercatator simultan) nu a amestecat planurile- cel duhovnicesc cu cel stiintific. Este exemplara acesta atitudine. Altfel ce le-am raspunde ateilor? "S-a dovedit prin studii randomizate, realizate dublu-orb ca rugaciunea e benefica?" Sa fim seriosi! Credinta este mai presus de asta.!

[Rodica50]

În prealabil postat de arwein

Stirea de la care porneste acest fir de discutie a aparut initial in Pravda. Incercand sa identific o sursa anterioara (in definitiv este vorba de cerecetare stiintifica si ar trebui sa fie comunicata sau publicata)- nu am reusit sa gasesc nimic, numai stirea reluata de diferite ziare, reviste, bloguri si forumuri- atat ale crestinilor cat si ateiste. Institutul de care este vorba exista, prof. Slezin este o persoana reala, lucreaza in domeniul respectiv; date putine si fara mare folos am obtinut numai cautand siteuri rusesti (cu traducerea prin Google, ca in ceea ce priveste cunostintele mele de lb. rusa....aproape, foarte aproape de zero). As putea incerca sa il contactez pe dl. Slezin, dar cred ca ma voi opri aici cu investigatia.
A fost un exercitiu absolut inutil. A fost inutil pentru ca mi-am dat seama ca, indiferent de rezultate, eu nu voi crede mai putin sau mai mult, nu astept niste studii in urma carora sa cred. Acesta atitudine de incercare a explicarii sau cuantificarii spirituale prin metodele stiintifice este inutila. Stiinta nu descrie fenomenul spiritual. Cred ca este o emanatie a...ispititorului epocii actuale- scientismul. Personal cred ca asemnea studii smintesc, pentru ca amesteca in capul oamenilor toate si pun pe acelasi plan Credinta in Dumnezeu si studiul stiintific.
Am citit o carte despre viata arhiepiscopului Luca din Crimeea- care a fost chirurg si cercetator si, acelasi timp, un mare marturisitor al credintei crestine din epoca sa (a trait intre anii 1877- 1961, in fosta URSS, a fost deportat in Siberia vreo 10 ani, a fost tinut in mizerie si i s-au facut multe mizerii); nu a privit partea sa de activitate stiintifica decat strict ca pe o modalitate de a servi oamenii si nicaieri (desi pentru cateva decade a fost si arhiereu si chirurg si cercatator simultan) nu a amestecat planurile- cel duhovnicesc cu cel stiintific. Este exemplara acesta atitudine. Altfel ce le-am raspunde ateilor? "S-a dovedit prin studii randomizate, realizate dublu-orb ca rugaciunea e benefica?" Sa fim seriosi! Credinta este mai presus de asta.!

Pe Crestin Ortodox, la Sfaturi duhovnicesti vei gasi un articolreferitor la aceasta tema, dar nu pot sa-ti dau si alte detalii. Rugaciunea face minuni. Crede numai si te vei vindeca.

[arwein]

Eu nu sustin ca rugaciunea nu are putere, ci ca este inutil sa incerci macar sa strangi puterea rugaciunii in corsetul studiilor stiintifice, oricat ar fi acestea de oneste/ scrupuloase.

[tigerAvalo9]

A ne ruga înseamnă a ne înălţa spiritul şi inima către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre,a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul. A ne înălţa spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne smulge din vârtejul treburilor omeneşti a tuturor atracţiilor pământului, fie pur materiale, fie intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Ori ce bucurie a trupului şi a spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu Dumnezeu şi a ne dărui Lui în întregime. A aduce lauda lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că toată fiinţa noastră este creată şi-I aparţine Lui. Deci ascultarea noastră o datorăm numai Lui, căci suntem opera Lui şi trebuie să ne îndeplinim misiunea pe care ne-a încredinţat-o El. Orice alt scop am vrea să atingem în viaţa, în afara voinţei lui Dumnezeu nu ne va aduce decât dezastru trupesc si spiritual. Noi suntem creaţi cu un scop bine determinat de Creatorul nostru şi El ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele ca să-l atingem. Pentru mântuirea noastră El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul său Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viaţă şi descoperitor al voinţei Sale. A fugi şi a ne eschiva de la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte sensul si scopul nostru în viaţa şi a ne făuri unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte veşnică. Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori …. să aducem cu laudele si mulţumirile noastre Celui ce ne-a creat si nu ne-a lasat pradă propriilor fantezii, conducându-ne in mod greşit, ci din contră ne-a arătat clar si precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis si modelul unic, minunat, născut ca şi noi din carne si sânge si având aceleaşi cerinţe ca ale noastre pe care le-a demonstrat în mod palpabil cum trebuie să le rezolvăm. Cine îl are pe Iisus de model în toate acţiunile vietii lui, acela şi-a găsit sensul vietii şi pacea sufletului lui. Recunoştinţa noastră faţă de Creator trebuie să fie nesfârşită. Toate popoarele lumii, chiar şi cele barbare, simt necesitatea rugăciunii de adorare, care este de fapt fondul oricărui cult religios. A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al rugăciunilor noastre. Acest corp care deşi este o capodoperă a Maestrului Creator, totuşi în urma neascultării faţă de 1


voinţa Stăpânului şi-a pierdut starea de fericire veşnică în care a fost orânduit la început şi pe care altfel ar fi putut să şi-o păstreze. Uneltirile diavoului însă l-au determinat să-şi satisfacă dorinţele şi poftele personale călcând voinţa si porunca Creatorului, aşa cum de altfel face acum întreaga omenire, ca o moştenitoare credincioasă a primului si neascultătorului ei reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului a intrat în lume moartea şi suferinţă. Corpul nostru se zbuciumă în zadar, căci destinul lui este implacabil, dreptatea Creatorului trebuie să aibă loc. Ferice de cei ce-şi descoperă sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această comoară ce nu va pieri odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat în lanţuri, e dornic de adevar şi de lumină, suspină după revenirea lui la prima stare de fericire si simte că aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie. Rugaciunea neincetata catre Cel care ne-a facut invocarea ajutorului Sau in lupta cu materia corupta din noi, este singura noastra cale sigura de urmat si singura consolare.

[Marius22]

Rugaciunea reprezinta o taina a omului aflat in relatie cu Dumnezeu. A face din ea obiect de cercetare stiintifica este o "violare" a acestei intimitati. Mantuitorul spune: "cand vrei sa te rogi, mergi in camara ta...".

Iar eu ce fac, ma rog, merg la slujbe, iar dupa ce termin, ma conectez la aparate, imi iau tensiunea arteriala, pentru a constata efectele rugaciunii? Rugaciunea nu este un experiment, iar atunci cand devine unul, nu mai poate fi numita rugaciune, ci orice altceva.

[Rodica50]

În prealabil postat de Marius22

Rugaciunea reprezinta o taina a omului aflat in relatie cu Dumnezeu. A face din ea obiect de cercetare stiintifica este o "violare" a acestei intimitati. Mantuitorul spune: "cand vrei sa te rogi, mergi in camara ta...".

Iar eu ce fac, ma rog, merg la slujbe, iar dupa ce termin, ma conectez la aparate, imi iau tensiunea arteriala, pentru a constata efectele rugaciunii? Rugaciunea nu este un experiment, iar atunci cand devine unul, nu mai poate fi numita rugaciune, ci orice altceva.

Uneori e nevoie si de interventia oamenilor de stiinta- pentru cei care nu cred- vezi documentarul"Memoria apei" "Inger digital 2".Chiar noi, nefiind oameni de stiinta, ne dam seama ca rugaciunea aduce echilibru si mentine organismul la cote normale de functionare. E un rezultat si nu o asteptare.

Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult“.
Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică.
Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!
Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, cu neputinţa puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute!“ şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.
Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele.
Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte „Filocalia“ în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte „Filocalia“) întreaga taină şi anume Read the rest of this entry

[varlaam]

Sporeşti în rugăciune şi smerenie, atunci când simţi nevoia să te rogi, aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine, care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creştin, ci se vrea lângă Stăpânul şi Răscumpărătorul său.Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau cutare cuvinte, ci în felul cum se săvârşeşte. Această grijă, preocupare de fineţe sufletească continuă, aduce o retragere în tine, neprovocatoare şi smerită în toate. (Ne vorbeşte părintele Arsenie, vol. I)

[IOLANDA]

Rugaciunea, este comuniunea noastra cu Dumnezeu...este legatura intre inima noastra si inima lui Dumnezeu.Pentru a ne asculta rugaciunea, Dumnezeu trebuie sa ne gaseasca "in miscare"...continua,adica cu gandul numai la EL ....si atunci, ne va lua de mana si ne va ajuta sa gasim calea spre mantuirea noastra. Dumnezeu ne iubeste in asa masura,incat asteapta de la noi doar un semn(al smereniei,pocaintei)noastre.El nu vrea sa ne vada ca citim cite 4 acatiste pe zi si facem 100 de metanii(fara sa simtim nimic)"ne zice parintele Arsenie Papacioc"....putem spune doar"DOAMNE MILUIESTE-MA!!" si "DOAMNE IARTA-MA!!"..numai sa porneasca din adancul inimii noastre celei smerite.