Dumnezeu iarta dar nu uita

[ladyanda]

Evanghelia duminicii a XI-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)

Cititi acest link
http://www.ziarullumina.ro/articole;...r-nu-uita.html

Deosebirea dintre iertarea noastră şi iertarea Domnului

Din parabolă, Petru şi cei ca el (care cuantifică actele de bunăvoinţă faţă de semeni) află că singurul stăpân al cifrelor şi cantităţilor datoriilor noastre este Dumnezeu. Ca şi împăratul din parabolă, în împărăţia lui, Dumnezeu iartă. Iartă oricât, dar nu fără distincţie, nu pe oricine, ci numai pe cel care conştientizează şi trăieşte responsabilitatea vinei pentru care voieşte să fie iertat. Generozitatea lui Dumnezeu nu este una mecanică, ci act personal îndreptat către alte persoane, conştiente de ceea ce au trebuinţă. Dumnezeu nu iartă pur şi simplu, pentru că este atotputernic şi generos, ci pentru că cei care au nevoie de iertare dovedesc ei înşişi o atitudine responsabilă faţă de ceea ce vor să li se ierte şi, mai ales, faţă de consecinţele iertării. Dumnezeu se comportă cu milă şi generozitate împărătească, vrând ca cetăţenii împărăţiei sale sau cei care sunt pe calea spre ea să se comporte faţă de semenii lor după modelul său, iertându-se unul pe altul. El nu numai că iartă, ci-l face pe om părtaş la privilegiul dumnezeiesc de a ierta, la rândul său, pe cei care, ca şi el, au nevoie de iertarea sa. Cine nu se comportă în felul acesta, nu va avea parte nici de iertare nici de milă.

Parabola avea să-i sugereze lui Petru şi tuturor ucenicilor lui Hristos, de atunci şi de azi, că, în calitate de ucenici ai lui Hristos, se găsesc oarecum în împărăţia lui Dumnezeu sau pe calea spre ea. Iar în această împărăţie trebuie să se comporte unul faţă de altul ca împăratul din parabolă, cu milă şi iertându-se unul pe altul, fără să cuantifice actele de milostenie şi de iertare a aproapelui.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că fiecare act de iertare a aproapelui este o biruinţă împotriva satanei, dar acelaşi Sfânt Părinte spune că iertarea are un obiect, îndreptarea celui iertat (Omilii la statui).

Mila şi iertarea generează un întreg complex de relaţii sociale. Ele determină în mod decisiv atitudinea noastră morală faţă de toate celelalte fiinţe vii. Omul milos se comportă în interiorul exigenţelor morale propuse de Evanghelia lui Hristos. El simte suferinţa şi nevoia altora, manifestându-şi acest simţământ în acte corespunzătoare. Mila îmbracă forme diverse, începând cu obişnuitele acte de generozitate creştină (pomana) şi încununându-se cu actele de iertare a aproapelui. De altfel, şi iertarea este un act în care ne afirmăm generozitatea, cu conştiinţa proporţiei existente între datoria în dinari şi datoria în talanţi pe care le aveau cei doi datornici din Evanghelie şi, metaforic vorbind, fiecare dintre noi. Referindu-se la aceste datorii, Sf. Ioan Hrisostom spunea: „Câtă deosebire există între o sută de dinari şi zece mii de talanţi, tot atâta deosebire există între greşelile semenilor noştri faţă de noi şi greşelile noastre faţă de Dumnezeu. Şi ce pedeapsă n-am merita atunci când nu vrem să ni se ierte o datorie de zece mii de talanţi în schimbul iertării unei datorii de o sută de dinari?“ (Omilii la statui).

Transformarea trecutului

Trecut prin baia Botezului, orice creştin beneficiază de şansa celui căruia i s-a iertat datoria de zece mii de talanţi, şansa de a i se fi vindecat şi transformat trecutul, nu aceea de a i se fi uitat (Dumnezeu nu uită nimic, dar se comportă, ca şi cum ar face-o). Dumnezeu nu ne declară pur şi simplu iertaţi, nu ne şterge cu buretele trecutul, ci ni-l transformă, punându-ne în faţa testului de a ne comporta ca El, de fiecare dată când va trebui să iertăm greşelile fraţilor noştri. Creştinul are şansa transformării trecutului altora, iertându-le datoria de o sută de dinari în schimbul datoriei de zece mii de talanţi care i-a fost iertată.

Iertarea creştină nu se confundă cu graţierea administrativă sau cu indulgenţa iresponsabilă. Acest tip de „iertare“ face iertarea imatură, ipocrită şi ineficientă. Împărarul îl iartă pe slujitorul care nu mai avea altă cale de a restabili raporturile drepte între ei. Atunci, el vine cu iniţiativa generozităţii iertătoare. Iertarea este un act personal care se dă unei persoane care nu numai că are nevoie de ea, dar şi simte nevoia iertării şi cere iertarea. Aceasta se dă în perspectiva îndreptării şi biruirii satanei prin actele noastre personale săvârşite eclezial. Nu putem fi egoişti în iertare, adică dând-o fără să ne intereseze efectul acesteia, şi nici cerând-o fără să ne transformăm modul de comportare faţă de cel care ne-a iertat. Pentru cel care persistă în comportamente care au nevoie de iertare, dar pe care acesta n-o cere, iertarea poate fi o glumă sinistră. La fel poate fi şi pentru cel care cere continuu iertare, mai ales când trebuie să aducă darul său la altar, persistând în comportamente nedrepte faţă de cel despre care ştie că-l iartă în orice condiţii, cu alte cuvinte, la a cărui bancă a iertării are cont deschis. O asemenea iertare nu va avea efect nici în cel insensibil, nici în profitorul de instituţia creştină a iertării, care şi-a făcut un obicei în a cere iertare şi nu din a se îndrepta.

Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă

Iertarea nu este nici consecinţa uitării. Împăratul din parabolă nu este un amnezic, la fel - şi Dumnezeu. În plus, memoria este o funcţie a spiritului căreia nu-i putem comanda ceea ce trebuie reţinut şi ceea ce trebuie uitat. Dar, ţinând minte tot ceea ce memoria noastră reţine, avem puterea să ne comportăm faţă de fratele nostru ca şi cum acesta nu ne-a jignit. În asemenea mod de comportare ne afirmăm responsabilitatea creştină. Nu-i putem impune confratelui nostru să uite greşelile noastre, nu-l putem acuza că nu e creştin dacă n-a uitat greşelile noastre, îl putem deplânge însă că nu le poate ierta. Sigur că, atunci când comportamentul unui om presupune minciună, profit necuvenit, înşelătorie, manipulare, furt etc., tocmai faţă de cel cu care el merge pe acelaşi drum, acel om şi-ar dori să nu mai vadă faţa celui care a constituit obiectul unui atare mod de comportare, sau să-i vadă o faţă amnezică. Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă.

Hristos sângerând

Creştinul iartă după modelul lui Dumnezeu care iartă, nu uită. În iertare se afirmă virtutea bărbăţiei creştine, în uitare se afirmă slăbiciunea, iar în falsa uitare, ipocrizia.

În calitate de creştini, trebuie să iertăm slăbiciunile confraţilor noştri care ne aduc suferinţe, nu pentru că ei au dreptul la iertare, ci din consideraţie faţă de Împăratul care ne-a iertat şi ne iartă fiecăruia toate, din necesitatea de a-l birui pe satana, din preţuirea faţă de chipul lui Dumnezeu care este, de fapt, fiecare om, din dorinţa de a face ca organismul Bisericii să aibă cât mai puţine organe bolnave, neutralizând formele de manifestare a răului în Biserică.

Ne iertăm unii pe alţii pentru că toţi avem slăbiciuni. Ne iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat şi ne iartă. Ne-a iertat şi ne iartă prin jertfa lui Hristos, proslăvit, dar şi continuu în stare de jertfă. Pentru iertarea tuturor El s-a jertfit pe Cruce, pentru iertarea fiecăruia în parte el sângerează. Pentru iertarea pe care ne-o dăm unul altuia se bucură, în ciuda faptului că în faţa Tatălui ceresc sângerează pentru toate greşelile noastre. Iertările pe care ni le dăm unii altora reduc sângerările lui Hristos, la fel şi efortul fiecăruia dintre noi de a da cât mai puţine ocazii semenilor noştri şi lui Dumnezeu de a ne ierta. Iată de ce iubirea trebuie să fie lucrătoare prin milă şi iertare.

[georgeval]

Sunt de acord cu articolul semnat de parintele prof.dr. Vasile Raduca, insa titlul ma determina sa inteleg gresit afirmatia multora dintre noi, care deja este consacrata, "te iert dar nu te uit". Ca si cum prin aceasta afirmatie noi ne asemanam lui Dumnezeu care iarta dar nu uita. Persnonal cred ca titlul articolului are in vedere atotstiinta lui Dumnezeu ca atribut care exclude uitarea, insa nu forma umana pervertita pe care am amintit-o mai devrreme si care ascunde o iertare falsa si nedeplina.

[georgeval]

În prealabil postat de ladyanda

Ma bucur ca ai citit tot articolul. Ce parere ai de afirmatia "Dumnezeu iarta dar nu uita" ? personal tu ce intelegi din aceasta propozitie?

Continutul articolului este bun, titlul este cam confuz, cred ca este prea teologic. Ce am inteles eu cu mintea mea marginita si intunecata?
Parintele cand spune ca Dumnezeu nu uita se refera la atotstiinta lui Dumnezeu, care presupune o cunoastere completa. Pe de alta parte mi se pare contradictoriu titlul- iertarea aduce bucurie, eclude tristetea, ca si cum se iveste lumina si se inlatura intunericul, nu am o convietuire a intunericului cu lumina, uitarea as spune ca nu este prezenta teoretic in Dumnezeu, dar practic Dumnezeu se bucura de invierea noastra din robia pacatelor- ca si mama care nu mai este preocupata de durerile nasterii dupa ce pruncul s-a nascut(nu-mi plac aceste comparatii umane pentru ca Dumnezeu totul este altfel, dar m-am folosit de aceast analogie pentru a ma face inteles).

[FiulRisipitor]

Insisti prea mult sa vedem ce vezi tu in acest articol.
Cu articolul sunt de acord, dar cred ca acesta fiind doar un articol/predica si nu o teza de doctorat unde se pot da mai multe amanunte, nu s-a intrat in detaliu in cazul comparatiei "uitarii" la Dumnezeu si la oameni. Dumnezeu tine minte nu pentru a "face surprize" ci pentru ca este atotcunoscator si pentru a fi drept. In cazul nostru ca oameni cred ca este bine sa uitam greseala in momentul cand iertam, pentru ca mai tarziu cand va trebui sa-l iertam iarasi pe aproapele sa nu fim tenati al "pedepsi" mai aspru decat merita. Noi oamenii nu vedem detaliile sufletesti ale aproapelui asa cum le vede Dumnezeu deci mai bine lasam judecata pe seama Lui si noi iertam.
Iertarea in ochii mei nu inseamna ignorare a greselilor. Pe un criminal il ierti in sensul ca nu te razbuni, si il separi de societate nu ca sa-l pedepsesti ci ca sa-l feresti de a mai repeta pacatul, ii dai un timp de reflexie asupra faptei. Dupa cum sti si pentru crima pedepsele nu sunt intotdeauna la fel de lungi ci se analizeaza cazul si in functie de starea psihica a vinoavtului se acorda pedeapsa.

[iustin10]

Sa uitam greselile celorlalti,dar sa nu le uitam pe ale noastre !
Sa iertam din toata inima pe ceilalti,uitand cu desavarsire raul facut de ei.
Dar sa nu uitam niciodata faptele noastre pacatoase,si sa nu ne ajunga intreaga viata pentru a ne cai de ele.
Caci numai cand vom scapa de pacat ,vom putea incepe sa il uitam.
Si chiar si de am fi desavarsiti,nici atunci sa nu uitam de pacatele care ne-au robit,si in care suntem mereu in pericol sa cadem
Doar asa de vom fi,Dumnezeu va uita de pacatele noastre,pentru ca ne -am chinuit noi destul pentru ele.
"Inima infranta si smerita,Dumnezeu nu o va urgisi"