Cuvant de folos

• Neinfranati la pofta duhovniceasca
• Lacomi la a face milostenie
• Zgarciti la a vorbi de rau
• Barfitori de bine
• Nepasatori la razbunare
• Risipitori de iubire cu aproapele
• Avari cu desfatarile lumesti
• Impietriti la desfranare
• Lenesi la cearta
• Defaimatori ai gandului viclean
• Batjocoritori ai dracestilor invataturi
• Uratori de nedreptate
• Neascultatori de clevetiri
• Necredinciosi fata de minciuna
• Necinstitori de lucruri desarte
• Neiertatori cu patimile noastre
• Maniosi pe toata faradelegea din noi
• Intoleranţi cu păcatele noastre,
• Răzvrătiţi împotriva tuturor ispitelor,
• Intristaţi după Dumnezeu,
• Mândrii de virtuţile celorlalţi,
• Incăpăţânaţi în păstrarea dreptei credinţe,
• Deznădăjduiţi de statornicia celor pământeşti,
• Temători de dreptatea lui Dumnezeu,
• Nepricepuţi la viclenii,
• Incapabili de a ne aminti greşelile semenilor,
• Nestatornici în rău,
• Dezinvolti în mărturisirea credinţei,
• Lacomi de virtuti,
• Dependenti faţă de iubirea lui Hristos,
• Extremişti în blândeţe,
• Neîncrezători în erezii şi superstiţii,
• Trădători ai patimilor,
• Neatenti la mânie,
• Nerăbdători de a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu!

Aşadar, precum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, orice tendinţă aparent negativă din sufletele noastre poate fi transfigurată într-o sursă de virtuţi creştine. Potrivit Sfinţilor Părinţi, partea irascibilă a sufletului, pe care o utilizăm spre săvârşirea păcatului mâniei, ne-a fost dăruită de către Creatorul nostru, pentru a o folosi în practicarea virtuţii curajului, iar tendinţa de a pofti este utilă pentru aprinderea iubirii faţă de Hristos. De asemenea, toate celelalte facultăţi ale sufletului, pe care Dumnezeu le-a pus în fiinţa noastră, pot fi folosite în mod pozitiv (cu scopul împlinirii voii divine), sau în mod contrar naturii noastre (spre săvârşirea răului), în funcţie de liberul arbitru al fiecăruia dintre noi.

Mult necaz s-a intamplat intre oameni de pe urma neinţelegerii in cuvinte. Nu toţi inţeleg prin acelaşi cuvant, acelaşi lucru. Cat despre ganduri, neinţelegerea e şi mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vartelniţă a ideilor. S-a intamplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie inţelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de minte, a fost Dumnezeu insuşi. Orice s-ar spune, El ştia să vorbească limpede; unii, insă, destul de mulţi, au inţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan 6, 60), un indrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei 26,65). De aceea L-au şi osandit la moarte.
Primejdia, care nu s-a isprăvit, are şi o formă intoarsă. Mulţi, in zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinţii, Biserica, Tainele, şi, intrucat S-a făcut şi om adevărat, şi pe Sfanta Sa Maică (Apocalipsa 12, 13-17). Aceştia fac acelaşi lucru, adică II osandesc la moarte.
La galceava se incaieră şi următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu instinctul, ştiinţa cu credinţa, sau mai binezis, neştiinţa cu credinţa. Iar cu Dumnezeu se galcevesc făpturile Sale: ingerul căzut şi omul decăzut.
La randul său, omul decăzut, cată vreme stăruie in decăderea sa, inseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea intre virtute şi păcat, ci, după mintea lui, totul e natură şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, inviere, judecată, diavol şi iad, - astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru proşti. (Deşi nu ştiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa, ar sta impotrivă, zicand de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!)
Da, el e măsura lumii; nu ştiam. Oare cine-1 ţine din umbră, că cele pămanteşti le crede - de vreme ce nu s-a răsculat nimeni impotriva piramidelor Egiptului - pe cand cele cereşti şi veşnice nu vrea să le primească?
Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plăteşte nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decat orbi fără să ştie şi să se ţină că văd. Din nefericire asta e tragedia in care se cufundă mulţime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginaşi in ştiinţă şi crescuţi unilateral in cunoştinţe. Nu e bine aşa, ci precum urmărim o armonie intre facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi intre cunoştinţele din cat mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă il indepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atata preţuieşte cată apropiere de Dumnezeu şi-a caştigat in sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, insă trebuie şi el să şi-o caştige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină.
Ştiinţa, filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale ştiinţei sunt insă folositoare cand işi cunosc marginile şi cand nu trec intr-o altă zonă a existenţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de cercetare.
In ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, noţiuni, experienţe, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, insă, e mult mai mult decat atata; depăşeşte măsurile omului. Revelaţia n-are a ţine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului intrucat toate ştiinţele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu.
In credinţă, in religie este sfantul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In cunoştinţa lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viaţa lui. Sfantul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.
Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.
Sfinţenia insă tocmai viaţa o angajează. Iar sfantul desăvarşit, care şi-a angajat viaţa şi a arătat că o poate şi crea, inviind morţi şi tăcand ochi unde nu erau1, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte.
Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omeneşti.
De aceea, in interesul cunoaşterii vieţii şi sub unghiul vremelniciei şi sub al veşniciei – lucru care depăşeşte puterea şi cunoştinţa omenească - a venit la noi Dumnezeu insuşi şi ne-a spus cele de dincolo de ştiinţă, de filosofie şi de medicină, oricat s-ar desăvarşi acestea.
Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. Dumnezeu ne insoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a impins ştiinţa pană la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.
Dumnezeu se revelează smereniei.
Deci, dacă e să inţelegem şi să folosim ceva, să incetăm galceava.
Drept aceea incerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a şaptea - o problemă de biologie - cu cele cateva cunoştinţe ce mi s-au intamplat la indemană. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreşte stăvilirea degenerării, a stricăciunii şi a toată jalea făpturii omeneşti.

(Pr. Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

,,Cata vreme mergem in voia valurilor,in voia firii povarnite spre pacat,n-avem nici o lupta,nu ne trezim din cursele vrajmasului;stam de buna credinta ca mergem bine,ne ispravim zilele in fericire si coboram cu pace la iad!Dar de indata ce aflam ce inzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie sa fim,puterile iadului vor sari sa ne ceara socoteala ptr. nesupunere.Dar nu vor sari cu toata urgia rautatii,ca nu ne lasa DUMNEZEU,ci cu viclesuguri si curse,cu minciuni si infricosare si cu alte nemaipomenite zavistii.Pe de alta parte,se vor folosi de unele de-ale lor,oameni amagiti de ei,care le-ar face toate ce-i invata dracii-daca ar fi dupa ei.De aceea zice inteleptul:Fiule,cand vrei sa te apropii sa slujesti Domnului,gateste sufletul tau spre ispite''

,,orice opera mare si severa nu se poate incrusta in amintirea oamenilor si nici nu-si poate cuceri locul in istorie,fara impotriviri crancene.oamenii nu stiu cu ce rabdare si indarjire a inzestrat preovidenta pe cei carora le-a incredintat o misiune.''

Sfintii Parinti au zis ca singura noastra avutie cu adevarat sunt pacatele.DUMNEZEU a facut faptura,iar faptura a facut pacatul.Omul a putut sa faca ceea ce DUMNEZEU nu poate,adica raul.Faptul ca cei pacatosi sunt inchisi in chinurile haosului vesnic,nu e o razbunare din partea lui DUMNEZEU,ci o consfintire a libertatii si a deciziei viciate a omului,ptr. ca acesta sa fie impreuna cu creatia sa iubita,PACATUL,in infinitul eternitatii.Pacatul,aceasta mamona nedreapta a omului,trebuie risipit,cerand iertare lui DUMNEZEU ptr. atare agoniseala,precum si ajutor ptr. a o imprastia.Preotii sunt iconomii tainelor lui DUMNEZEU,care scad ptr. semenii lor,aceasta mamonica agonisire,iertandu-le din datorie.De aceea Lucifer ridica para mare asupra lor inaintea lui DUMNEZEU,zi si noapte,si le rascoala impotriva toate urgiile impotrivirii.De aceea,avea dreptate Sfantul IOAN GURA de AUR,zicand ca,,Mi multe sunt furtunile care zbuciuma sufletul preotului,decat talazurile care bantuie marea''.Iconomii tainelor,slujitorii Sf.Liturghii,sunt si ei in masura iubirii,jertfa neincetata,arsa in lumea aceasta,ptr. mantuirea lumii.

Mi-aduc aminte că cineva a convins un ateu de existenţa lui Dumnezeu prin simplul gest de a-i arăta stelele…Dacă nu există viaţă dincolo, cum de Dumnezeu ne-a dat atâtea stele în jur, miliarde de astre?Infinitatea!…Nu cumva, aceste astre sunt acele ,,lăcaşuri multe” de care vorbeşte Sfânta Scriptură?….După acest credincios, Acelaşi Dumnezeu care a permis ca în prezent să fim şase miliarde de oameni care nu semănăm unul cu celălalt, Acelaşi are puterea – relevată tocmai prin această unitate în diversitate – de a ne da suflet călător, o misiune şi după încheierea vieţii pământeşti. Dacă finalitatea a toate este moartea cum spun necredincioşii, cum se face că suntem înconjuraţi de atâta viaţă şi planetele roiesc în jurul nostru mărturisind prin mersul lor ca de ceasornic despre Creatorul lor?…
Tot în legătură cu lumea de dincolo, Părintele Stăniloae avea o vorbă. Părintele avea două nepoate călugăriţe, pe care le vizita constant la Ţigăneşti (mânăstire din Prahova). La plecare părintele le spunea mereu aşa; ,,Aveţi grijă că aţi pierdut deja lumea aceasta, să nu cumva să o pierdeţi şi pe cealaltă”. Mi-aduc aminte şi de vorbele excelentului pedagog George Pruteanu. Acesta mi-a mărturisit într-un intreviu următoarele: ,,Dincolo, eu cred, va fi ca la hanul spaniol..Fiecare va avea ce a adus cu el…”

[NECTARIE]

Sufletul avand deci trei parti, precum s-a aratat mai inainte (caci trei sunt partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca in iutime este dragoste si iubire de oameni si in pofta, curatie si neprihanire, ratiunea este luminata; iar daca in iutime este ura de oameni si in pofta desfranare, ratiunea este intunecata). Deci ratiunea atunci este sanatoasa si cumpatata si luminata, cand are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e inaltata catre fericita si Sfanta Treime. Iar iutimea atunci se misca dupa fire, cand iubeste pe toti oamenii si nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau. In sfarsit pofta, cand a omorat patimile prin smerita cugetare, infranare si neavere, adica a omorat placerea trupului, dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare, si s-a intors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare. Caci pofta spre acestea trei isi are miscarea: sau spre placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre castigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obarsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, isi intuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar.Sfantul Ioan Damaschin

[NECTARIE]

Cel ce s-a nascut orb nu vede lumina soarelui. Tot asa cel ce nu e calauzit de trezvie nu vede cu imbelsugare razele harului de sus, nici nu se va slobozi de lucrurile, de cuvintele si de gandurile rele si urate de Dumnezeu. Acesta la moarte nu va scapa liber de capeteniile tartarului. Isihie Sinaitul

[NECTARIE]

Atentia e linistea neincetata a inimii fata de orice gand. Ea rasufla si cheama pururea si neincetat numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, si impreuna cu El se impotriveste cu barbatie vrajmasilor. Si numai Lui se marturiseste, care are toata puterea sa ierte pacatele. Dar imbracandu-se neincetat, prin aceasta chemare, in Hristos, care singur cunoaste in chip ascuns inimile, sufletul incearca in tot felul sa ascunda de toti oamenii dulceata lui si lupta dinauntru, ca nu cumva vicleanul sa faca sa inainteze rautatea lui si sa surpe, pe nebagate de seama, lucrarea cea buna.Isihie Sinaitul