Pelerinajul, calatorie spre cer

[NECTARIE]

Dar pregătirea pelerinului trebuie să fie în special una spirituală. El trebuie să întărească rugăciunea şi să-şi sporească faptele de milă creştină. El are posibilitatea să cunoască şi să înveţe prin exemplul bun al celorlalţi pelerini. Mergând la biserici şi mănăstiri, pelerinul învinge rutina şi îşi înnoieşte evlavia şi credinţa, îşi îmbogăţeşte viaţa duhovnicească. Pentru a nu deveni un simplu turist, pelerinul este dator să se sârguiască şi să se pregătească pentru primirea Sfintelor Taine la locurile sfinte pe care le vizitează. În acest sens, Sfintele Evanghelii narează momentul în care, însoţindu-i pe Luca şi Cleopa pe calea spre Emaus şi vorbind despre "locurile" sfinte din Scripturi, Hristos se descoperă în Sfânta Împărtăşanie.

Încărcându-se de energie duhovnicească şi împrospătându-şi sufletul prin apa cea vie a locurilor sfinţite, creştinul este pregătit să se întoarcă în lumea din care a plecat pentru a o transfigura şi pentru a-i transmite mesajul vieţii noi câştigate în Hristos. Având nostalgia paradisului, pelerinul sfinţeşte timpul acestei vieţi pământeşti şi îşi deschide calea spre veşnicie.

[Marius22]

Crestinului ii este proprie conditia pelerinului. In viata sa, are un obiectiv, o cale de parcurs. Pelerinajele la Locurile Sfinte, la Manastirile din tara si de peste hotare, procesiunile cu sfintele moaste, nu sunt pentru el decat prilejuri de a pregusta din bucuria urcusului duhovnicesc continuu.

In pofida acestor trairi, el continua sa mearga. Se afla vesnic pe drum pentru ca impartaseste acelasi simtamant cu Fericitul Augustin: "nelinistit este sufletul meu pana ce se va odihni intru Tine, Doamne."

[NECTARIE]

Pelerinajul e nu numai călătoria către un loc sfânt, ci mai ales acceptarea condiției noastre de călători vremelnici pe acest pământ, unde nu avem cetate stătătoare, ci o căutăm pe ceea ce va să fie, acolo unde suntem „cetățeni ai cerului și casnici ai lui Dumnezeu“.
Călătorul spre sfințenie investește timp, oboseală, bani, pentru a ajunge în locuri sfințite de prezența lui Dumnezeu în lume sau de prezența sfinților Săi. Aceste locuri, binecuvântate de Hristos, se sfințesc din ce în ce mai mult, cu fiecare genunchi plecat și cu fiecare rugăciune murmurată de căutătorii de sfințenie. Astfel, o icoană devine făcătoare de minuni prin minune dumnezeiască, prin rânduială din cer și aprofundează în har menirea ei de sfințenie prin fiecare om care o sărută și-și înalță privirea la cele înalte, rugându-se sfântului reprezentat pe ea. Locurile sfinte devin astfel intermediare de har pentru lumea zbuciumată, oaze de lumină și de apă duhovnicească pentru pelerini și limanuri line pentru cei ce se zbat pe marea vieții pe care o vedem înălțându-se de viforul ispitelor.

[calator prin ploaie]

http://www.banat-media.de/ro/biserici.php

[mela me]

Da, intr-adevar ne induhovnicim cand mergem intr-un pelerinaj, sufletul este mai linistit, suntem mai impacati si cu noi insine...dar cum putem sa pastram mai mult aceasta stare de bine? revenind in aglomeratia cotidiana ( facultate, serviciu etc), pierdem parca cumulul duhovnicesc si ne trezim in realitatea cruda...