Minunile Sfantului ARSENIE BOCA

Iubite parinte Arsenie,
A fost o vreme cand te-am stiut pictor de suflete dupa modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme inaltatoare, cand toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand cu zapada pana la piept, spre Sambata de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost asa de la Dumnezeu ca toata acea bulboana spirituala uriasa sa se dezumfle la comanda ca si cum n-ar fi fost?
Ceea ce am admirat la Sfintia Ta e ca nu te-ai lasat. Din zugrav de suflete, fericite sa se modeleze dupa Domnul tuturor, iata-te zugrav de biserici, adica al celor ce poarta pe chipurile cuvioase, reflexul desavarsirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mangaiere, acum cand nu mai ai prilejul sa desavarsesti pe aspiranti, sa poti mangaia cu penelul pe cei desavarsiti pentru a-I da pilda pe zidurile sacre.
Mica biserica de la Draganescu are norocul sa simta pe zidurile ei zugravite predicile fierbinti, pe care miile de oameni le ascultau la Sambata de Sus.
E o pictura noua ca si predica de atunci. Nimic intunecat in aceasta primavara care imbraca cu plai inflorit boltile bisericii. E o lumina de tonuri deschise catre lume ca spiritul si chipul Mantuitorului coborat sa ne aduca lumina de sus, ce iradiaza din pictura Sfintiei tale. E un stil nou, e o pictura noua, dupa viziunea noua pe care o porti in suflet.
Pictura sacra e istoria in imagini a vietii Mantuitorului si a celor transfigurati de El, adica imaginea Raiului. Sfintia ta ai inteles sa faci o pictura tranfigurata in nuante clare si deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerica de dincolo. Biserica de la Draganescu iradiaza lumina Raiului. Ceea ce domina in ea pana acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteste biserica din bolta altarului e pur si simplu magnifica in milostivirea ei ei mijlocitoare e lumii catre dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteste vizionar peste Sinodul de la Efes e facuta din atatea nuante si numai din nuante incat nici nu pare pictura, ci o aparitie vaporoasa si diafana care, cu cerescul Prunc in brate, apare sa inraureasca pe sidodali ca ea e, intr-adevar, Maica lui Dumnezeu – Theotokos.
Nichifor Crainic
Nota: Aceasta scrisoare a fost data de Nichifor Crainic ucenicului sau spiritual, Arsenie Boca, dupa intalnirea de cateva ceasuri pe care au avut-o in toamna anului 1971 in biserica din satul Draganescu de langa Bucuresti, pe care parintele incepuse sa o picteze. Dupa mai multe convorbiri avute in Bucuresti, Nichifor Crainic a venit sa pecetluiasca, cu iubirea si competenta cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului sau, ajuns parinte duhovnicesc de statura filocalica.

Dacă, aşa cum considera IPS Antonie Plămădeală (1926-2005), au existat duhovnici cărora Dumnezeu le-a încredinţat misiunea de a pregăti poporul român pentru „intrarea în marele întuneric''– instaurarea regimului comunist –, Părintele Arsenie a fost în mod sigur unul dintre ei: „Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezeam [la Sâmbăta de Sus] cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă … [să le ascult] necazurile. … Aşa m-am văzut [pus în situaţia] să primesc preoţia şi misiunea majoră [subl. aut.] a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi om adevărat, precum şi a sfinţirii omului ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). … Asta îmi este misunea şi rostul pe pământ, pentru care [Dumnezeu] m-a înzestrat cu daruri, deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin''.
3. Hram la Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Nebunia propovăduirii (I Cor. 1,21), în vremuri de strâmtorare (Isaia 33,2), a adevărului creştin, nu va întârzia să aducă roade: mişcarea de la Sâmbăta capătă proporţiile unei „bulboane spirituale uriaşe”, cum o va evoca mai târziu, prof. Nichifor Crainic.Autorităţile iau act cu îngrijorare de acest fenomen: „[Arsenie Boca] face o intensă propagandă religioasă la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, unde este vizitat de foarte multă lume… [Se zvoneşte] că preotul Arsenie are darul de a vindeca şi [de] a preciza viitorul celor credincioşi. În predicile sale către populaţie întrebuinţează expresii cu subînţeles religios, care ar putea fi interpretat şi în sens politic, aşa de exemplu expresia «lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate», care ar fi explicată în felul următor: «credincioşii[,] deşi mai puţini la număr, nu vor fi suprimaţi de puterea numerică a celor lepădaţi de credinţă, atâta timp cât vor fi strânşi în jurul Bisericii&raquo:''.Măsurile restrictive nu se vor lăsa aşteptate: în iunie 1948, Părintele Arsenie va fi „reţinut şi anchetat” de Siguranţa din Făgăraş,pentru ca, în noiembrie acelaşi an, probabil la presiunea autorităţilor,să fie „detaşat la cerere” la Mănăstirea Prislop. Însărcinarea oficială era „readucerea greco-catolicilor din zona Haţegului la ortodoxie''. Cert este un lucru: prin mutarea Părintelui Arsenie la Prislop, nu s-a reuşit reducerea numărului de credincioşi. Dimpotrivă: „Influenţa acestuia asupra pelerinilor este de neînchipuit. Faima lui a ajuns în toată ţara. … Zilnic primeşte scrisori nenumărate din diverse regiuni ale ţării în care îi solicită diverse rugăciuni. … Azi mănăstirea Prislopului este cea mai căutată şi cercetată din Ardeal şi Banat şi aceasta se datoreşte numai faptului că la această mănăstire este stareţ părintele Arsenie de la Sâmbăta, a cărui faimă de sfânt începe să fie peste tot cunoscută''.
Cum s-a văzut, pentru combaterea fenomenului, autorităţile au recurs la urmăriri informative, anchetări, arestări etc. Iată, pe scurt, un trist bilanţ al acestora. Părintele Arsenie a fost urmărit timp de patruzeci şi şase de ani (1943-1989), de-a lungul întregii sale misiuni propovăduitoareAstfel, primele note informative datează din iunie 1943 (Arhiva Serviciului Secret al Jandarmeriei), iar cererea de scoatere din urmărire va fi legată, printr-o stranie coincidenţă, de ultima aniversare a zilei sale de naştere (29 septembrie 1989). La acea dată, Părintele era deja bolnav (va trece la Domnul în luna noiembrie a aceluiaşi an). În ceea ce priveşte reţinerile pentru anchetă, ele se prezintă astfel: Râmnicu-Vâlcea (1945), Braşov (1946), Făgăraş (1948), Timişoara (1955). Arestările propriu-zise: timp de cincisprezece luni (ianuarie 1951-martie 1952) la Canal (Cernavodă), respectiv timp de şase luni (noiembrie 1955-aprilie 1956) la închisorile din Jilava şi Oradea.
4. Părintele Arsenie în închisorile comuniste

„Părintele Arsenie Boca e un fenomen unic în istoria monahismului românesc” – Pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993).
„Lumea avea o mare credinţă, o mare evlavie la Părintele Arsenie şi am trăit acolo [Sâmbăta de Sus] cu adevărat sentimente ca în primele zile ale creştinismului. Accentul contactului cu Pr. Arsenie Boca era, în esenţă, prin spovedanie şi în cea mai profundă deplinătate ortodoxă. O spovedanie la el era un lung proces de analiză de conştiinţă. Cine ieşea de la dânsul, ştia că este eliberat de toate relele, născut cu adevărat din nou” – IPS Antonie Plămădeală (1926-2005).
„[Părintele Arsenie] nu impunea prin calităţile sale omeneşti. Simţeai la el ceva în plus. Nu puteai să îl priveşti în ochi. Aveai senzaţia reală că te cunoaşte foarte bine. Că îţi ştie şi părţile tale nevăzute. Poate de aici şi frica ce te cuprindea în apropierea lui. Nu folosea cuvinte dure, lipsea de la el o autoritate fabricată. Era firesc, spontan şi nepământesc” – Pr. Lucian Răzvan Petcu.„Un sfânt se cunoaşte abia după trecerea timpului. Cu cât se adaugă mai mulţi ani după mutarea sa pe lumea cealaltă, cu atât va veni lumea spre el mai mult, dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dumnezeu” – Pr. Arsenie Boca.
Împlinirea, în toamna acestui an, a 100 de anide la naşterea celui mai mare duhovnic al românilor din secolul XX, Părintele Ieromonah Arsenie Boca (29 septembrie 1910-28 noiembrie 1989), ne oferă prilejul unei smerite reconsiderări a locului pe care acesta îl ocupă în spiritualitatea românească. O retrospectivă binemeritată – după o tăcere impusă timp de o jumătate de veac, şi o popularitate crescândă în ultimii douăzeci de ani – se cere însoţită de o privire anticipativă, menită să schiţeze rolul pe care marele duhovnic ar putea să-l joace de acum încolo în destinul acestui neam.
1. Părintele Arsenie Boca (1910-1989)

Revirimentul creat de personalitatea Părintelui Arsenie Boca nu poate fi redus la un interval istoric determinat (perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial). Dintre toate curentele duhovniceşti ale vremii: Maglavit (Petrache Lupu), „Rugul Aprins” (Sandu Tudor), „Oastea Domnului” (Pr. Iosif Trifa), Vladimireşti (Pr. Ioan Iovan), Slatina-Sihăstria (Pr. Ilie Cleopa) – le amintim pe cele mai importante – mişcarea începută la Sâmbăta(1941-1948),continuă şi în zilele noastre. În pofida vigilenţei viclene a Securităţii şi a tăcerii quasi-unanime a ierarhiei bisericeşti, numărul celor dornici să ajungă la Mănăstirea Prislop (unde se află locul de veci al Părintelui), e în continuă creştere.Se confirmă, astfel, cuvântul Scripturii: „Dacă lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte 5, 38-39). De altfel, Părintele Arsenie pare să fi anticipat „reverberaţiile” misiunii sale când rostea, cu puţin înaintea morţii, enigmaticele cuvinte: „De la Prislop va lua ţara foc!'' Sfânta Mănăstire Prislop

Dintre toate harismele cu care Părintele a fost înzestrat – duhovnic, înainte-văzător, propovăduitor, scriitor filocalic, pictor – cea de „prooroc” i-a adus faima. O faimă binemeritată, pe care n-a căutat-o, dar care l-a însoţit toată viaţa, atrăgând evlavia dar şi invidia unora. Se pune întrebarea: care e misiunea dintotdeauna a profetului? Profetul nu e, cum s-ar putea crede, un vizionar exaltat, ci un trezitor de conştiinţe care, în perioade de criză, întoarce mulţimile către Dumnezeu. Citind „semnele vremii” (Matei 16,3), profetul ne avertizează asupra unor evenimente capitale şi ne cheamă la pocăinţă. Fără dimensiunea catalizatoare a pocăinţei, profetul nu e decât un iubitor de slavă deşartă, un fals-profet. Astfel, mesajul profetic e unul plin de responsabilitate: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 3,2). Din istorie ştim că misiunea profetului e adesea încununată de martiriu, marginalizare sau exil. Un soi de exil i-a fost dat să îndure şi Părintelui Arsenie Boca în „robia” de jumătate de veac a ateismului comunist. Înlăturat (abuziv şi necanonic din Mănăstirea Prislop (1959), Părintele a purtat cu demnitate crucea sa şi a neamului, până în pragul căderii comunismului. Astfel, „răscumpărând vremea” (Efeseni 5,16) şi păstrând nestinsă flacăra credinţei, Părintele Arsenie s-a alăturat cetei drepţilor acestui neam, pentru care nu va înceta să mijlocească înaintea lui Dumnezeu…

O, cuvioase Părinte,
N-am ştiut mai dinainte
Că eşti apostol lui Iisus
Născut în Vaţa de Sus,
Născut în casa din deal,
Ţi-au pus numele Zian
Plecat din satul tău natal,
Azi eşti Sfântul din Ardeal.
La Prislop, la mănăstire,
Ai fost ca Buna Vestire
Şi la Sâmbăta de Sus
Alinare ai adus
Prigonit şi torturat
Prin credinţă te-ai-nălţat
Pân'la Dumnezeu Cuvant
Mare mucenic şi sfânt.
Florile pe-al tău mormânt
Nu se ofilesc nicicând.
Tu vei fi mereu, mereu
Aproape de Dumnezeu,
Aproape de Cele Sfinte,
Prea cuvioase părinte.
Şi-acolo te vei ruga
Pentru sat şi ţara ta.

Gura mutului – Manuscris cu răspunsuri date în scris de Arsenie Boca din vremea când nu putea vorbi

• Pot să mă căsătoresc cu un străin?

Nu vreau ca neamul acesta, care are o aşa de mare chemare la Dumnezeu, să se corcească

• Să-i iubim pe toţi oamenii, dar nimic din cele omeneşti.

• Asceza (înfrânările de orice fel), fără iubire, e departe de Dumnezeu.

• Ştii că Mântuitorul şi Împărăţia lui Dumnezeu locuiesc şi înăuntrul nostru. De aceea, nu ne mântuim noi, ci El ne mântuieşte. Dar, pentru neputinţele firii noastre, slăbite de păcat, nu trebuie să ne întristăm, că şi Dumnezeu se întristează cu noi. Dumnezeu iubeşte o pocăinţă senină; aş zice zice că pocăinţa cea mai plăcută lui Dumnezeu a fost a femeii ce a greşit mult, dar în loc de orice altă pocăinţă, L-a iubit cu atât mai mult pe Iisus. Vreau să zic, dacă nu v-aţi tot măcina mintea cu păcatele – ajunge cât le pomeniţi în spovedanie -, dacă nu v-aţi otrăvi gândul cu ele, aţi lăsa toate înapoi şi v-aţi însenina faţa şi inima de dragul lui Dumnezeu, care poate El ceea ce la oameni este cu neputinţă… Seninătatea, asta care nu scade, asta aş vrea să o prindeţi de la mine.

• Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri.

• Mulţi sunt betegi la minte decât la stomac.

• Dacă împiedici un guturai prin medicamente, îl transformi în alte primejdii – ex. sinuzită. Lasă fazele obişnuite ale bolii – că-i usoară – că-i cel mai bun leac al ei. Ferirea de frig ajunge.

• Obişnuit, lucrurile cam imposibile sunt la capătul alergării spre desăvârşire.

• Parcă toate lucrurile unui om seamănă cu stăpânul lor.

• Păcatul cel mai mare este răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu – atinge prima generaţie şi se nasc orbi. Păcatele bunicilor şi străbunicilor ca fumatul, băutura, curvia, atinge a treia generaţie. Să ne cunoaştem străbunicii şi să ne rugăm pentru ei.

Părintele Arsenie Boca: Spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte.



Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a zis odată, apărând văduva, cuvintele acestea: “iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan“. Pentru curajul său de a apăra săracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană. Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpân al lumii nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la asta te duce.
Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni.
Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiin că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.
Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.
“Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului?” – îi zise prefectul. “Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei“. Prefectul începu cu ademeniri zicând: “Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului“. Sfântul Vasile îi răspunse: “Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui“. “Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta?” – îi zise prefectul. “Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele“. “Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?” “Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” – întreabă Sfântul Vasile liniştit? “Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar“. La acestea Sfântul Vasile râse zicând: “Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu“.
Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: “De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: “Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? “Poate că niciodată n-ai văzut episcop“!
Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: “Să fie exilat numaidecât!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.
Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii“

Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei

Scrisoare inedită adresată de Părintele Arsenie Boca unei femei, căreia îi apăruse în vis Maica Domnului. "Fugi chiar şi de lauda Maicii Domnului".



De curand, in SUA, am intrat in posesia unei scrisori trimisa de Parintele Arsenie Boca unei arpasene (n.n. – taranca din Arpasul de Sus) al carui nume il cunoastem dar pe care, deocamdata, il trecem sub tacere. Ca si parintele, ea e decedata si doar daca copiii ei - dupa ce vom publica scrisoarea - vor fi de acord, ii vom face public numele. Aceasta femeie a relatat Parintelui Arsenie un vis in care i s-ar fi aratat Fecioara Maria, care i-a vorbit si transmis unele indrumari. Iata prima parte a scrisorii trimise de Parintele Arsenie Boca:



Sora noastra,



Am citit cele comunicate de dincolo. Ti le trimit indreptate dupa gramatica si, pe unde era nevoie, si dupa continut. Iti pretuiesc darul ce ti-a dat Dumnezeu, insa grija trebuie sa avem amandoi. Din invatatura parintilor reiese ca trebuie sa ne ferim de fapte neobisnuite , precum sunt vedeniile, comunicarile si altele. De ce? Pentru ca in ele se pot strecura si inselaciuni. Diavolul ia un chip si zice ca-i Hristos si asa mai departe. Parintii stiu slabiciunea firii omenesti, usor de amagit.




Preotii au datoria de a cerceta duhurile. Si pe ce vom cunoaste? Pe roade. Deci, daca in sufletul tau sporeste smerenia, dragostea de Biserica, iubirea de oameni, ascultarea de preoti, nu esti in inselare, ci in adevar. Dacă însă încolţeste în sufletul tău o parere de sine, precum că esti sfântă, esti aleasă, de tine trebuie să asculte oamenii, darul tău a lunecat în inselăciune.



Asa mi se pare, din câte mi-au spus chiar preoţi, că ar fi alunecat si Petrache Lupu de la smerenie. Deci, sora noastră, vezi să fii cu grijă asupra cugetului inimii tale, că mulţi cu dar s-au pierdut iesind de sub povaţa cea după dreptate. Nu te bănuiesc de astea, dar faptul că Maica Domnului te laudă, te numeste că vei fi sfântă si sfânta sfintelor - chiar dacă acolo vei ajunge cum a ajuns si Maria Egipteanca -, totusi mă pune pe gânduri.



Lauda pe mulţi i-a facut să se afume la minte cu mândrie. Deci ori de câte ori vei mai auzi cuvântul de laudă, adă-ţi aminte de păcatele tale si te apără de primejdia părerii de sine.



Vad că ma pomenesc si eu laudat. Imi roseste obrazul de rusine, stiindu-mi căderile si dând din căderi in căderi. Dacă nu fac slujba, dupa cum vedeţi, e si de pe urma faptului că mi-am pierdut omenia înaintea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Si cel puţin în faţa constiinţei sa nu mă făţărnicesc.




Cuvintele pe care mi le-ai trimis sunt o aspră dojană si pentru mine si de tare folos, tocmai prin faptul că mă laudă pe nedrept. Apără-te si tu asa.



Nu dau sfaturi si porunci Stăpânei, dar strig neputinţa noastră, a mea si a ta, si mărturisim că primejdia dă tarcoale si sfinţilor, de cum nouă păcătosilor.



Fugi chiar si de lauda Maicii Domnului. (Dacă îndreptarea asta, din părinteasca purtare de grijă, te bucură, e semn bun – dacă te inţeapă puţin, e părerea de sine – mândria – care se dă de gol).



Dorul si ţinta noastră e mântuirea, si nu vedenia. Sufletul e asa de înclinat după bucurii, incât se lipseste de bucuria vedeniei – chiar bună – si nu învaţă că liberarea e a nu dori nimic decât mila sau iertarea lui Dumnezeu.


Scrisoarea a fost publicata in revista "Foaia Arpaseana