Cuvant de folos

,,Pentru oamenii invidiosi nu exista fapta buna care sa merite sa fie laudata,nu exista darul vorbirii care sa mearga impreuna cu cumintenia si cu harul si,dupa ei,nu merita sa imiti sau sa admiri pe nimeni si nimic.Asa cum spun vulturii,planand deasupra livezilor sau deasupra altor areale frumoase si bine mirositoare,cauta si se lasa pe pamant numai in locurile unde sunt mirosuri urate,si asa cum mustele pleaca din locurile sanatoase si se lipesc de rani,tot asa si invidiosii,nu observa ce e deosebit,de admirat si important in viata oamenilor,si se lipesc de ce e stramb.Si,daca exista ceva ce nu merge bine-lucru obisnuit si omenesc-ilspun tuturor si inteleg sa prezinte pe cineva tocmai cu ce face gresit.Ei fac precum pictorii vicleni care descopera identitatea modelului,lasand sa fie recunoscut fie dupa nasu-i stramb,fie dupa vreo cicatrice sau vreo infirmitate din nastere sau dobandita.Au un talent infiorator sa vorbeasca de rau ceva ce e demn de lauda si sa denunte o virtute,transformand-o intr-un viciu.Pe un viteaz il numesc indraznet si pe unul plin de grija si indatoritor il numesc nesimtit.Despre cel drept spun ca e dur si despre nevinovat spun ca e vinovat.Pe cel distins si important il numesc nedemn de luat in seama,pe cel ce traieste liber il acuza ca este risipitor si pe unul care e econom il numesc zgarcit.In general nu le e greu sa gaseasca nume pentru toate tipurile de virtute,nume pe care le iau de la viciile ce le sunt opuse.''

Oamenii vorbesc mult, sute şi mii de cuvinte în fiecare zi. Vorbesc din nevoia de a scăpa de singuratate. Unele dintre vorbele lor sunt necesare. Dar celelalte, nu. Omul simte că fără Dumnezeu nu e întreg. Simte aceasta lipsă, dar nu îşi dă seama din ce cauză sufletul său e neliniştit. Şi încearcă să umple aceasta lipsă prin vorbirea cu ceilalţi. Dar vorbăria nu îi poate aduce liniştea: ci doar îl face să scape de simţul de neîmplinire.
Creştinii vorbesc. Dar vorbele lor de multe ori nu sunt decât ocazii de a-şi împrăştia mintea. Sfinţii Parinţi au învăţat că vorbirea despre cele sfinte e de argint, iar tăcerea e de aur. Şi dacă vorbirea despre cele sfinte e de argint, îţi dai şi tu seama ce valoare are sporovăiala despre toate nimicurile.E foarte greu să înţelegem această taină: tăcerea e mai valoroasă decât vorbitul. Pentru că tăcerea duhovnicească nu e tăcere obişnuită, nu e somn al minţii, ci e vorbire cu Dumnezeu.Vorbitul risipeşte mintea. Te poţi ruga două ore, şi după zece minute de discuţii mintea s-a risipit ca şi cum nu te-ai fi rugat deloc.Pentru noi, călugării, e uşor. Nimeni nu ne forţează să vorbim. Pentru mireni e mai greu. Nu îţi pot spune să taci cum tac eu. Îţi spun doar atât: caută să vorbeşti cât mai puţin şi să spui numai ce e necesar. Roagă-te cât de des poţi: acasă, pe stradă, în autobuz. Şi, când vrei să vorbeşti cu cineva, gândeşte-te dacă e mai bine să întrerupi rugăciunea sau să te rogi în continuare.Eu alt sfat nu dau oamenilor: numai să tacă şi să se roage. Vei vedea că tăcerea te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, să înţelegi mai bine războiul duhovnicesc. Cine ştie să îşi păzească gura îşi va păzi mai uşor trupul. O să înţelegi cum se leagă împrăştierea prin vorbire de patimile trupeşti. Cu cât vei vorbi mai puţin, cu atât îţi va fi mai usor sa îţi înţelegi aproapele. De multe ori oamenii vorbesc, dar fiecare e preocupat numai de ceea ce vrea el să spună. Lumea nu mai ştie să asculte. Tăcând tu, vei învăţa să îi asculţi pe ceilalţi. Şi când vei vorbi, cuvintele tale vor avea putere.Şi, când vorbeşti, nu ridica vocea. Când vorbeşti cu voce tare atunci inima se închide şi stăpâneşte mintea. Dacă vorbeşti încet, liniştea inimii se răsfrânge în cuvintele pe care le spui. Eu atât am vrut să îţi spun: Taci şi roagă-te. Roadele vor veni de la sine...

Gindeste-te la Dumnezeu in vreme de pace ca sa se gindeasca si El la tine in vreme de razboi.

[calator prin ploaie]

O ingeras mic si drag, ce minunatii oferi mereu sufletelor noastre , cu iubirea ta frateasca!!! Doresc si eu acesti ingerasi.....