sterilizarea la animale

[iana]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu, în nici un caz. Câinii pot face rău: am văzut frecvent oameni suferind de pe urma câinilor vagabonzi: am întâlnit un om desfigurat complet, cred că a avut nevoie de multiple grefe de piele. Am auzit chiar de un japonez ucis de un câine vagabond, nu departe de sediul Guvernului. În schimb, nu am auzit de oameni mutilaţi de pisici vagaboande.

Eu am mereu între 2 şi 5 pisici care stau, sporadic, în curtea mea. În interiorul casei nu au acces, dar sunt mereu în jurul ei şi deasupra ei. Sunt, de fapt, pisici vagaboande care s-au aciuat pe la mine. Nu fac decât să le hrănesc din când în când cu ce rămâne de la masă. Pleacă şi se întorc. De câteva ori, magazia din curte a funcţionat drept maternitatea pisicilor vagaboande, sau loc de iernat, printre greble şi săpăligi. Eu nu ştiu exact niciodată câte pisici am în curte. Chestia asta nu aş putea să o fac cu câinii. Pisicile nu mă deranjează, afară de rarele ocazii când motanii urinează pe uşa mea. Atunci, o pietricică bine plasată, când motanul tocmai e surprins în acţiune, îl face să nu uite timp de vreo trei luni că nu e lucru bun să facă pipi pe uşa mea.

Iată, deci, că în mediu citadin (probabil că şi în mediu rural), fiecare pisică are şansa ei. La mănăstirea Pasărea (sau Cernica ? nu mai ştiu) am văzut un număr uriaş de pisici, probabil de domeniul sutelor. Pleacă şi vin, părerea mea e că sunt mai fericite decât pisicile mutilate din apartamente, care mănâncă kiticat în doze recomandate şi au carnet de vaccinări la zi. Uneori, aş vrea să fiu un motan liber în Bucureşti. Un motan castrat, nu, nu aş vrea să fiu. Aşa cum statul greşeşte simţindu-se responsabil de sănătatea noastră şi planificându-ne modul de viaţă în detaliu, tot aşa greşim şi noi, faţă de pisicile noastre.

Asa liber pe strazi ar putea fi periculos. Prea mare circulatie! Oricum imi place cum puneti problema.

Îmi plac foarte mult pisicile. Anul trecut cineva voia să arunce nişte pisoi. Mi-am ales unul (era foarte mic, abia făcuse ochi), l-am hrănit cu biberonul, apoi cu tot felul de bunătăţi şi s-a făcut un pisic mare şi frumos. Foarte târziu am văzut că e motan aşa încât a trebuit să-i schimb numele căci îi pusesem nume de pisicuţă. Pentru că îi placea mult de tot carnea i-am spus Cărnicţă, nume la care raspundea cu promtitudine.
Pe la nouă luni a început să umble după pisicile care tot veneau pe la noi prin curte. Motanii mai batrâni când una din pisici a intrat în calduri l-au batut atât de tare de i-au scos aproape ochii. Am încercat să-l duc la veterinar şi l-am scăpat din braţe după ce m-a zgâriat rau de tot. De atunci nu l-am mai văzut. Am suferit o lună de zile. Îl visam noaptea şi mă trezeam cu o apăsare pe suflet.
Dacă era castrat probabil l-aş fi avut şi astăzi.

Nora mea şi-a dorit o pisică birmaneză. Am găsit un puiuţ pe care l-am dus imediat ce l-am luat la veterinar. Era plin de râie, de purici, era nedeparazitat foarte mic şi slab pentru vârsta lui.
În două saptâmâni cu multe vizite la veterinar a fost oarecum curâţat.
L-au luat acasă (locuiesc la bloc) şi s-au umplut de la pisic de fungi (ciupercă) de care au scapat foarte greu.
Până la urmă pisicul (motan şi acesta) a ajuns tot la mine. I-am făcut băi cu şampon cu mizoral, i-am dat vitamine, l-am castrat ca să nu plece după pisici sau să păţesc cum am păţit cu celălalt şi acum am un pisic superb, curat cuminte şi foarte afectuos.
Are şi o prietenă care vine mereu pe la el, merg seara la plimbare, se joacă împreună. Problema e că prietena trebuie să fete în curând. Sper să nu fete la mine în curte. Dacă totuşi se va întâmpla cred că pisicul meu va fi foarte fericit să fie tată adoptiv.

Iată şi câteva imagini cu domnul Şpâ motanul meu castrat.