![]() |
![]() |
|
|
Înregistrare | Autentificare | Întrebări frecvente | Mesaje Private | Căutare | Mesajele zilei | Marchează forumurile citite |
![]() |
|
Thread Tools | Moduri de afișare |
#851
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Și ai înțeles că nu există decât identitate, fără nici un fel de diferență, dar tocmai te-ai folosit de diferență ca să proclami lucrul ăsta. Știi, diferența nu înseamnă ură și nici izolare sau schizofrenie. Dar cum nu ai prea studiat nici filosofia ca să vezi întreaga omonimie a termenului (omonimia se bazează iarăși pe diferență), după cum nu ai prea studiat nici logica, nu ai avea de unde să știi atâta lucru. Poate vei lua lecții, în schimb de la ceva păsări deprimate sau de la crinii câmpului despre care Hristos spunea că sunt mai bine îmbrăcați decât Solomon, cel în pielea căruia pari să vrei să intri. Dar nu încapi din cauza autosuficienței. |
#852
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Complicată logica asta, așa-i? Dar hai să mergem mai departe. Să-i vedem pe evrei. Să-i vedem pe Avraam, pe Israel, pe Iosif, pe Moise, pe David, pe Solomon — ei erau într-o situație încă și mai bună, ba chiar privilegiată de vreme ce legea lor a fost dată de Dumnezeu Însuși. S-au mântuit ei toți, aceștia sau nu? S-a mântuit Moise? Dar Avraam? Evident că da (Luca 16:19-31). Nu le era destul această lege pentru a se mântui? Se pare că nu. Se pare că Hristos trebuia să vină oricum. Dacă în Nirvana, după tine, nu e mântuire și e nevoie de Hristos, iată că la evrei era mântuire — dar și aici e nevoie de Hristos. Deci criteriul tău s-a năruit. Și atunci ce înseamnă asta? Înseamnă că mântuire există oricum, în principiu, în orice cultură (sau, măcar, în marea majoritate). Dar, cu toate acestea, Hristos trebuie, totuși, să vină. Cum așa? De ce mai este El necesar? Simplu, pentru că El este condiția de posibilitate a mântuirii prin orice cultură. Pentru că El aduce mântuirea nu aici pe pământ — altfel nu am mai muri, ci am trăi în Rai — ci în Cer. Fiecare cultură are Legea în ea însăși sub o formă sau alta, căci Legea se dă în multe feluri (Legea în sine, așa cum este ea cu adevărat, este în Cer, nu pe pământ; astfel că fiecare cultură întruchipează o înfățișare din infinitele înfățișări pe care Legea infinită le are). Însă Cel Care face eficientă Legea în Cer, factual și obiectiv, pentru orice fel de cultură particulară și istorică de aici de pe pământ, este Hristos. Abia atunci Legea fiecărei culturi își revelează universalitatea pe care o conține (dacă și atâta câtă o are) și este, prin aceasta, făcută în această deplinătate părtașă la mântuire. Dacă ai fi un fel de creștin înainte de Hristos și ai crede în Hristos înainte de venirea lui (așa cum au cunoscut, în chip minunat, aceste lucruri David sau Moise sau Ilie sau dreptul Simeon), ai avea nevoie de venirea concretă, întrupată a lui Hristos sau nu? Evident că da. Prin urmare, nu e destul să crezi în El și să ai Legea, e nevoie și ca El să vină cu adevărat, concret. Atunci între a crede în venirea lui Hristos, în El și în Legea pe care El o plinește, pe de o parte, și venirea Lui efectivă, pe de alta, este o anumită diferență. Datorită acestei diferențe este posibil (și nu doar posibil) ca și alte culturi să se împărtășească de Lege, adică de Cuvânt, fără să știe, adică fără să cunoască în adevăr nemijlocit dogmatica și Crezul, de pildă. După cum un om din afara creștinismului Îl poate purta în inimă pe Dumnezeu fără să fi auzit vreodată de Hristos sau de Sfânta Treime. („Dacă deci cel netăiat împrejur păzește poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” Romani 2:26) Să nu uităm că Dumnezeu îi poate scoate pe fiii lui Avraam și din pietre, Casa Tatălui are multe locașuri, iar Duhul suflă unde vrea. Dacă vei condamna tot ce se află în afara creștinismului „oficial”, adică vreo câteva miliarde bune de oameni care, datorită accidentelor biografice, pur și simplu nu au apucat să audă de Hristos ori n-au înțeles cine e Hristos și ce e creștinismul, atunci transformi această religie într-o sectă a câtorva „aleși” (pe sprânceană...) care promovează nimic altceva decât fervoarea fanatică și vindicativă a unor „mântuiți la rețetă”. Dacă-ți plac rețetele, însă, nu e nevoie să fii creștin. Poți să te faci bucătar sau farmacist. Și atunci poți să-ți prepari singur și liniștit, vorba lui Moș Teacă, „tocana particuleră” sau îți poți înghiți netulburat hapurile cu doftoriile pe care ți le-ai mântuit ca să pleznești de „sănătate”. Îți poți face un „restaurant” doctrinar sau o „farmacie” ideologică de unde să-ți proferezi și promovezi „marfa” atestată cu ștampila „ministerului igienei mântuirii" care-ți va fi aprobat toate formele. Și așa ai să devii stăpân peste imperiul formal al diplomelor și hârțogăriilor duhului. Adică un birocrat de duhuri care va putea să catalogheze orice idee după conformitate sau lipsă de conformitate, crezând că face cu fiecare catalogare câte o vorbă de duh (Vezi, Romani 2:27-29). Într-o astfel de ipostază nu știu, zău, cine este „mai antihrist”. Cel care vrea să-i condamne pe toți la iad pentru că el are "certitudini" sau cel care mai degrabă ar vrea să mântuiască pe cât mai mulți pentru că știe că adevărul se dă în istorie în mai multe feluri? Se va ridica, apoi, poate întrebarea privitoare la rostul de a mai urma religia creștină dacă este mântuire și în altă parte. Păi, e destul de simplu, dacă avem curajul să judecăm. Diferența și asemănarea creștinismului cu celelalte tradiții sunt precum diferența și asemănarea dintre doi constructori de case: amândoi pricepuți, dar unul fără școală și care construiește după intuiție, după simț; celălalt, care construiește după știința arhitecturii și toate regulile ei. Cel care merge după reguli greșește mai puțin, cheltuiește mai puțin și construiește case mai mari, mai frumoase și mai valoroase. Cel care construiește după simț, greșește mai mult, are cheltuieli și tulburări mai multe, construiește case mai mici, mai puțin frumoase și mai ieftine. Dacă vrem o casă, ideal este să apelăm la cel care are cunoștințe de arhitectură. Dacă suntem, însă, mai săraci, ne mai mulțumim și cu celălalt, care construiește mai ieftin. Așa că totul ține de „averea moștenită” și de „puterea de cumpărare” (adică de bogăția sau sărăcia spirituală). Singura condiție este ca și cel mai ieftin să aibă case trainice, de încredere, chiar dacă mai mici și mai urâte. Însă, cel mai bogat trebuie să se îndure și de cel mai sărac: săracul numai atâta poate, nu știe să aleagă o cale mai înaltă, mai aproape de desăvârșire. Dar, dacă bogatul se uită cu dispreț la sărac și îl osândește chiar, atunci el însuși se arată ca sărăcit și trădător al averii pe care a primit-o, căci a primit-o ca să se bucure de ea împreună cu ceilalți, iar nu ca să spună că toți cei care s-au născut mai săraci (cu Duhul) vor merge la groapa de gunoi și vor fi îngropați acolo. Atunci singurii care vor muri săraci sunt cei cărora li s-a arătat că pot să se îmbogățească și chiar au avut șansa asta, dar au refuzat-o. Dar nici pentru ei nu e sigur dacă nu cumva există un fel de... „ajutor social” (Vezi Luca 16:1-12). Așa că eu nu m-aș grăbi să damnez pe cei care nu sunt creștini. Last edited by HoratiuM; 06.05.2011 at 18:21:23. |
#853
|
|||
|
|||
![]()
Magistral!
|
#854
|
|||
|
|||
![]()
Și mai sunt niște considerații.
Noi nu putem spune cine se mântuiește și cine nu pentru că nu suntem Dumnezeu, nu avem acces la toate faptele unui om și nici la judecata absolută prin care să tranșăm oamenii până la esența ultimă a sufletului lor din fiecare gest. Or, un om se poate mântui, după ce a fost ticălos toată viața, chiar și în ultima lui secundă de suflare dacă s-a pocăit. Apoi, între ceea ce suntem fiecare dintre noi în calitate de persoană, adică de arhetip sau de principiu ce conține toate posibilitățile de actualizare ale sufletului nostru, și aceste actualizări concrete însele, există anumite raporturi. De pildă, eu pot fi mântuit în principiul meu de posibilitate, în arhetipul meu, chiar dacă ceea ce eu am actualizat din acest principiu a căzut sub pierzanie. Arhetipul meu înseamnă persoana, adică acel model care ni s-a pregătit fiecăruia în Cer și după care suntem noi în această viață ca oameni empirici (I Corinteni, 3:15). |
#855
|
|||
|
|||
![]() Citat:
|
#856
|
|||
|
|||
![]() Citat:
În speță: Platon, deja, făcea diferență între Nous (intelect contemplativ) și dianoia (intelect discursiv). În filosofia transcendentală germană se face diferența dintre eul transcendental și cel empiric (identificările acestea le-am făcut eu; nu apar la Florensky). În creștinism (dar cu urme în cam toate culturile vechi, arată Florensky) se face diferență nu doar între suflet și trup, dar și între suflet (ca entitate pătimitoare și simțitoare unde avem nevoile, pulsiunile, emoțiile) și duh sau spirit (care este oglinda Divinității în noi). În I Corinteni 3:15 se face o referire misterioasă la o finală încercare "prin foc" a lucrării fiecăruia care va adeveri dacă lucrarea aceasta e trainică sau nu, dar că, dacă lucrarea va pieri, acela, totuși, se va mântui "dar așa ca prin foc"(!). Dar acela, simultan, "va pierde răsplata". Vorbim, atunci, cred, despre faptul că în Cer noi suntem dați de Intelectul etern divin în integralitatea noastră ca Idee despre noi a Intelectului. Este, așadar, modelul fiecăruia pe care eul nostru individual trebuie să-l satisfacă, nu în sensul că Ideea ar avea vreo privație, vreo lipsă, ci în sensul că alteritatea creaturală hotărâtă din Eternitate a fost făcută pentru a se uni cu această Idee, deci, în speță, cu Dumnezeu Însuși. Acum, eu cred că Eul nostru transcendental este reflecția de la nivelul creaturii a acestei Idei transcendente, iar Ideea transcendentă este temelia Eului transcendental (I Corinteni 3:11). (N.B. — Transcendent = increat, deci strict Dumnezeu; transcendental = suprasensibil, deci neempiric, dar creat: deci Sofia (Fecioara), Îngerii, Edenul, sufletul. Unde, creat = scos din Neant, de la inexistență determinată, la existență determinată.) Ce înseamnă asta? Înseamnă că Ideea are în Sine întreaga făptură, în toată perfecțiunea ei, din Eternitate. Dar făptura concretă diferă de Idee pentru că ea nu este din Eternitate — altfel am fi dumnezei după ființă. Deci, pentru a apărea făptura, e nevoie de o "suprimare" a lui Dumnezeu, un fel de retragere prin care Dumnezeu (care ocupă întregul "spațiu ontologic") să "lase loc" la ceva care să nu fie El Însuși din Eternitate. Când El "se trage la o parte", pentru că e Ființa absolută, nu mai rămâne decât Neantul, dar un Neant determinat, nu absolut, căci Neantul absolut e totuna cu Dumnezeu, deci s-ar fi revenit la El. Acum, creatura e făcută, la început, perfectă, dar nu sfântă. Pentru că e perfectă, în ea nu există nici o lipsă, dar există posibilitatea lipsei, nu există păcat, dar există posibilitatea păcatului. Pentru a face voia lui Dumnezeu, creatura trebuie să accepte pe Dumnezeu, adică Adevărul — Hegel spunea că Adevărul este Întregul: adică unitatea identității cu diferența. Dar, pentru ca unitatea să fie reală, e nevoie ca și identitatea și diferența să fie reale. Prin urmare, realitatea creaturii ține de acceptarea Unității divine și a diferenței ontologice care o instituie pe ea, în calitate de creatură. Păcatul e atunci intenția de a șterge diferența ontologică — vizibilă la Lucifer, bunăoară, care a ajuns să se creadă Dumnezeu — fapt care calcă implicit în picioare și Unitatea divină. La om, păcatul înseamnă tot ștergerea diferenței ontologice (asta e "călcarea Legii") prin aceea că prezența Nedeterminatului (a lui Dumnezeu) în determinare (creatură), prezență simbolizată prin copacii cunoașterii Binelui și Răului și a celui al Vieții, este "consumată" de către creatură ca și cum ar fi o prezență determinată. N.B. — Unele exegeze au sugerat că expresia "cunoașterea Binelui și a Răului" este o expresie merismatică: o figură de stil care se folosește de perechi de elemente opuse pentru a da înțelesul de tot sau orice. Exemplu: "cu o falcă-n cer și una-n pământ", "vrute și nevrute". De altfel, în alte variante ale textului, se pare, expresia este "copacul cunoștinței", în sensul de "copac al conștiinței". Așadar, acest copac este cel care dă acces la cunoașterea a orice, deci a Totului. Or, Totalitatea nu e alta decât Dumnezeu Însuși. Cum, însă, în Dumnezeu Ființa și Neființa coincid, iar cunoașterea originară pe care o oferea Edenul și copacul în cauză era una în care subiectul cunoscător și obiectul cunoscut ajungeau să coincidă nemijlocit prin cunoașterea însăși, rezultă că această mâncare a fructului interzis poate fi foarte bine interpretată ca o interdicție de a încerca o cunoaștere a Totalității (a lui Dumnezeu), deci o unire cu Ea, cu de la sine putere de către o entitate determinată; însă, întrucât o astfel de entitate este încă pe dinafara Spiritului, nu poate experimenta din Unitatea absolută a Ființei și a Neantului decât exterioritatea: deci Neantul, adică moartea. Căci, care alt țel sau fruct mai prețios, mai gustos decât Dumnezeu există?! ("Gustați și vedeți că Domnul este bun.") Și atunci înțelegem pentru ce spunea Sf. Maxim Mărturisitorul că Întruparea trebuia, după planurile "fericite" ale Divinității, să aibă loc deja în Rai, iar nu în istoria empirică. Adică, dacă Adam și Eva rezistau ispitei de a încălca diferența ontologică prin încercarea de a se uni arbitrar cu Dumnezeu, ar fi urmat, se pare, Întruparea și unirea Divino-umană; abia apoi ar (am) fi putut să mănânce (mâncăm) din cei doi copaci (al Cunoașterii și al Vieții) fără pedeapsă sau interdicție: unirea ar fi fost desăvârșită pe dinăuntru, nu săvârșită pe dinafară și am fi experiat Ființa divină, nu Neantul divin. Deci viața veșnică, iar nu istoria. Dar aici mai sunt câteva considerații. Anume faptul că, dacă garanția Absolutului e Unitatea, iar garanția Unității e realitatea alterității, a diferenței, atunci creatura a trebuit făcută în așa fel încât să nu fie posibilă decrearea ei, adică suprimarea diferenței ontologice dintre ea și Dumnezeu și resorbția în Unitatea de dinainte de Creație. Asta înseamnă că, pe lângă faptul că este determinată, creatura mai are un atribut fundamental: e indestructibilă prin ea însăși, prin chiar diferența ontologică ce îi stă la bază și o definește, e nemuritoare în esența ei, adică nu poate fi redusă la altceva, nu poate fi descompusă în altceva. Pentru că nu e alcătuită din altceva decompozabil: ea însăși este esența acestui altceva. Ei, această indestructibilitate a creaturii înseamnă transcendentalitatea: primatul întregului asupra părții, a formei asupra materiei și unitatea lor ireductibilă. În urma păcatului, această unitate originară a fost dislocată: forma nu mai coincide cu materia, Eul transcendental nu mai coincide cu cel empiric. Până la urmă, această dislocare, această separare între cele două vizează o fază "terminală", în care separația să fie totală, fără rest — unde restul este tocmai urma instituirii indestructibile a creaturii. Când separația aceasta nu va mai avea rest, deci când indestructibilitatea însăși a esenței creaturii va fi atacată, pusă în chestiune, atunci se va viza însăși Limita ontologică ce stă ca bază a ei — deci, implicit, va fi vizat Dumnezeu. Atunci va fi momentul apocalipsis-ului, adică al descoperirii Limitei, al revelației Limitei: oamenii, prin păcatul lor, vor duce separația până la Limită de care se vor lovi, descoperind-o (deja îi dau târcoale). Acum, ceea ce va fi testat prin foc, este materia: adică modalitatea prin care ne-am "informat" materia empirică pentru a o face să coincidă formei transcendentale. Dacă se va descoperi că nu coincide, va fi distrusă, căci, lipsită de unitatea transcendentală, îi va lipsi tocmai esența creaturii: indestructibilitatea. Ce se va mântui, însă? Se va putea mântui Eul transcendental, forma noastră din Cer care va putea fi confirmat ca formă a indestructibilității de Ideea divină a creației: adică dacă se va găsi în Eul transcendental păstrarea, păzirea Limitei ontologice. Eul transcendental este totalitatea faptelor empirice concrete și posibile ale eului empiric; adică toate înfățișările pe care acesta le poate lua în istorie, indiferent pe care le ia, le actualizează, și pe care le ține neactualizate. Viclenia este că, fără o formă transcendentală prezentă nemijlocit în el, eul empiric poate să vizeze încălcarea Limitei, adică își poate contrazice modelul, forma din Cer. Asta e ceea ce înțelegem prin liber arbitru, deci prin posibilitatea alegerii răului. Astfel că, de pildă, eul empiric al lui Stalin nu va intra în împărăție, dar forma transcendentală din care s-a individuat și desprins individul Stalin este mântuibilă. Întreaga înțelepciune este de a ști dacă anumite activități ale eului empiric ar putea chiar să vizeze propria sa formă transcendentală și s-o anuleze în celelalte posibilități de actualizare: adică există păcate care să fie făptuite prin Eul transcendental însuși? Eu zic că e discutabil. Adam, când a păcătuit, era în forma sa transcendentală, dar forma sa transcendentală nu era pe deplin conștientă de sine, motiv pentru care a rămas o ființă mântuibilă după păcat. Lucifer, se pare, a păcătuit în varianta sa transcendentală având conștiința deplină a actului său, de aceea varianta receptă este că îngerii căzuți nu ar mai putea fi salvați. Un om damnat definitiv ar fi cel care ar fi în situația lui Lucifer. Last edited by HoratiuM; 06.05.2011 at 21:10:38. |
#857
|
|||
|
|||
![]()
Ei, aici este încă o înțelepciune și mai adâncă, deoarece unii sfinți precum Sfântul Grigorie de Nyssa, sprijină ideea că, totuși, tainic, misterios până și entitățile cu păcate transcendentale vor fi, într-un fel sau altul, mântuite. Mă gândesc că soluția ar fi: dacă Eul transcendental este salvarea individului care și-a pierdut eul empiric, atunci, știu și eu?, pentru individul care și-a pierdut chiar Eul transcendental am putea concepe că salvarea este, în mod misterios, Ideea lui din Intelectul divin.
Să nu cumva să se înțeleagă că o astfel de mântuire ar putea să lase Eul neschimbat sau neatins. Dimpotrivă, o astfel de cernere și reinstituire a creaturii este cruntă și absolut traumatică. (Vz. Matei 24:51 sau Luca 12:46.) În ce mă privește, aici eu îmi suspend judecata și îmi pun credința în Dumnezeu. Dacă e vreo cale posibilă pentru apocatastază (vezi I Corinteni 15:25-29), atunci să fie. Mie, unuia, știu că nu mi-ar părea rău. |
#858
|
|||
|
|||
![]()
Mesajul lui Horatiu este gresit, din cauza lipsei unor informatii, e doar un exercitiu filozofic. Tu (dvs.) ii ceri sa te invete, e ca un fel de orbul conduce pe orb (scuze de comparatie, nu e ceva ironic).
Last edited by catalin2; 06.05.2011 at 21:05:19. |
#859
|
|||
|
|||
![]()
Păi, dacă vrei și poți, fii tu chiorul nostru și arată-ne calea. Fă tu ceva mai mult decât un "exercițiu filosofic". Arată-ne adevărul și completează-ne informațiile lipsă. Altfel, vei rămâne un prestidigitator autoiluzionat care va crede că toți ceilalți sunt orbi pentru că se prefac că nu observă cum scoți cărțile pe mânecă. Sau o dai pe mânecă...
|
#860
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Dacă îl critici, de ce nu o faci punctual? Arată unde a greșit în raționamentul de mai sus. Pe de altă parte, nu m-aș supăra deloc ca cel care mă luminează să fii tu. |
![]() |
Thread Tools | |
Moduri de afișare | |
|
![]() |
||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Mantuirea ortodoxa-mantuirea protestanta | Ioana-Andreea | Secte si culte | 77 | 16.11.2013 22:42:56 |
Mantuirea | Tartaruga | Dogmatica | 413 | 11.09.2012 03:18:26 |
Mantuirea | danyel | Despre Biserica Ortodoxa in general | 1 | 24.12.2006 22:39:15 |
|