Mantuirea - numai la ortodocsi?!

[HoratiuM]

În prealabil postat de catalin2

Exact la intrebarea aceasta raspunde parintele Cleopa in acea prezentare. Iar anna a dat link-ul catre spusele Sf. Ignatie Briancianinov (un sfant din secolul XIX, ale carui sfinte moaste se afla la Manastirea Tolga, langa Iaroslavl) care explica si de ce se intampla asta, unii credinciosi creind o imagine a divinitatii dupa parerea lor, adica "Dumnezeu trebuie sa fie asa pentru ca asa gandesc eu ca ar fi corect."

Asadar, din cauza caderii lui Adam toti oamenii merg in Iad. Domnul a creat o mica posibilitate, ca unii sa poata ajunge totusi alaturi de El (calea cea stramta). Iisus a trimis harul pe pamant pentru ca cei ce beneficiaza de Sfintele Taine sa aiba o sansa la mantuire. Doar cu faptele si credinta nu are nimeni nicio sansa, la fel era si inainte de venirea Mantuitorului.
Dar in timpul lui Noe de ce a fost salvat doar el si familia sa, iar toti ceilalti inecati? Au fost predestinati? Nu, pentru ca din cauza alegerilor parintilor si stramosilor si urmasii dobandesc urmarile alegerilor.

Iata ce spune sf. Ignatie, raspunzand unei femei care il intrebase de ce doar ortodocsii au parte de mantuire.
Etc.

Aşaaaa!... Dacă mai era loc de nedumeriri, acum, prin unele precum cele de mai sus, putem vedea pe deplin ce înţeleg unii prin cuvântul „creştinism”: o sectă. Şi putem să ne facem o idee despre „dumnezeul” lor: un biet măcelar sadic care a creat lumea ca s-o transforme într-un abator sordid şi să se amuze pe seama oiţelor predestinate să fie gâtuite cu sistemă după ce au fost teleportate acolo fără preaviz de sacrificiu. Cei care se cred „mântuiţi” au, astfel, ocazia să-şi cumpere bilet la lojă şi să se bucure în tihnă de nenorocul fraierilor.

De ce ar fi Creatorul responsabil de propria Lui creaţie? De ce ar trebui să Se gândească să Îşi mântuiască toată făptura pentru alcătuirea căreia S-a anulat pe Sine? Chit că ştia din Eternitate că făptura, cel mai probabil, va face o alegere proastă în Eden...

Nu-i loc de multă voroavă: are destulă iubire pentru nenorociţii de păcătoşi ca să-L trimită pe Fiul (adică să Se trimită pe Sine) ca să fie crucificat pe pământ — deci Se autoanulează a doua oară, de la Geneză încoace — pentru a-i mântui pe păcătoşi.

Dar, bietul „dumnezău ortodox” nu poate avea chiar atâta iubire, totuşi, încât să caute o modalitate să îşi salveze toată făptura; aşa că, sărăcuţ fiind cu Duhul, nu-l interesează să prevadă din eternitate mizilicuri d’astea şi mai bine trimite la abatorul veşnic vr’o câteva miliarde bune. Că, doară, săracii, chiar dacă n-au auzit de aşa volnic „dumnezău” şi chiar dacă, auzind de el, poate nu l-au înţeles bine sau n-au fost vrednici „agenţii publicitari”, merită abatoru’, călca-i-aş cu tractoru’. N’est-ce pas?

*

Ştiţi, s-a tot vânturat pe aici cuvântul erezie. Venit de la hairesis, care a însemnat mai multe lucruri: de la şcoală de gândire, până la facţiune sau sectă; şi de la haireisthai care, în principiu, înseamnă „a alege”. Sensul de azi al termenului poartă către o doctrină care este diferită sau opusă învăţăturii recepte sau consacrate într-un domeniu dat, fie el religios sau ştiinţific (în cel din urmă nu are decât o rezonanţă mai degrabă metaforică). Însă ideea de bază a sensului de azi s-ar putea traduce prin „bun plac”, prin „arbitrariu”: adică „fac o alegere pentru că aşa mi se pare mie”.

Cine cunoaşte dogmatică, mai ştie, însă, un lucru: ereziile întotdeauna au luat chipul unor raţionamente logice scrupuloase din punct de vedere formal. Ele aveau întotdeauna silogisme bune pentru că respectau principiile logicii în mod univoc, deci formal: cel al identităţii şi cel al non-contradicţiei. Cu alte cuvinte, ereziile conveneau întotdeauna de minune raţiunii umane. Dimpotrivă, enunţurile dogmatice întotdeauna au încălcat univocitatea legilor logicii şi s-au exprimat prin antinomie, adică prin formulări care, din punctul de vedere al logicii formale, sunt absurdităţi, imposibilităţi (Dumnezeu e Unu şi Trei în acelaşi timp şi sub acelaşi raport; Hristos este O Persoană divină cu două naturi, una divină, cealaltă umană; etc.). Dar nu e destul să spunem atât despre dogmatică. Pentru că ea nu este pur şi simplu un corp de afirmaţii contradictorii. Ci, arată Blaga în „Eonul dogmatic”, dogma transcende contradicţia nudă prin aceea că realizează o scindare între concepte care, în mod normal, în logica noastră umană, naturală, sunt solidare, dacă nu chiar identice. Cu alte cuvinte, dogmatica schimbă ordinea lucrurilor în gândire, metanoizează conceptele şi le smulge naturii lor finite. Apoi, le transfigurează prin infinitizarea semnificaţiei lor care devine inaccesibilă şi chiar insuportabilă pentru logica formală, netransfigurată.

Aceasta înseamnă că o gândire formală care se mai crede îndreptăţită, deci care nu şi-a văzut lipsa de întemeiere în ea însăşi pentru că este întemeiată din afara ei, va continua să judece dogmele de pe spezele conceptelor naturale şi univoce. Genul acesta de atitudine duce la două rezultate, care par opuse, dar care, în esenţa lor constitutivă, coincid:

α) La ateism — care nu acceptă transfigurarea pentru că îi lipseşte onestitatea de a înţelege că finitudinea nu-şi ajunge sieşi.

β) La fanatism religios sau la fariseism — care acceptă transfigurarea... doar formal, „din buze”, cum se spune (depăşirea formalismului ar trebui să însemne acceptarea reală, nu formală a transfigurării, cea din urmă fiind contradictorie). Proclamă sus şi tare adevărul transcendent, dar nu-l înţelege fie pentru că se simte mulţumit cu ce are, fie pentru că nu dă doi bani pe el şi nici nu-l crede cu adevărat, fie pentru că se atinge un anumit nivel de orbire.

[HoratiuM]

Acum, să vedem care sunt ipotezele dacă luăm serios în discuţie consecinţele şi alternativele pseudo-doctrinei expuse în fragmentul citat mai sus. Dacă (parafrazez) „numai unii, adică cei pentru care s-au dat tainele, se mântuiesc” atunci:

A. (Consecinţă) Dumnezeu nu e Dumnezeu pentru că:

(a.) Este omniscient şi cunoaşte viitoarea cădere a creaturii sale, dar nu are nici un plan pentru salvarea ei reală. Aceasta pentru că:

i.) Fie consideră că o creatură este destinată torturii veşnice, rupturii de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu:

1. Fie nu are ca esenţă iubirea, deci unitatea Identităţii cu Diferenţa. Ci are ca definiţie o logică determinată univocă (umană, în speţă) în care se dau etichete definitive şi irevocabile, deci oarbe, pentru oricine, în spiritul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.
2. Fie Dumnezeu nu are dreaptă socotinţă pentru că îşi ignoră propria esenţă şi contrazice implicit scopul Genezei: unitatea lui cu creatura.

ii.) Fie nu este în stare să creeze creatura în mod perfect din început, deci nu are o Idee absolută cu privire la ea şi, atunci, creaţia divină e un fel de „trial and error” — un fel de „evoluţie” ameliorativă prin eşecuri... veşnice. Ceea ce e o contradicţie în termeni (nedogmatizabilă).
iii.) Este pur şi simplu rău, pervers, deci îi lipseşte bunătatea şi iubirea, pentru că Se simte bine în postura de păpuşar care îşi regizează propriile scenarii libertine în care oiţele sunt măcelărite, torturate fizic şi psihic pe parcursul vieţii temporar, apoi, în veşnicie, etern. Atunci Îi lipseşte definiţia ca Identitate a Identităţii cu Diferenţa — deci nu mai poate fi numit ca Treime, ca Tată, ca Fiu, ca Duh Sfânt. Îi lipseşte, de altfel, în acest caz, însăşi sfinţenia.
iv.) Nu poate să o salveze pentru că există o altă lege, mai presus de Dumnezeu însuşi. Deci, Dumnezeu nu e Dumnezeu.


(b.) Nu este omniscient şi nu cunoaşte viitoarea cădere. Deci, nu e Dumnezeu.



B. Dumnezeu este Dumnezeu, dar:

(a.) (Consecinţă) Unele creaturi sunt făcute ca să fie cu El, altele, nu. Aceasta pentru că:

i.) Aşa „bine”voieşte El. De fapt, nu putem indica aici decât purul arbitrariu. Dar ştim că arbitrarietatea contravine Esenţei divine şi nici nu putem construi aici o antinomie dogmatică din această cauză.
ii.) Unele creaturi aleg să nu se mântuiască prin liberul lor arbitru. Dar, atunci:

1. Există o limită a omnipotenţei divine — ceea ce contravine definiţiei Sale.
2. În Eschaton Totalitatea va trebui să coaguleze două stări absolut incompatibile, contradictorii, fără a le putea dogmatiza din cauza remanenţei naturale a conceptelor ce intră în joc: o Eternitate de fericire cu o Eternitate de chinuri. Dar aceasta în situaţia în care Eternitatea nu e decât Una şi în care sciziunea dintre planuri este univocă şi nimic din cei damnaţi nu poate intra în Împărăţie.


(b.) (Alternativă) Toate creaturile sunt făcute să fie mântuite, să se unească lui Dumnezeu, dar, simultan, fără ca în Împărăţie să intre păcatul sau consecinţele sale („Nimic întinat nu va intra în ea” [Împărăţia Cerurilor], cf. Apoc. 21:27, 22:3, 22:14-15). Dar aici, pe de o parte, va fi judecată aspră, iar pe de alta, paradoxal, mântuire universală. Apoi, Dumnezeu, pe de o parte, va accepta liberul arbitru al fiecăruia; pe de alta, va reuşi, totuşi, să mântuiască într-un fel tainic până şi pe cei care pur şi simplu refuză asta: adică refuzul lor la adresa lui Dumnezeu va trebui să însemne, paradoxal, unitatea lor cu El, fără ca voinţa lor să fie încălcată şi fără ca Dumnezeu să primească în comuniune răul. Pentru cei care au dreaptă socotinţă se vede cu ochiul liber că abia aici, la această alternativă, putem să concepem condiţiile vreunui enunţ de tip dogmatic (sau ale mai multora).

Acum, vă las pe voi să comparaţi spusele convivului nostru de mai sus cu doctrina creştină autentică, dar şi cu toate consecinţele ce rezultă din asemenea consideraţii hazardate privitoare la mântuire: unde este erezia? Unde este arbitrariul şi blasfemia? Cât de clară e doctrina creştină, cât de complicată şi cât de limpede putem spune noi că înţelegem ce ni s-a revelat când prin simpla angajare în astfel de judecăţi cădem în asemenea cumplite aporii?

Eu de acum înainte cred că nu voi mai spune, ca răspuns la idei precum cele pe care le-am putut citi, decât no comment.

Doar încă o idee. Am mai spus-o: dacă ortodoxia devine o sectă, aşa cum îi trasează calea oameni precum Brancianinov şi alţii, ea şi-a pierdut Duhul. Atunci să nu ne mirăm că o vedem tot mai atacată, că ateismul este în creştere şi că religiozitatea e privită cu tot mai multă suspiciune de laici. Să nu ne mai mirăm dacă apar contestatari tot mai violenţi, mai neruşinaţi, mai lipsiţi de raţiune, mai înverşunaţi şi mai tembeli ai adevăratei credinţe. Adevărat vă spun că avem ateii pe care-i merităm.

[Eugen7]

În prealabil postat de HoratiuM

Doar încă o idee. Am mai spus-o: dacă ortodoxia devine o sectă, aşa cum îi trasează calea oameni precum Brancianinov şi alţii, ea şi-a pierdut Duhul. Atunci să nu ne mirăm că o vedem tot mai atacată, că ateismul este în creştere şi că religiozitatea e privită cu tot mai multă suspiciune de laici. Să nu ne mai mirăm dacă apar contestatari tot mai violenţi, mai neruşinaţi, mai lipsiţi de raţiune, mai înverşunaţi şi mai tembeli ai adevăratei credinţe. Adevărat vă spun că avem ateii pe care-i merităm.

Din fericire Brancianinov nu este de "referinta".
Teologii ortodocsi studiaza corespunzator. De referinta in acest sens este "Sfantul Iustim Martirul si Filosoful", Sfantul Ciprian al Cartaginei etc.

Se disting două modele de ateism: ateismul pozitiv (sau „tare”) și ateismul negativ (sau „slab”). În timp ce un ateu pozitiv afirmă inexistența divinității, un ateu negativ nu face decât să nu afirme existența sa. Cele două modele sunt cel mai ușor de distins cu ajutorul următoarelor enunțuri: „Consider că nu există zei.” (ateu pozitiv); „Nu consider că există zei.” (ateu negativ).

Hristos cel inviat este in Sfanta Sa Biserica. "vremea este sa lucreze Domnul ca oamenii au stricat legea TA" (Psalmul 118). Sfanta Biserica a lui Hristos nu va putea fi biruita nici de "portile iadului". Duhul Sfant este garantul Adevarului in Biserica lui Hristos.