Sfinti militari

[IonelS]

În prealabil postat de AndreiM

Nu am spus ca nu exista. Tu ai spus ca e o traditie promulgata de acestia. Eu cred ca ei au fost crestini, in cadru militar, ce au pus credinta inaintea oricarui alt lucru.

Stefan cel Mare de ce nu gandea ca tine ? Si-a facut garda de sfinti militari chiar la mormant !

[IonelS]

Sfintii 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati in slujba imparatului roman pagan Licinius. Afland despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. In cele din urma, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. In aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. In zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lasati sa-si dea sufletele.
Martirajul celor 40 de soldati crestini - Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie - semnifica daruirea totala fata de Hristos.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, zilele capricioase ale ingemanarii iernii cu primavara, lasand loc zilelor mosilor, zile calde. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.
Ziua de 9 martie, cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste pe cei 40 de Mucenici ucisi in Sevastia, are pentru spiritualitatea populara o conotatie aparte. In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.

Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat iar intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.

[IonelS]

Sfantul Atanasie Todoran s-a născut în Bichigiu, pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector de contribuţie în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Nefiind preot ortodox în sat, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost personal la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite.
Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirlă”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul.
Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi!… Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”.
Cuvintele înflăcărate ale bătrânului ce purta pe umeri mai bine de o sută de ani de viaţă au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere.
La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii de nesupunere să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou „La mocirlă” din Salva, a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost executaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi crimă”, Vasile Dumitru din Mocod, Manu Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar alte nouăsprezece persoane au primit pedepse aspre pentru implicarea în revoltă; unii dintre aceştia au şi murit datorită bătăilor cu vergi.
Execuţia prin frângerea cu roata a lui Atanasie Todoran este prima ordonată şi executată de Habsburgi pe teritoriul Transilvaniei. Va urma, abia după aproape 22 de ani, tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca, în 1785, la Alba Iulia.
Posteritatea imediată şi cea târzie îl aşează pe Mucenicul Atanasie Todoran la loc de cinste, actul său de credinţă şi moartea martirică fiind menţionate în cântece şi poezii populare, scrisori, documente, dar şi – până astăzi chiar – în memoria vie a năsăudenilor.

[IonelS]

La 8 iunie se sărbătorea la Durostor, în provincia romană Moesia Inferior, pomenirea martirilor lui Hristos, Nicandru şi Marcian. Aceştia erau ostaşi în armata romană de la Dunăre şi făceau serviciul militar în cetatea amintită. În urma biruinţei asupra perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman.
Deoarece Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valentin şi Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini,au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos.
Dar ei, nevrând aceasta, au fost daţi la chinuri, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii.
Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul, văzând că nu mai are ce face, a poruncit să li se taie capetele.
Astfel, cei doi Mucenici ai lui Hristos şi-au primit cununa cea neveştejită a măririi, pentru tăria credinţei lor.

[IonelS]

Sfantul Sava Stratilat a trait in Dacia Traiana, pe vremea imparatului Aurelian la anul 274. Cand acest imparat ordona sa treaca armatele peste Dunare, Sfantul Sava refuza sa plece, spunand ca el este crestin si prefera sa ramana cu fratii sai din Dacia Traiana. Cand regele gotilor porni persecutia contra crestinilor, Sfantul Sava primi chinuri grele si pentru ca a refuzat sa manance din carnurile jertfite idolilor, a fost lovit de unul din sclavii lui Atanaric cu lancea asa de tare, ca toti cei ce erau de fata credeau ca l-au omorat. Dar Sfantul Sava zise celui care-l lovise: „Crezi oare ca m-ai omorat?”

Poruncira atunci sa fi supus mortii. Soldatii care erau insarcinati sa implineasca aceasta porunca ziceau unul catre altul: „Omul acesta este nevinovat, de ce sa nu-l lasam sa plece unde vrea, caci ighemonul nu va sti nimic”. Dar Sfantul Sava care-i asculta cum vorbesc, le zise: „Grabiti-va iubitilor sa faceti cum v-a poruncit, ca iata eu vad dincolo de rau ceea ce voi nu puteti vedea. Vad pe cei ce au venit sa primeasca sufletul meu si sa-l duca la locul maririi; asteapta numai momentul cand va fi despartit sufletul de trup”.

Soldatii il cufundara atunci in apa Buzaului cu un fel de osie de fier amestecata cu lemn, legata de gat. Astfel isi dadu sufletul generalul Sava Stratilat. Soldatii scoasera corpul si-l lasara pe mal fara sa-l ingroape, dar crestinii impreuna cu ducele Scitiei (un mare crestin), l-a trimis in Capadocia tara sa natala cu o scrisoare unde se istorisesc chinurile sfantului si locul unde si-a dat sufletul. Scrisoarea trimisa de Biserica din Gotia catre cea din Capadocia, are urmatorul cuprins: „Aveti grija sa savarsiti Sfanta Jertfa a Liturghiei in ziua cand prea fericitul martir Sava a fost incoronat de Dumnezeu. Faceti cunoscut celorlalti frati din toata Biserica universala, apostolica, sa binecuvanteze pe Domnul care a binevoit sa preamareasca pe servitorii Sai”. Noi romanii laudam pe Dumnezeu ca a binecuvantat tara noastra prin martirizarea acestui sfant care a patimit intr-o localitate din apropierea raului Buzau, sfarsindu-si viata in apele acestui rau.

[IonelS]

Acesta a pătimit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu, care porniseră o prigoană împotriva creştinilor, printre altele hotărând să îndepărteze din armata romană pe toţi soldaţii creştini. Totodată, el a fost contemporan şi cu Sfînţii Mucenici Pasicrat şi Valetin. Astfel, la Durostor, în provincia Moesia Inferior, a fost dus la judecată în faţa dregătorului locului, Maxim, şi acest soldat veteran, pe nume Iuliu, care a fost acuzat că nu vrea să asculte de poruncile împăraţilor şi să jertfească zeilor. Maxim a căutat să-l înduplece cu blândeţe pe veteranul soldat să jertfească zeilor, arătându-i că nu este mare lucru să facă aceasta, şi că dacă va jertfi, se va bucura de o leafă substanţială. Ioan însă s-a împotrivit la toate acestea, arătând că nu banii satanei îl va determina să se lepede de credinţa sa cea întru Hristos. Apoi a avut loc o discuţie între Maxim şi Sfântul Mucenic , din care a reieşit faptul că pentru Iuliu este mai de preţ să moară pentru Hristos, decât să ţină seama de legile păgâne care îndemnau la cinstirea zeilor.
Văzând Maxim curajul şi neclintirea lui Iuliu în credinţă, a poruncit ca să i se taie capul Sfântului. Astfel, în anul 304, s-a pus capăt vieţii pământeşti a acestui veteran ostaş în oastea lui Hristos, Care L-a răsplătit pe Sfântul Mucenic cu cununa măririi dumnezeieşti.

[IonelS]

La 24 aprilie, se sărbătorea în cetatea Durostor (Silistra), din provincia romană Moesia Inferior, local, pătimirea celor doi fraţi sfinţi mucenici, Pasicrat şi Valentin. După cum aflăm din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, aceşti doi fraţi erau ostaşi creştini din legiunea armatei romane la Dunăre, cu sediul la Durostor, sub comanda lui Avsolan, căpetenia acelui loc, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu.
Văzând aceşti doi fraţi că păgânii se închină la pietre neînsufleţite, s-au aprins de râvnă pentru adevăratul Dumnezeu şi au mărturisit cu îndrăzneală că Hristos este adevăratul Dumnezeu, iar idolii sunt materie neînsufleţită. De aceea, în 298 ei au fost arestaţi şi au fost duşi la comandantul legiunii, care le-a arătat statuia zeului Apollo şi le-a cerut să-i aducă jertfă. Pasicrat, apropiindu-se, l-a scuipat în faţă zicând „Astfel de cinstire se cuvine zeului acestuia”. Pentru aceasta păgânii l-au legat cu lanţuri de fier şi l-au dus la
închisoare. Astfel fiind întemniţat, de el s-a apropiat fratele său, Valentin, care, puţin mai înainte, de teamă, voia să jertfească zeului, tăgăduind pe Hristos, şi scăpând astfel de chinuri. Pasicrat văzându-l, l-a respins, spunându-i că este nevrednic de rudenia cu el.
Fiind cercetat din nou, Valentin l-a mărturisit de această dată pe Hristos, ca şi fratele său, iar în urma acestei mărturisiri a fost condamnat la moarte, prin tăierea capului, împreună cu fratele său. Astfel, pe când slujitorii îi duceau afară din cetate, pentru a împlini uciderea, mama acestor bravi mucenici îi însoţea, încurajându-i să fie fără de frică, şi să fie gata să sufere moartea pentru Domnul Hristos. Ajungând la locul stabilit, celor doi fraţi li s-au tăiat capetele, astfel că la vârste fragede, Pasicrat având 22 de ani, iar Valentin 30, s-au învrednicit a fi primiţi de Domnul în rândurile sfinţilor Săi. Apoi, mama lor a luat trupurile celor doi sfinţi mucenici şi le-a înmormântat cu cinste, după rânduielile creştineşti, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce i-a binecuvântat cei doi fii cu moarte mucenicească.