Sfinti militari

[IonelS]

Istoria românilor este dominată la sfârşitul sec. al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice şi culturale.
După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.
Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educaţii alese. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură.
Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătoreşte cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. În 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. Având şi o avere însemnată, acesta avea deci o situaţie mulţumitoare. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.
Deşi situaţia ţării, aflată între cele trei mari Imperii aflate în conflict permanent (Habsburgic, Ţarist şi Otoman), Constantin Brâncoveanu a reuşit cu tact şi înţelepciune, să păstreze o vreme un climat de linişte şi de prosperitate. În această perioadă, voievodul s-a dedicat realizării de lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală, în special ctitoririi unor aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală. Astfel, au fost înălţate bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mânăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi palatul de la Mogoşoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. prin aceasta, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre româneşti.
De asemenea, voievodul a trimis ajutoare şi danii substanţiale către creştinii aflaţi în afara hotarelor ţării, în Moldova, Transilvania, precum şi la Locurile Sfinte. Averea lui imensă însă, râvnită de turci, precum şi intrigile de la Curte, i-au grăbit sfârşitul. Dar astfel, voievodul şi-a încununat fruntea lui, ca şi a celor 4 feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, care era şi unchiul soţiei sale, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului.
Astfel, în apropierea Paştelui anului 1714, printr-un trimis al înaltei porţi, care sosise la bucureşti, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe umăr năframa de mătase neagră, semnul maziliei. A fost dus împreună cu familia şi o parte din averi la Constantinopol unde va fi închis în sumbra închisoare „Edicule” (Închisoarea celor şapte turnuri). Aici au fost ţinuţi închişi vreme de 4 luni, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns averile. După cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutaţi în închisoarea Bostangi Başa, unde erau închişi numai înalţii demnitari. Şi aici au urmat alte serii de torturi, tot în scopul jefuirii de avere. În cele din urmă, muftiul a reuşit să obţină graţierea ostaticilor, dar cu condiţia trecerii la mahomedanism. Însă bătrânul voievod va refuza cu bărbăţie şi curaj, ca şi cei dimpreună cu dânsul, drept pentru care au fost condamnaţi la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească şi mai mult durerea din suflet, fiind şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar şi ziua onomastică a voievodului, care împlinea 60 de ani.
Astfel, Brâncoveanu, împreună cu toate rudeniile lui, au fost scoşi din temniţă, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, şi purtaţi în lanţuri pe uliţele Constantinopolului, ca nişte făcători de rele. spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. de faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, precum şi ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitaşi special la macabrul spectacol.
Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-şi facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. dar bătrânul tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui care fusese mărturisit.
Apoi, trupurile celor şase eroi ai credinţei au fost târâte pe uliţi şi aruncate în apele învolburate ale bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care şi ele au urmat trupurilor. pe ascuns, creştinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor şase martiri, şi le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care domnitorul brâncovean o ajutase cu ceva timp mai înainte.
Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715. când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară, în 1716. Apoi, doamna Marica, în 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în biserica Sf. Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia.
La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sf, Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repuse în biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se află şi astăzi.
Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a ştiut să conducă în mod autonom ţara lui, deşi condiţiile vremii erau vitrege, a reuşit să ridice prestigiul cultural al Ţării Româneşti, şi mai ales, a ştiut să moară pentru credinţa străbună, în acest fel dovedind încă o dată întregii lumi că românii au avut parte şi de conducători destoinici, ridicaţi la rangul sfinţeniei. De aceea, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va trece pe cei şase martiri în rândurile sfinţilor, ca zi de prăznuire fiind stabilită data de 16 august.
Inchei eu si spun: pana si pruncii lui Brancoveanu au avut mai mult curaj decat multi din netrebnicii jurati sa-si apere neamul si tara.

[zaharia_2009]

Frate , nu trebuie sa intelegi ca cineva ar vrea sa rida de munca ta ori sa te acuze dar banuiesc ca nu ti-ai propus sa editezi o parte , o fascicula, din proloage ?
Exista toate acestea in proloage si sinaxar , in vietile sfintilor...problema este ca ortodoxul nu prea se indeletniceste cu studiul individual a credintei sale asa cum face catolicul sau si mai bine protestantul.
Ortodoxul este asemenea tiganului : mai mult dupa urecehe, ca de studiu sti cum spune , nu obisnuieste, nu are timp, este obosit de la serviciu si de munca in gospodarie, vrea ceva mai concis si nu in extenso, nu a mai facut asta nici o data, nici prietenii lui nu obisnuiesc, are multe altele de citit zilnic de la serviciu , s.a.m.d. Ortodoxul duce lipsa chiar aici pe forum de birfa , de discutii fara un folos precis si mai putin de studiu si nevoia de lucruri documentate, el voieste sa povesteasca altora cum minca el mamaliga cu brinza la masa-mare si cum il punea aceasta sa se inchine inainte de masa decit sa stie cit mai precis cine este Dumnezeul lui , ce porunci i-a dat sa implineasca si ce inseamna viata curata in duh si adevar !
Unul din lucrurile importante cu care puteai sa atragi atentia cititorului , dupa cum ti-am si propus, era sa folosesti faptul ca acesti sfinti au fost militari , implicatiile si particularitatile acestei trasaturi . Ori dumneata mi-ai raspuns ca nu poti sa descri amanunte de strategie militara aici, ca nu este important. Pai nu despre asta era vorba deoarece in nici o sursa nu se vorbeste despre razboaiele purtate de acesti sfinti, deci nu aveai de unde sa te inspiri, ci de cu totul altceva .
Lucrarea cu tema ,,Sfintii militari in istoriografia ortodoxa " este lucrare de disertatie si de doctorat. Spun asta cu titlu strict informativ .
Dar asa cum am spus , dumneata ai dedus ca ar fi bine sa mai scri o data propoagele ca si cum am fi pe vremea prigoanei comuniste si lumea nu poate face rost de aceste carti .
Sa nu crezi ca am ceva contra nevointei tale , nu, du-ti-o pina la capat dar deocamdata stai de vorba dumneata cu dumneata insuti ca interesul prezentat de intiativa avuta este mic !
Nu desnadajdui si mergi inainte , se va gasi cui sa foloseasca , chiar daca exista si carti despre asa ceva !

[IonelS]

Aceasta mica compilatie, despre sfintii militari, este realizata de mine. Mi-ar fi placut sa o descopar de-a gata, dar n-a fost sa fie !

[zaharia_2009]

În prealabil postat de IonelS

Aceasta mica compilatie, despre sfintii militari, este realizata de mine. Mi-ar fi placut sa o descopar de-a gata, dar n-a fost sa fie !

Compilatie = 1. Lucrare, operă care cuprinde idei și fragmente din diverși autori, neprelucrate în mod personal.
2. Lucrare (operă) lipsită de originalitate, conținând idei extrase din diverse surse.
(conform DEX)

Am si precizat in postarea mea care sunt sursele de documentare .
Inteleg frate ca ai dat acest raspuns pt. cei care nu au in obisnuinta zilnica de crestin sa citeasca propoagele.
Altminteri , incercarea de scuze este de prisos !

[IonelS]

N-ai inteles. Eu nu ma scuz !

[IonelS]

Măritul Voievod a fost numit şi cinstit dintotdeauna de către popor drept-credincios, bun, mare şi sfânt, pentru faptele sale de milostenie, pentru iscusinţa cu care a condus ţara, pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creştinătăţi şi zidirea unui mare număr de biserici şi mânăstiri.
Din anul 1992, Biserica îl pomeneşte în rândul sfinţilor pe marele voievod al Moldovei, Ştefan, unul dintre cei mai străluciţi conducători ai românilor. Dar cu multe veacuri înainte de canonizarea sa, „sinodul infailibil al poporului“ l-a considerat sfânt, după cum spune cronicarul: „…după moartea lui îi ziceau Sfântul Ştefan-Vodă, nu pentru suflet, că este mâna lui Dumnezeu…, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti carele nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea nu l-au agiunsu“.
Sihastrul Daniil, mărturia căinţei
Cronicarul spune că într-o zi, abătut şi mâhnit din pricina pierderii unei lupte, voievodul Ştefan a ajuns la chilia sihastrului Daniil, într-un loc singuratic, în munţi. Sihastrul se ruga. I-a spus lui Vodă să aştepte, până va isprăvi ruga. Apoi l-a primit şi Vodă s-a „ispovedit“ la dânsul. După ce l-a povăţuit şi l-a binecuvântat, sihastrul l-a îndemnat să lupte şi Vodă a prins curaj şi i-a biruit pe duşmani. Acest episod consemnat de cronicar ni-l înfăţişează pe Sfântul Ştefan ca pe un voievod smerit şi evlavios. Dincolo de omeneştile lui slăbiciuni, Sfântul Ştefan căuta iertarea duhovnicului şi împăcarea cu Dumnezeu. Sihastrul Daniil este mărturia căinţei voievodului, altfel „om cu păcate“, după spusa cronicarului. Smerenia unui voievod care aşteaptă iertare de la un călugăr solitar este, cred, un exemplu rar în istoria capetelor încoronate. De altfel, întreaga lui viaţă şi mai ales neţărmurita iubire faţă de pământul moldav constituie una din cele mai frumoase pagini din istoria lumii.
Neînfricat apărător al Moldovei
Din acel aprilie 1457, când, la locul numit „Direptate“, Moldova i-a ieşit înainte cu „mitropolit, episcopi, egumeni, boieri şi ţărani“, până când a pus mâinile pe piept, la 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare si Sfânt a ars ca o flacără apărând creştinătatea, Moldova şi Biserica lui Hristos.
De câte ori, în multele-i războaie, nu s-a pus în stare de jertfă?! Neînfricat, şi dânsul, ca altădată împăratul Constantin, Ştefan poruncise să aibă în luptă steaguri creştine, brodate în mănăstiri şi sfinţite cu puterea rugăciunii. Ele stau mărturie: unul la Vatoped, în Athos, şi altul pe pământ românesc.
A luptat până când a fost doborât de o rană primită în luptă. Şi lupta aceea a fost dreaptă. El n-a vrut pământul nimănui. El a vrut doar să apere Moldova. Alături de calitatea de neînfricat apărător al Moldovei, trebuie să o amintim şi pe aceea de mare ctitor de lăcaşuri sfinte.
Mare ctitor de lăcaşuri sfinte
Câţi domni din istoria lumii se pot mândri cu peste 40 de biserici şi mănăstiri ridicate într-o ţărişoară jefuită şi cotropită în fiecare an. Vorbesc despre marele ctitor mănăstirile sau bisericile de la Putna, Neamţ, Suceava, Probota, Bistriţa, Huşi, Vaslui, Tazlău, Milişăuţi, Pătrăuţi, Baia, Voroneţ, Hârlău, Popăuţi, Dobrovăţ, Volovăţ, Răuseni şi atâtea altele. Pe toate le-a înzestrat cu icoane şi odoare de mare preţ, cu odăjdii şi evanghelii ferecate în aur, clopote şi moşii, cu o mărinimie greu de egalat. Venea adeseori la hramurile marilor mănăstiri şi descăleca de pe calu-i alb, la Neamţu, de Înălţare, sau în atâtea locuri din Ţara Moldovei. Trebuie să amintim şi de ajutorul pe care Sfântul Voievod l-a dat unor mănăstiri de la Muntele Athos. În primul rând, Mănăstirea Zografu, căreia i-a făcut numeroase danii, fapt ce-l determină pe monahul Isaia din Hilandar să afirme că Mănăstirea Zografu a fost întemeiată de Ştefan cel Mare (deşi, în realitate, Ştefan era doar un ctitor adăugător, nu fondator). Pentru multele sale danii, Ştefan cerea vieţuitorilor de la Zografu: „să-l scrie la Proscomidie pe el, pe soţia sa şi pe copii şi să-i cânte sâmbătă seara un paraclis şi marţea o liturghie şi să-l pomenească până va fi în viaţă, iar după aceea să-i facă în anul întâi pomenirile obişnuite şi apoi să-i facă într-o zi din an seara parastas şi dimineaţa Liturghie“.

Dorinţa de comuniune prin slujbele Bisericii
De asemenea, mănăstirile: „Sf. Pavel“, Vatoped, Grigoriu, Constantimonitu şi altele îl consideră mare ctitor. Dincolo de multele sale danii, trebuie remarcată dorinţa marelui voievod de a fi pomenit la Proscomidie, la Sfânta Liturghie şi la Paraclisul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu. Daniile către bisericile Moldovei arată, pe de o parte, mărinimia ctitorului, iar cererea de a fi pomenit la Proscomidie arată, pe de altă parte, înţelegerea voievodului că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă, care şterge păcatele oamenilor, prin jertfa cea nesângeroasă a Domnului.
Icoană a sufletului românesc
Au trecut 550 de ani de când slăvitul Ştefan a fost întronizat ca voievod al Moldovei. Trecerea anilor i-a sporit faima. Oriunde mergi în Moldova, vei întâlni zidiri măreţe, mănăstiri, biserici, cetăţi, fântâni, poduri. Dar mai ales, vei întâlni la fiecare casă amintirea unui domnitor neînfricat, luptător, ctitor. Şi pe buzele pruncilor şi ale bătrânilor, numele său se rosteşte cu bucurie şi mândrie: „Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale…“.
„Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea“
La sfârşitul vieţii, marele domn se pregătea de întâlnirea cu Mântuitorul Hristos, Căruia îi închinase viaţa şi Căruia îi ceruse iertare pentru păcatele săvârşite ca un om purtător de trup şi vieţuitor în lume.
Vartolomeu Măzăreanu, într-o lucrare, transcrie ultimele cuvinte ale voievodului: „… Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am rămas întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a căruia Cruce de-a pururea îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, nădejde nesmintită printr-însa la părintele veacurilor având, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt..“.
La ziua pomenirii sale, la 2 iulie, cântăm împreună marelui voievod: „… Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de locaşuri sfinte, Ştefane voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri“.

[IonelS]

Marele intre imparati, fericitul si pururea pomenitul Constantin, a fost fiul lui Constantiu Clor si al cinstitei Elena. Si era pe vremea cand crudul imparat Diocletian isi luase insotitori, la carmuirea intinsei imparatii a romanilor, asa incat, partea de rasarit a imparatiei, o carmuia insusi imparatul Diocletian, avand, la randul lui, ca ajutor, pe ginerele sau Galeriu, iar capitala, era poarta Asiei, Nicomidia. Partea de apus avea ca imparat pe Maximian Hercule, insotit de fiul sau, Maxentiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatal Sfantului Constantin si sotul Sfintei Elena, capitala fiind la Roma. Si avea Constantin, sub stapanirea sa, intinse tinuturi: Galia, Spania si Britania. Dar, pe cand, in toate partile imparatiei, crestinii indurau cele mai crunte prigoniri, in tinuturile sale, Constantin, nu numai ca a oprit orice prigoana impotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiti dintre cetateni, ii folosea pe crestini la carmuirea treburilor iparatiei.
Deci, murind bunul Constantin, in locul lui a venit fiul sau, marele Constantin, precum la Roma, in locul lui Hercule, a venit fiul sau, Maxentiu. Si s-a intamplat ca Maxentiu, sa porneasca razboi contra lui Constantin. Si istoriseste episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, ca, plecand in intampinarea dusmanului sau, imparatul Constantin se ruga, cerand ajutor de la Dumnezeu, inainte de a incepe lupta, stiind ca oastea lui este mai slaba, decat oastea lui Maxentiu. Ca raspuns la rugaciunea lui, Constantin a vazut ziua, in amiaza mare, stralucind pe cer, o cruce luminoasa, pe care scria, cu slove alcatuite din stele: "Prin acest semn vei invinge". Iar, in noaptea ce a urmat, tot el a vazut, in vis, pe Insusi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el si indemnandu-l sa-si faca steag ostasesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punandu-l pe arme, a mers la Roma si a biruit pe pierzatorul Maxentiu, care, cazand in raul Tibru, s-a inecat, la podul Milvius, in anul 312; si asa, Constantin a eliberat pe cetatenii Romei, de tirania lui Maxentiu.
Incredintat ca, prin biruinta lui a fost ajutat de Dumnezeul crestinilor, fericitul Constantin, a dat in anul 313, ca imparat al Romei, o hotarare, prin care a oprit prigonirea crestinilor si a dat libertate credintei in imparatia romanilor. Actul acesta mare se numeste "Decretul din Milan".
Mai tarziu, fericitul Constantin si-a mutat capitala imparatiei, de la Roma, la Bizant. Deci, a zidit din nou aceasta cetate si, impodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevarata noua Roma crestina numita, apoi, Constantinopol, dupa numele sau. Aceasta cetate, a fost adusa, de Imparatu; Constantin, lui Hristos, ca o roada a credintei sale (330).
Ca imparat al crestinilor, Constantin a aratat multa ravna si pentru unitatea credintei crestine. Si aceasta s-a vazut pe vremea, ereziei lui Arie, cea mai mare ratacire din viata Bisericii lui Hristos. Arie invata ca Hristos n-a fost Dumnezeu adevarat, imbracat in fire de om si coborat in lume, cum socoteste dreapta credinta, Hristos, pentru el, era numai o creatura trimisa sa izbaveasca omenirea. Si era mare tulburare in Biserica. Deci, intelegand ca numai prin unitatea credintei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea imparatiei, marele Constantin a hotarat tinerea Sinodului de la Niceea, la care el insusi a fost de fata. Aici, episcopii din toata lumea crestina au osandit ratacirea lui Arie si au marturisit dreapta credinta, alcatuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, il rostim si noi, la orice Sfanta Liturghie.
Si a fost ajutat Sfantul Constantin si de evlavia si ravna mamei sale, pe care imparatul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Si, descoperind locul Golgotei, al Sfantului Mormant si lemnul Sfintei Cruci, imparateasa a zidit, cu imparateasca darnicie, biserica Sfantului Mormant (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret si alte sfinte locasuri.
Multe alte fapte de folos credintei lui Hristos au savarsit marele Constantin si maica sa Elena, pentru care s-au invrednicit a se numi "Sfintii cei intocmai cu Apostolii, imparati". Si a murit Sfantul Constantin, dupa ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani in urma mortii mamei sale, Sfanta Elena.

Despre imparatul Constantin, care s-a pogorat din cer si a vorbit cu Paisie Pustnicul. Zis-a un oarecare dintre Sfintii Parinti, cei din Schit, ca, i-a spus ava Ioan Colov, zicand: "Am vrut odata, sa merg sa cercetez pe Paisie Sihastrul, fiindca era cu putinta, ca, numai din privirea lui, sa dobandesc dumnezeiescul dar. M-am dus la dansul si, mai inainte de a bate la usa chiliei lui, l-am auzit vorbind inauntru cu un om si, sfiindu-ma a bate, stam afara. Am facut, insa, putin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul Parinte a iesit afara si, vazandu-ma pe mine, bucurandu-se, m-a imbratisat si m-a sarutat, si eu, asemenea, pe dansul, Apoi, intrand impreuna cu dansul in chilie si nevazand inauntru pe nimeni altul, nu ma dumiream si ma intrebam cine sa fi fost, oare, acela ce, putin mai inainte, vorbea impreuna cu Parintele. Si priveam si intr-o parte si intr-alta, sa vad pe cineva. Si el m-a intrebat: "De ce privesti incoace si incolo si nu te dumiresti, ca si cind ai vedea vreun lucru strain ?" Iar eu i-am raspuns: "Cu adevarat, lucru preaslavit vad si, nedumirindu-ma, nu stiu ce sa zic, Ca putin mai inainte am auzit glasul altui om, care impreuna vorbea cu tine si, acum, nu vad pe altcineva; si ce este aceasta nu stiu. Deci, rog pe cuviosia ta, sa-mi aratati aceasta preaslavita taina".
Iar dumnezeiescul parinte mi-a zis: "O, Ioan, taina preaslavita iti va descoperi tie astazi Dumnezeu. Iar eu se cade sa-ti arat dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunatatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, intaiul imparat al crestinilor. Ca s-a pogorat din cer, trimis fiind de Dumnezeu, si mi-a zis: "Fericiti sunteti voi, care v-ati invrednicit a avea petrecere monahiceasca, pentru ca, dupa adevar, a voastra este indumnezeita fericire a Mantuitorului." Iar eu i-am zis: Si cine esti tu, Domnul meu, care zici acestea si mult ne fericesti pe noi, monahii ? Si mi-a raspuns: Eu sunt cel zis marele Constantin si m-am pogorat din cer, ca sa-ti arat slava, pe care o dobandesc monahii in ceruri, precum si prietenia si indraznirea ce au catre Hristos. Si te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru ca-i indemni pe ei, la aceasta fericita petrecere a pustniciei. Ci, ma prihanesc si ma ocarasc pe mine, ca n-am nimerit o randuiala atat de mare ca aceasta, a monahilor, si nu sufar paguba ce am suferit. Si, iarasi, am zis eu: Pentru ce, o, minunatule, te necajesti pe tine ? Oare n-ai dobandit tu slava cea pururea fiitoare si dumnezeiasca stralucire ? Si mi-a raspuns: Asa este, am dobandit-o, dar nu am aceeasi indraznire ca monahii, nici o cinste intocmai cu a lor. Ci am vazut sufletele unor monahi, care, despartindu-se de trup, zburau ca niste vulturi cu multa indrazneala se suiau la Ceruri. Si ceata cea potrivnica, a dracilor, nu indraznea sa se apropie de ele. Apoi, am vazut ca se deschideau lor usile cerului si intrau inauntru si, aratandu-se Cerescul Imparat, stateau de fata, cu multa indraznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru aceasta vrednicie minunandu-ma eu, de voi monahii, va fericesc si ma defaimez pe mine, ca nu m-am invrednicit a lua o indraznire ca aceasta. Ci, o, de as fi lasat, macar la sfarsit, vremelniceasca imparatie si haina imparateasca si coroana si sa ma fi facut sarac si sa fi purtat sac si sa fi primit si alte nevointe ale petrecerii monahicesti!
Iar, eu, iarasi, am zis: Toate bine le zici, o, sfintitule imparat si ne mangai pe noi cu acestea, insa, acestea se cuvin a fi judecatile Dumnezeului noslru, si nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiasca, dreapta judecata. Ca Dreptul Judecator toate cu dreptate le da; dupa vrednicia fiecaruia si dupa ostenelile fiecaruia ii da si plata. Ca, intr-o privinta, viata ta nu avea ostenelile cele intocmai, nici era asemenea, cu viata monahilor. Ca tu, adica, aveai femeie ajutatoare, pe copiii tai, pe slugile tale si multe feluri de randuieli, de indulciri si de odihne. Iar monahii defaimand toate cele dulci si veselitoare ale acestei vieti, au luat pe Dumnezeu in loc de bunatatile lumii si pe El il au bucurie si bogatie a lor si a face cele bine-placule Lui socotesc ca este desfatare si mare indulcire. Si sunt, cum zice Apostolul, lipsiti, necajiti, rau patimind. Drept aceea, cu neputinta iti este tie, imparatul meu, sa te faci intocmai cu aceia. Deci, in vremea cand ziceam noi acestea, ai venit si tu, fratele meu, Ioan, iar el, indata, s-a suit la ceruri. Acum, dar, invatandu-te, prin aceasta pilda, cate bunatati pricinuiesc durerile pustniciei, intareste pe frati. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari multumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind impreuna indestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am intors la locuinta mea, bucurandu-ma".