Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

După ce a expus cu claritate că mărturia sfintei Scripturi, interpretată
prin tradiţia catolică, este raţiunea credinţei noastre şi singura regulă de urmat
pentru a nu cădea în eroare, Vincent demonstrează că totdeauna, în Biserică, s-a
urmat această regulă, în condamnarea ereticilor. El face să se vadă autoritatea
Bisericii, neinventând nici o dogmă nouă; păzind cu scrupulozitate depozitul ce
28 Vincent. Lirin., Comm., § 2.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
17
i-a încredinţat Iisus Hristos; mulţumindu-se a defini, cu claritate credinţa sa, de
a formula credinţa universală. O găseşte la lucru în condamnarea lui Donat, a lui
Arie, şi a Rebotezătorilor; şi probează că în afară de regula catolică, nu poate
cineva decât să cadă în eroare. Ştiinţa chiar nu poate garanta (contra erorii); aşa
Nestorie, Fotin, Apollinarie învingătorul lui Porfyr, erau bărbaţi însemnaţi şi au
devenit cu toate acestea eretici; aşa Tertullian şi Origene, două genii puternice,
au pierdut vechea credinţă, pentru că s-au depărtat de tradiţia catolică.
Exemplul acestor mari bărbaţi, care au rătăcit, nu trebuie să fie pentru
noi o ispită. Dumnezeu a permis, adaugă Vincent, ca ei să se înşele, pentru a ne
face să înţelegem cât de mult trebuie să fim credincioşi acestei reguli în afară de
care nu este decât încurcătură şi eroare. Sprijiniţi pe ea, adevăraţii creştini sunt
în pace, sunt fermi în Iisus Hristos; ceilalţi, din contră, seamănă cu paiele
uşoare, purtate după placul vânturilor.
„Cât este de deplorabilă starea lor, strigă Vincent29; câte griji, câte
furtuni nu-i turbură! Acum împinşi după placul vântului impetuos al erorii,
acum respinşi înapoi cu putere, ei se izbesc şi se sfarmă ca nişte valuri
potrivnice. Astăzi, cu o temerară şi străină prezumţie, ei adoptă lucruri nesigure;
mâine, sub impresia unei neîncrederi nebune, refuză de a crede tot ceea ce este
mai sigur. Ei nu ştiu încotro să apuce, pe ce drum să se întoarcă, de ce trebuie să
se intereseze sau să fugă, ce trebuie să admită sau să lepede.
Această nefericire a unei inimi care se îndoieşte şi ezită între adevăr şi
eroare trebuie să fie, pentru ei, un remediu al dumnezeieştii milostiviri, dacă au
puţină înţelepciune. Dacă, în afară de limanul asigurat al credinţei catolice ei
sunt turburaţi, răsturnaţi, aproape înghiţiţi de furtunile gândirilor lor, aceasta
este pentru ca ei să destindă pânzele orgoliului, ce cu imprudenţă le întinsese
înaintea vânturilor inovaţiilor; ca să scape în azilul asigurat ce le oferă buna şi
dulcea lor mamă; ca să verse (dintr-înşii) valurile turburi şi amare ale erorii,
pentru a bea apele vii şi curate ale adevărului; pentru ca să se dezveţe cu totul de
ceea ce rău învăţase, şi ca, în doctrina Bisericii, să se mulţumească de a înţelege
ceea ce poate fi înţeles, şi să creadă ceea ce covârşeşte puterea inteligenţei.
Când reflectez la acestea30, mă înspăimânt totdeauna cu totul de nebunia
unor oameni, de nepietatea lor, de pasiunea lor pentru eroare, care-i face a nu se
mulţumi cu o regulă de credinţă dată şi primită din antichitate; a căuta fără
încetare lucru nou, a voi totdeauna să adauge, să schimbe, să scadă în religie. Ca
şi când ea nu ar fi o doctrină cerească, ca şi când nu ar fi de ajuns că a fost
revelată o dată, ca şi când ar fi o instituţie omenească care n-ar putea ajunge la
perfecţiunea sa decât prin reforme şi corecţii continue.
Poate, cineva zice31: Nu poate fi dar nici un progres religios în Biserica
lui Hristos? Doresc ca să fie unul, şi unul foarte mare. Va putea cineva să fie
atât de vrăjmaş lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a-l împiedica, pentru a-l opri?
Dar trebuie ca acesta să fie un adevărat progres şi nu o schimbare. Ceea ce
constituie progresul unui lucru oarecare, este ca el să crească în el însuşi şi fără
29 Vincent, Lirin., Comm., § 20.
30 Vincent. Lirin., Comm., § 21.
31 Ibid., § 23.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
18
a-şi schimba esenţa. Ceea ce constituie schimbarea sa, este ca el să treacă dintro
natură într-alta. Să crească dar şi cu forţă şi vigoare, inteligenţa, ştiinţa,
înţelepciunea fiecăruia şi a tuturor, a individului ca şi a Bisericii; să crească în
raport cu etăţile şi cu secolele, dar să nu iasă din fiinţa lor; totdeauna dogma să
fie aceeaşi, sensul dogmei să nu-şi schimbe natura.
Progresul religios în suflete trebuie să se modeleze după al corpurilor,
care, mărindu-se cu anii, rămân cu toate acestea aceleaşi. Este o diferenţă
imensă între floarea tinereţii şi maturitatea bătrâneţii. Cu toate acestea aceia care
astăzi sunt bătrâni, sunt aceiaşi care au fost odinioară tineri; şi acelaşi om
schimbându-şi starea şi modul de existenţă, îşi conservă totdeauna propria sa
natură, rămâne aceeaşi persoană.
Să urmeze şi religia aceleaşi legi de progres; cu anii ea să devină mai
forte, să se dezvolte cu timpul, să se mărească cu etatea, dar să se menţină
curată şi nepătată, să rămână în plină şi perfectă posesie a tuturor părinţilor săi
care-i sunt ca membre şi simţuri, să nu sufere nici o schimbare, să nu piardă
nimic din natura sa, să nu îngăduie nici o modificare în doctrina sa. Părinţii
noştri au semănat în Biserică grâul curat al credinţei; cultura să dea acestei
seminţe o nouă frumuseţe, dar să nu-i schimbăm specia; trandafirii sensului
catolic să nu devină măceşi şi spini; niciodată, în acest rai spiritual, neghina şi
plantele veninoase să nu iasă din rădăcinile balsamului şi cynnamomului!
Sămânţa ce s-a semănat de părinţii noştri, trebuie să o cultivăm, să o întreţinem,
trebuie ca, prin îngrijirile noastre, să înflorească, să crească şi să ajungă la
maturitatea sa. Este permis de a îngriji, de a lustrui, de a pili cu timpul aceste
dogme antice ale unei filosofii care ne-a venit din Cer; dar este oprit de a le
schimba, de a le trunchia, de a le mutila. Să le înconjurăm de evidenţă, de
lumină, de claritate, dar să-şi păstreze plenitudinea lor, întregimea lor, esenţa
lor. Dacă o dată îşi va permite cineva o fraudă impie, mă cutremur de pericolul
în care va deveni religia. O parte oarecare din dogma catolică lepădată, se va
lepăda o alta, pe urmă o alta şi înc-o alta, şi numaidecât una ca aceasta va fi
lucru licit şi obişnuit. Dar, lepădând unele după altele toate părţile unde vom
ajunge în fine? La a lepăda totul.
De altă parte, dacă în dogmele vechi se amestecă opinii noi, în lucrurile
sacre lucruri profane, se înţelege că, neapărat, se va stabili obiceiul general de a
nu lăsa nimic, în Biserică, intact, inviolabil, întreg, curat. Nu vom mai avea
decât un loc murdar (cloacă) de erori ruşinoase şi impii, în loc de un sanctuar al
unui cast şi curat adevăr.
Biserica lui Hristos, păzitoare vigilentă şi întregitoare a dogmelor ce i sau
încredinţat, nu schimbă într-însele nimic, nu scade nimic, nu adaugă nimic;
ea nu trunchiază lucrurile necesare, nu introduce netrebuincioase; ea nu lasă să
se piardă nimic din ce este al ei şi nu uzurpă nimic dintr-al altuia. Ea-şi pune
toată grija în a conserva cu înţelepciune lucrurile vechi, a fasona şi a lustrui ceea
ce odinioară s-a început şi s-a însemnat (ebauche); a consolida şi a întări ceea ce
s-a exprimat şi s-a limpezit; a păzi ceea ce s-a confirmat şi s-a definit. Care a
fost scopul silinţelor sale în sinoade? De a face să se creadă cu mai multă
fermitate a ceea ce mai înainte fusese predicat cu mai multă fineţe; de a face să
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
19
se venereze cu mai multă grijă ceea ce deja era obiectul unei venerări
necontestate. Unicul scop ce Biserica, tulburată de noutăţile ereticilor şi-a
propus în decretele sinoadelor sale, a fost de a transmite prin scris posterităţii
aceea ce ea primise de la cei vechi prin singura tradiţie, cuprinzând multe
lucruri în puţine cuvinte, şi arătând sub un nume nou un adevăr care nu era nou;
şi aceasta, pentru a ajuta inteligenţa”.
După o exortaţie patetică a evita orice noutate profană32, a păzi cu
fidelitate depozitul sacru al adevărurilor ce ni le-a dat Iisus Hristos., a fugi de
profeţii cei mincinoşi care vin la noi îmbrăcaţi în piei de oaie şi cu un exterior
ipocrit, Vincent termină primul său avertisment dându-ne mijloacele de a evita
cursele lor. Pentru adevărurile definite, trebuie să se ţină fiecare cu
scrupulozitate în deciziile sinoadelor universale ale Bisericii catolice; pentru
chestiunile încă nedefinite, în sentimentul comun al Părinţilor care au murit în
credinţă. Părinţii sunt, într-adevăr, cei mai siguri martori ai credinţei din timpul
lor, şi, urmând sentimentul lor unanim, nu se poate nimeni îndepărta de
adevărul catolic.
În al doilea avertisment33, din care noi nu mai avem decât un rezumat,
Vincent avea drept scop să demonstreze că Biserica, în condamnarea lui
Nestorie, la Efes, a urmat regula de credinţă explicată în primul avertisment.

Va urma cu
În această operă, Vincent din Lerini nici măcar n-a menţionat Biserica
Romei.