Despre bioterapie

În prealabil postat de Scotland The Brave

V-am citit postarea pe care mi-ati adresat-o si am zis ca ar fi politicos sa va raspund la ea.Am inteles ca nu va intereseaza neaparat ce postez,drept pentru care voi posta pe scurt ce mai am de postat.Sunt absolut convins ca in viitor va veti relua criticile cu privire la alte aspecte decat cele ce pot fi gasite si in ortodoxism si oricat de ciudat ar parea,nu cred ca va vor interesa prea mult argumente venite din alte directii.Intr-un fel va inteleg dar prefer sa pastrez pt mine de ce spun asta.Lucrurile nu sunt mereu ceea ce par domnule doctor.

Sunt absolut convins,nu este nici o ironie,de intentiile dvs laudabile,ortodoxe,duhovnicesti sau cum vreti sa le numiti.Sunt absolut convins ca le faceti din inima,in felul dvs.Din pacate v-ati ales pacientul gresit iar diagnosticul plaseaza tratamentul cazului in alta sectiunea decat cea unde opereaza competenta dvs si a mea,in calitate de mireni.Sau laici,in limbaj european.Daca ar fi sa ma intrebati unde este localizata acesta competenta eu m-as uita cu atentie in sus si doar acolo.

Cat despre un dialog de la inima la inima va asigur ca am avut si am parte de asa ceva in viata mea,slava Domnului.Lumea virtuala nu este chiar locul ideal pentru asa ceva.In plus daca v-as spune ce imi trece mie prin teasta atunci ar trebui sa tineti post si sa va spovedeti pentru o lunga perioada de timp.Foarte lunga.Suntem pe drumuri diferite Doc,nu dpdv al capacitatii mentale ci dpdv al scopului spre care este ea orientata.Fiecare cu drumul lui.Inteleg ca va doriti sa aduceti in turma acesta oita bezmetica ratacita dar va asigur ca momentan se zbenghuie,fericita si libera,in Wonderland :) Lasati-o acolo pana la dispozitii contrare exprese.Tot de sus venite,ca asa-i in tenis.

Profit de acesta ocazie,am putin timp la dispozitie,pentru a-mi lua la revedere de la cativa oameni de pe acest blog.Dupa ce postez,maine sau poimaine ce mai am,am plecat de aici,definitiv, inapoi la ai mei,de care imi este foarte dor.Poate ca dorul de ei m-a coplesit in ultimul timp si am fost rautacios cu cine nu trebuia.Imi cer scuze fata de toti.Sper ca cei ce vor citi acest post sa aiba simtul umorului inca in vigoare,desi devine din ce in ce mai greu in lumea asta de oameni mari si seriosi.

Pentru Catalin2:Cataline,iti doresc sa ajungi Papa la Roma.Sunt convins ca istoria catolicismului va cunoaste o schimbare dramatica.Este posibil ca si integritatea ta corporala sa sufere anumite modificari.Ca si efect Ortodoxismul va cuceri Vestul.
Pentru dl.Mihnea Dragomir:va doresc sa ajungeti staret,scuzati incultura mea crasa cu privire la gradele ierarhice monastice,la Muntele Athos.Nu oriunde ci la Manastirea Efigmenu.Ori ajungeti martir ori istoria locatiei,ca si in cazul lui Catalin la Roma,va suferi o schimbare radicala.Ca si efect Catolicismul va cuceri Rasaritul.

Drept urmare a celor doua permutari sus-mentionate protestantii se apuca de dansul pinguinului si fug la Polul Nord.Ne gasiti cu zambetul pe buze,peste 1000 de ani,la fel de proaspeti.Asa vor aparea si primele moaste protestante facatore de minuni,pinguinul biblic.

Pentru Ai2:dragului ateu de pe forum ii doresc sa ajunga administratorul Arhivei Vaticanului.Asta cu siguranta va declansa Judecata de Apoi si am rezolvat toate problemele.For truth,for Darwin :)
Pentru Calatoare prin ploaie:daca citesti iti doresc sa ramii mereu in suflet cu bucuria pe care o ai si sa renasti mereu precum Pasarea Pheonix.
Pentru MariS:tie frate iti doresc sa ramii exact asa cum esti.S-ar putea sa fii printre fericitii Lui.Asa cred eu.
Pentru Cristi: iti doresc sa nu iti inchizi niciodata inima ta mare pentru ca multi au nevoie de ea.Acesta s-ar putea sa fie jugul tau bland dar mare va fi bucuria ta frate.Tu si cu MariS sunteti pentru mine Crestinul si Credinciosul lui John Bunyan.A avut dreptate puritanul meu.Chiar existati.
Pentru Trice:tie iti dedic cele scrise de Apostolul Pavel in I Corinteni 15:51-55.Restul este tacere,vorba unui titlul celebru.
Pentru Theo:frate drag,iti doresc sa mergem amandoi candva,one last time,intr-o cruciada catre Regatul Cerului.Ar fi frumos pentru modul cum ne imaginam noi doi finalul de drum.

Cu multumiri tuturor celor care am conversat de-a lungul timpului,cu scuze pentru ca nu mai am timp decat sa postez,in zilele ce urmeaza,sper,ce mai am,imi iau la revedere si va doresc...chiar ce va doresc?Sa ne vedem toti cu bine-n Fata Domnului.

Merci, frate drag, mi-ar placea sa mergem in calatorie, alaturi de marii crestini de pe forum, in marile centre unde au activat crestinii asiro-chaldeeni, atat nestorienii, cat si unitii cu Roma. Acum, din pacate, locurile acelea sunt ravasite de turmoil si devastate de "aliatii" (????) nostri (!) americani, insa poate schimba Dumnezeu cursul istoriei, vorba unei stiliste cu suflet mare plecata de pe forum demult, si cine stie? vom gusta cu totii din spiritualitatea arameofona, a acelui popor a carui limba a vorbit-o Domnul si Dumnezeul nostru, in zilele fericite ale Intruparii Sale.
Am si murit de ras... Daca fratele Mihnea ajunge staret la Esphigmenou, Sfantul Munte va deveni Biserica Locala in Sfanta Biserica Catolica, iti dai seama. Stiu eu pe unii care vor inflama blogurile lor stiliste si "traditionaliste", racnind sa iasa oamenii in strada....pentru nu se stie ce... Apoi cred ca noi toti catolicii, daca ajunge Catalin Papa (dragul nostru coleg brasovean nu poate fi decat anti-Papa), o punem frumos de o schisma, cu Erethorn ca Papa adevarat. Fiind avocat ca mirean, o sa le fie imposibil adversarilor sa ne "faca" prin aiuritele lor de legi anticrestine, iar Statul Vatican va avea din nou legile sale proprii, cele mai drepte de pe Pamant.
Ca sa inchei fantezia mea, o continuare a celei apartinandu-ti, vsovivi va ajunge primar la Pucioasa, care va deveni o republica teocratica, inversul celei genevane a marelui Calvin, adica cu ioc preocupari pentru starpirea pacatului, si cu icoane ale verginicai pe toti peretii si holograme ale aceleaisi in toate intersectiile, spre lupta impotriva gLumii, si in scoli cu manuale de romana redactate in stilul lui personal, neourmuzian. =))
Desigur, spre necazul Papei Cata, Patriarh al Romaniei va ajunge un carismatic sau un penticostal (aia care pentru Cata sunt enervant de multi, si mai si vorbesc in limbi), cu locum tenens un mormon cu patru neveste, si cu Adriana3 ca prima episcopita anglicanoida din BOR.
Trice si Vasinec, ajunsi ministri la Alimentatie, respectiv, Sanatate, pun in libertate toate suinele din romania, crescand dramatic numarul mistretilor, si in cele din urma tot septelul se va intoarce in salbaticie. Nu mai vorbesc ca vor propune in parlament legalizarea Sabatului adventist.
Cu drag si fratie,
Un grec-catolic iubitor de aramei si protestanti.

PARTEA I

Motto: ,,Sa nu coboare nicicand noaptea asupra ta,niciodata sa nu te cuprinda umbra.Sigura sa-ti fie calatoria prin acesta valea innourata si intunecoasa.Pacea sa-ti fie mereu un oaspete tandru,o pace sfanta si divina.Lumina binecuvantata de sus sa-ti lumineze cararea.Florile mele s-au ofilit iar rodul meu cade din pom dar florile anului de aur se deschid asupra ta.Secerisul meu,cu snopii lui stransi,aproape s-a sfarsit.Al tau este insa pe drum,copilul meu,cand eu apun.” (Horatius Bonar)

Majoritatea oamenii traiesc dupa reguli si sisteme.Incadrarea in ele le da un sentiment de siguranta intr-o lume intr-o continua transformare,deseori haotica,rar blanda si aproape chinuitoare prin rapiditatea cu care darima si recladeste in vietile noastre temeliile pe care,in mod ipotetic,consideram ca stam.Insa sistemele sunt si ele supuse acelorasi reguli ca si fiinta umana,cat timp sunt legate de ea.Se transforma,supravietuiesc,se rispiesc,dispar si reapar sub o alta forma,clarifica sau incurca si mai rau.Pot fi efemere ca si omul sau,in mod grotesc,pot supravietui falimentului celui care le-a generat.Desi pare imposibil creatia supravietuieste creatorului ei.Sau cel putin da impresia asta,restul oamenilor,din motive usor neclare,dand buzna sa mentina-n viata fie si reguli care,realist vorbind,nu au nici o legatura cu lumea in care traiesc.Nici macar nu se mai aplica dar sunt lasate-n coma, privelistea lor fiind capabila sa linisteasca pt moment demonii nelinistii metafizice din fiecare individ.Aparenta invinge adeseori esenta.Ideea simpla,in cuvinte mai putin sofisticate,este ca omul sa aiba de ce sa se agate.Sau in ce sa-si agate gandirea.Iar sistemul si regula sunt cele mai perfecte cuie.Pusa la uscat dupa nelinisti si zbateri,mintea se ordoneaza cuminte in calapodul regulii,isi gaseste cadenta si apoi o ia de la capat.Pana la urmatoarea iesire in décor cand va necesita iar resuscitarea.

Sunt oameni pe care daca ii scoti din sistemul lor de reguli sunt pierduti precum un nou-nascut noaptea-n padure.Spaima necunoscutului ii intinde ca pe un elastic care,finalmente,revine la pozitia initiala.Nu sunt de condamnat,cand te ineci te agati de ce poti,chiar daca colacul nu iti garanteza ca vei ajunge la mal ci doar ca nu te vei ineca pe moment. Oricum este mai bine decat nimic.Problema incepe cand ai ajuns la mal si tu pleci spre casa tot cu colacul pe tine.

Pentru marea majoritate a credinciosilor,istoria ideilor si credintelor religiose ofera diferite posibile sisteme si reguli.Poti incerca sa le respecti pe toate,sau doar pe unele, dar nu este scris nicaieri ca vei avea zile suficiente pentru asta sau ca vei reusi asa cum iti imaginezi.Insa exista si o alta perspectiva,una a unei libertati fantastice,nemaintalnite in istoria lumii.In mod ciudat,acesta posibilitate este cel mai des ignorata in detrimental regulii si sistemului.Se spune ca litera ucide.Nu litera ci regula si sistemul in care functioneaza.Daca pui cap la cap absolut tot ce a spus Hristos,faceti proba asta cand aveti timp,si incepi sa te gandesti care este punctul comun atunci o perspectiva fantastica se deschide.Sa fie oare un alt sistem,ar intreba unii fericiti.Sistemul perfect?Nici vorba,este de fapt lipsa sistemului,este libertatea in forma ei pura.

Acum mult timp am citit o prelegere al lui Paul Tillich care spunea asa: ,,Uitati toate doctrinele crestine.Uitati propriile voastre certitudini si indoieli,cand auziti chemarea Mantuitorului.Uitati morala crestina,implinirile si esecurile voastre,cand veniti la EL.Nu vi se cere nimic,nici o idée despre Dumnezeu,nici bunatate,nici sa fiti religiosi,nici sa fiti crestini,nici sa fiti intelepti,nici sa fiti morali.Vi se cere numai sa fiti deschisi si sa vreti sa acceptati ceea ce vi se da,Fiinta Noua,fiinta iubirii,a dreptatii si a adevarului,asa cum acesta se manifesta-n EL,al carui jug este bun si a Carui povara este usoara”.

M-am revoltat cumplit.De fapt nu eu,ci sistemul de reguli stratificat in mine,in constiinta mea.,, Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.”(Apocalipsa 3:20)era pentru mine completat cu ,,daca esti conform regulilor si te incadrezi in sistemului meu,cel perfect”.Sistem in care desi eu nu ma incadram doream ca tot universul sa se incadreze in el.O scuza patetica pentru propria incapacitate.Abordarea spargea micul meu sistem,mica mea lume sigura si moarta-n traire,da sigura,si desi ni-se ofera totul noi optam sa ne multumim cu putin sau chiar cu nimic.Este mai sigur,mai usor de incadrat,de protejat sistemul care se cuibarise speriat intr-un colt al constiintei.Dar trebuia sa supravietuiasca cu falsul lui alai,bun lingusitor al mandriei.Pana la urma este de preferat un mort cuminte decat un viu care vrea sa iti faca praf geamurile falsitatii dupa care te ascunzi. Apoi, peste timp,am citit cateva concluzii ale lui Karl Barth.Le voi posta in intregime.

PARTEA A-II-A

,,In nici un caz Isus nu a fost un reformator care ar fi facut ca o noua ordine sa triumfe peste altele vechi,care a contestat vechea ordine pentru a o inlocui pe acesta cu una noua.EL si ucenicii Sai nu s-au alaturat niciuneia dintre partidele ce existau in acel moment.Unele dintre acestea,si nu cea mai rea dintre ele,era cea a fariseilor.Insa Isus nu s-a identificat pe Sine ca unul dintre ei.Si nici nu a pus bazele unei noi partide,care sa se opuna celei a fariseilor.EL nu a reprezentat,nu a luat parte si nici nu a facut sa triumfe vreun program anume,fie acesta politic,economic,moral sau religios,conservator sau progresist.Desi EL nu a atacat intr-un mod special pe nici una dintre aceste partide,a fost totusi privit cu suspiciune si respins de reprezentantii acestora.Motivul pentru care viata Lui nu a fost niciodata una stabila este tocmai acela ca EL a pus toate programele si toate partidele sub semnul intrebarii.Fata de orice sistem al ordinii sociale din acele timpuri,fie ca era vorba despre unul criticat sau unul apreciat,EL a manifestat o neimplicare iesita din comun,pe care nu o putem descrie altfel decat ca o neimplicare imparateasca.

EL nu a avut nevoie de nici o partida,in sensul in care ar fi fost nevoie de un sistem care sa reprezinte autoritatea abosluta si pe care EL ar fi urmat sa-l propuna sis a-l justifice ca fiind o autoritate necesara.Pe alta parte,EL nu a trebuit nici sa incalce in mod sistematic vreun astfel de sistem,nu a incercat sa rastoarne asemenea sisteme,nu a incercat sa le inlocuiasca cu altele sau sa le corecteze.EL a putut trai in orice sistem al ordinii lumesti.Prin tot ceea ce a facut EL a consimtit asupra faptului ca Templul lui Dumnezeu se gasea la Ierusalim,ca in acest templu erau de gasit invatatorii Legii,ca pe tot teritoriul tarii erau imprastiati discipolii lor,carturarii,ca fariseii erau dusmanii lor cei mai inversunati.Si-a dat si consimtamintul si asupra faptului ca teritoriul Iudeii se gasea sub stapinirea romanilor si a acelor israeliti care li-se alaturasera,ca Imparatul Romei isi exercita guvernarea atat asupra teritoriului cat si asupra poporului care facuse legamantul cu Dumnezeu.EL a consimtit la faptul ca existau tot felul de familii,ca existau bogati si saraci.Isus nu a spus niciodata ca acest tip de lucruri nu ar fi trebuit sa existe.

EL nu a opus niciodata un alt ,,sistem”acelora deja existente.EL nu s-a alaturat miscarii reformatoare a esenienilor.Isus pur si simplu a aratat cat de irelevante sunt aceste lucruri,a aratat ca Imparatia Cerurilor este dincolo de toate acestea.EL a trait in aceea libertate fata de lume pe care o implica Imparatia Cerurilor,s-a dat pe Sine acesteia.Isus s-a folosit de acesta libertate pentru a putea sa isi faca loc in toate aceste sisteme,atat EL insusi cat si ucenicii Sai.A interpretat si si-a asumat aceste sisteme in propriul sau mod,intr-un sens propriu,in lumina in care acestea erau vazute din perspectiva Imparatiei Cerurilor.Astfel ca a fost inevitabil ca EL sa nu intre-n conflict cu modul in care aceste sisteme erau interpretate de oamenii din timpul Sau.S-a ajuns in mod inevitabil la aceea ca EL a revelat caracterul provizoriu,relativ,al tuturor acestor sisteme,modul in care erau conditionate de situatiile umane,failibilitatea lor ascunsa.A revelat acesta nu doar ca principii ci intr-un mod la fel de clar,si prin atitudinea Sa fata de ele,prin modul in care EL le-a dat pe fata adevarata lor relevanta.

Insa nu faptul ca,intr-un mod cu totul accidental,in tot ce a facut,Isus a revelat oamenilor libertatea ce poate fi gasita-n Dumnezeu a facut din EL acela care a dat nastere unei revolutii mult mai radicale decat oricare alta dinainte de EL sau de dupa EL.Esentiala a fost libertatea insasi,libertatea ce nu poate fi discutata din perspective ordinii lumesti.Intreaga ordine a lumii dispare atunci cand Isus,prin vorbele si faptele Sale,le coboara pe toate cele inalte si le inalta pe toate cele smerite.Ordinea lumii afirma intotdeauna ca cele inalte sunt inalte si cele umile sunt umile.Prin existenta Sa,Isus a facut ca temeliile intregii ordini lumesti sa se clatine.In ultima instanta secretul lui Isus si in acesta privinta era tot conformarea cu Dumnezeu Insusi.

Acesta relatie pe care Dumnezeu Insusi o are cu ordinea lumeasca,cu toate sistemele valorice care,atata vreme cat va exista istoria vor avea o anumita valabilitate temporara,circumscrisa fiecarui loc si fiecarui timp in parte.Dumnezeu le aloca tuturor acestor sisteme lumesti o epoca sau un domeniu,fara insa ca prin acesta EL sa ajunga sa fie legat de vreuna din ele,fara sa imparta cu vreuna din ele autoritatea Sa divina,fara sa acorde vreunia valabilitate universala,valabilitate in fata tuturor oamenilor,indiferent de epoca sau zona.Chiar si in epoca si zona specifica fiecarui astfel de sistem,Dumnezeu nu le face pe acestea sa fie aboslut necesare,nu le acorda o autoritate absoluta.In felul acesta Dumnezeu Insusi se instutuie pe Sine ca limita pentru toate acestea.Din perspectiva lui Dumnezeu,acestea sunt vazute dintr-o lumina speciala,intr-o lumina in care apar ca fiind limitate.Acesta este modul in care Dumnezeu considera aceste lucruri.Acesta modalitate nu reflecta un principiu,nici implinirea unui anumit plan,ci ceva cu mult mai revolutionar de atat,si anume atitudinea Aceluia care sfarama toate inlantuirile,Aceluia pentru care toate dezvoltarile istorice,toate situatiile istorice,nu reprezinta altceva decat un semn,un semn care indica intr-un mod lipsit de echivoc catre libertatea Sa,catre Imparatia si stapinirea Sa asupra istoriei.”

Mult timp aceste concluzii m-au urmarit pentru ca imi legau verigile lipsa din rationamentele sistemului meu.Insa nu intelegeam cum sa leg indemnul de a veni in fata Lui liberi de noi insine,stiind ca asta nu se poate decat prin cum ne-a invatat EL si nu cumva asta este tot o regula?Intr-o zi mi-am amintit un verset din Evanghelia dupa Matei: ,, Adevarat va spun ca, daca nu va veti intoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor.”.Poti falsifica multe lucruri,poti minti,insela,sau imita dar niciodata,absolut niciodata,nu poti falsifica inocenta unui copil,nu o poti imita fara sa cazi in inselare si amagire.Conditia de baza a intoarcerii este tocmai conditia pe care nu o putem falsifica,nu o putem obtine,iar,fara EL:inocenta pierduta.

Partea a-III-a

Cand mi-am dus baiatul mic la gradinita,era o zi frumoasa de toamna.Stateam intr-un colt si il priveam,in tot acel furnicar uman.Fiind o gradinita multinationala erau copii din toate natiile si culturile.O fetita libaneza,am aflat mai tarziu,s-a asezat langa el,la fel de speriata.Instinctiv s-au luat de mana.Ma uitam fara sa pot sa reactionez.Cu ochii lor mari si sinceri,speriati si timizi priveau lumea care se pregatea sa-i devoreze.Una dintre educatoare i-a vazut si s-a dus in fata lor.Cu o voce blanda si calda,cu mainile deschise,i-a chemat la ea.Amandoi s-au inseninat,au zambit si au alergat la ea in brate.M-am gandit ca asa erau Adam si Eva,doi copii inocenti,care alergau in bratele Tatalui.Mai tarziu cei doi micuti vor afla de la unii ca pielea de o culoare diferita este,cateodata,o problema,ca religia ii desparte,sau bogatia si saracia.Inocenta se va pierde,se va retrage timida in roua diminetii noastre primordiale.Dar atunci,il acel moment,ei inca nu stiau de acele reguli si sisteme.Au auzit un glas cald si bun si s-au dus dupa el cu incredere,fara sa puna intrebari.Nu cumva asta ni-se cere si noua?Nu cumva asa ne vom intoarce toti,la final,acasa la Tatal Ceresc?O intrebare poate retorica,intre doua lupte intre sisteme moarte si prafuite.Ca sa iti recastigi insa inocenta trebuie sa lepezi tot ce te murdareste,haina manjita a constiintei pervertite.Si asta doare dar trebuie smuls cu orice pret,undeva inauntru.

Exista o legenda despre o pasara care canta o singura data in viata, mai dulce decat orice alta vietate de pe fata pamantului. Din momentul in care-si paraseste cuibul, cauta un copac cu spini si nu-si gaseste odihna pana nu-l afla. Apoi, cantand printre ramurile salbatice, ea se arunca singura in spinul cel mai lung si mai ascutit.Si, in extazul mortii, ea se inalta deasupra propriei agonii, scotand un tril mai dulce decat al privighetorii sau al ciocarliei. Un cantec al carui pret suprem este insasi existenta. Intreaga lume inmarmureste ascultandu-l si Dumnezeu in Paradisul sau zambeste. Pentru ca ceea ce este mai bun in viata noastra se obtine numai cu pretul unei dureri existentiale.Pentru noi oamenii renuntarea la reguli,aruncarea-n spinul jertfei de sine,si cantecul frumos al iubirii pline de sacrificiu este imaginea pasarii spin transmise noua prin jertfa Lui.Suntem chemati sa ne intoarcem in dimineata creatiei,altfel decat pe drumul dureros zugravit in Ieremia 4:23-25,un tablou invers al creatiei,distructiv si plin de manie.

Marea libertate in Hristos,peste timp si istorie,reguli si sisteme trecatoare.Libertatea de a fi bun si prin sacrificiu intr-o lume haina si rea sa-ti recastigi inocenta pierduta,chiar daca vei canta precum pasarea spin.,,Cine a crezut in ceea ce ni se vestise?”(Isaia 53:1).Cine ar fi crezut ca am primit libertatea,aceea libertate,la care visam toti?Libertatea de a nu-ti mai ucide sufletul cu reguli ci de a-l trezi la viata cu traire autentica.Ce reguli ai nevoie pentru asta in afara de a-l urma pe EL,pe drumul Lui?Nu vrei tu oare omule sa spui,plin de bucuria eliberarii de teama si intuneric,precum Apostolul Pavel:,,Caci daca traim, pentru Domnul traim; si daca murim, pentru Domnul murim. Deci fie ca traim, fie ca murim, noi suntem ai Domnului.”(Romani 14:8).O doamna,la carui fiu murise de mic de cancer,mi-a spus trista ca sunt cuvinte frumoase dar ca inocenta nu i-a salvat copilul.Mi s-a pus in nod in gat,si eu sunt tata.Apoi mi-am adus aminte de ceva mi-a spus odata un batrin arab,undeva departe-n lume.Moartea este doar o trecere de-o clipa dar ne speriem si suntem tristi pentru ca nu facem toti pasul deodata si avem sentimentul ca ne pierdem unii de altii.Suntem,in acele clipe ca niste copii pierduti in intuneric.Nu suntem pierduti,in libertatea lui Hristos.Suntem toti impreuna,aici si dincolo ,,spre a-Si uni iarasi intr-unul, in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant.”(Efeseni 1:10).

Karl Barth mai spunea cu privire la Dumnezeu,Tatal nostru al tuturor:,,Este limpede ca pentru Dumnezeu toate acestea persupun luarea unui angajament cat se poate de serios.Dumnezeu nu doar ca se expune pe sine unui risc,unei amenintari,dar chiar se expune pe sine unei captivitati reale-n malefic.Deoarece atunci cand Dumnezeu Insusi s-a facut pe sine om,cand a devenit acel om anume,ce altceva poate acestea sa insemne decat ca s-a declarat pe Sine Insusi vinovat de ofensa impotriva Lui de care omul se facea responsabil,ca s-a supus pe Sine acelei legi a creaturii,care stabilea ca o astfel de ofensa nu poate fi urmata de altceva decat de pierzanie,de distrugere,ca s-a facut pe Sine Insusi cel supus maniei si judecatii pe care omul si le-a atras asupra sa,ca a luat asupra Sa aceea stare de despartire care I se cuvenea omului,ca a gustat EL insusi osanda si moartea care i-se cuveneau omului decazut?

A ales Dumnezeu ceva placut,ceva glorios,ceva triumfator,atunci cand,in Isus Hristos,EL l-a ales pe om?Ce altceva i-ar fi putut aduce acesta alegere decat anumite lucruri fata de care Dumnezeu,prin natura Sa,este liber si pentru care EL nu ar avea vreodata dorinta,adica intuneric,oameni ce au cazut prada pedepsei Sale?Daca ne intrebam ce anume a ales Dumnezeu pentru Sine Insusi,atunci cand a ales a avea partasie cu omul,singurul raspuns pe care il putem da este ca a ales respingerea noastra.EL si-a insusit acesta respingere,a luat-o asupra Sa,a suportat-o,cu tot cu urmarile ei pline de amar.De dragul acestei alegeri si de dragul omului,EL a ales suferinta noastra,a ales-o ca propria Sa suferinta.Intr-o astfel de masura alegerea Lui reprezinta o alegere a harului,o alegere a dragostei,o alegere de a se da pe Sine,o alegere de a se goli pe Sine,de a se cobora pe Sine de dragul celui ales.EL l-a ales pe Iuda,cel care a tradat,ca un apostol al Sau.EL a ales sentinta lui Pilat ca un mod de a revela Judecata Sa asupra lumii.A ales Crucea de pe Golgota ca sa-I fie tron Imparatesc.A ales mormantul ca EL sa se arate ca un Dumnezeu viu.In felul acesta a iubit Dumnezeu lumea”.

Intr-o replica memorabila din filmul ,,La Hotarul dintre viata si moarte", se spunea: ,,Eram impreuna si apoi ne-am departit, intorcandu-ne unul impotriva celuilalt.Fiecare incercand sa intunece lumina celuilalt.Ce s-a intimplat cu acel bine care ne-a fost dat?L-am lasat sa ne scape fara sa ne pese.Unde este acel loc unde sa putem fi iar impreuna?Suntem oare toti rodul aceleasi minti,lucrul acelorsi maini?Chipuri ale aceluiasi chip.Uita-te prin ochii mei la toate lucrurile pe care le-ai facut.Stralucesc cand le privesti tu.Toti impreuna,o singura fiinta,curgand toti spre tine precum raul in mare.Acel rau coplesitor,oare de unde vine?Cum s-a furisat in lume?Din ce samanta a crescut?Cine ne ucide,cine ne fura lumina din noi?Ajuta durerea noastra sa creasca iarba,sa straluceasca soarele?Crezi inca in aceea Lumina frumosa?Invata-ma si pe mine."

In loc de sfarsit:,,In urma, va veni sfarsitul, cand El va da Imparatia in mainile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicit orice domnie, orice stapanire si orice putere. Caci trebuie ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, in adevar, "a pus totul sub picioarele Lui". Dar cand zice ca totul I-a fost supus, se intelege ca afara de Cel ce I-a supus totul. Si cand toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti."( I Corinteni 15:24-28)

[laviniu]

Sunt pasare (nu stiu cat de maiastra), dar cu plecaciune recunosc ca m-as da spinilor lumii tale , caci stiu cum ca fiecare respiratie desprinsa celei ultime , m-ar inalta pana acolo unde tu prieten drag imi vei zambi din nou!Nu lumeste, nu cu alta directie decat cea a inaltarii, dincolo de tot imposibilul de rostit celor prea orbi sa auda, vazand...Bun ramas !

[MariS_]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Partea a-III-a

Cand mi-am dus baiatul mic la gradinita,era o zi frumoasa de toamna.Stateam intr-un colt si il priveam,in tot acel furnicar uman.Fiind o gradinita multinationala erau copii din toate natiile si culturile.O fetita libaneza,am aflat mai tarziu,s-a asezat langa el,la fel de speriata.Instinctiv s-au luat de mana.Ma uitam fara sa pot sa reactionez.Cu ochii lor mari si sinceri,speriati si timizi priveau lumea care se pregatea sa-i devoreze.Una dintre educatoare i-a vazut si s-a dus in fata lor.Cu o voce blanda si calda,cu mainile deschise,i-a chemat la ea.Amandoi s-au inseninat,au zambit si au alergat la ea in brate.M-am gandit ca asa erau Adam si Eva,doi copii inocenti,care alergau in bratele Tatalui.Mai tarziu cei doi micuti vor afla de la unii ca pielea de o culoare diferita este,cateodata,o problema,ca religia ii desparte,sau bogatia si saracia.Inocenta se va pierde,se va retrage timida in roua diminetii noastre primordiale.Dar atunci,il acel moment,ei inca nu stiau de acele reguli si sisteme.Au auzit un glas cald si bun si s-au dus dupa el cu incredere,fara sa puna intrebari.Nu cumva asta ni-se cere si noua?Nu cumva asa ne vom intoarce toti,la final,acasa la Tatal Ceresc?O intrebare poate retorica,intre doua lupte intre sisteme moarte si prafuite.Ca sa iti recastigi insa inocenta trebuie sa lepezi tot ce te murdareste,haina manjita a constiintei pervertite.Si asta doare dar trebuie smuls cu orice pret,undeva inauntru.

Dragule si prietene, asta e cea mai buna marturisire de credinta pe care ai fi putut-o face, aceea care vine din inima. Ai lasat citatele, dogmele, teoriile deoparte si ai scos la suprafata ceea ce e mai bun in inima ta. Asa te-a sfatuit batranul tau prieten si asa te sfatuieste si de acu' incolo. Dragule, oriunde ai merge, Dumnezeu fie cu tine, iar gandul meu cel mai bun te va urmari mereu. Si cand simti un dor de batranu', mai scrie-i. Te imbratiseaza, batranul tau prieten, cel ce vine sontang, sontang, in urma ta. MariS

Si-acu' o poveaste. Se facu ca era, odata, demult si intr-un loc uitat de Dumnezeu, un batran lopatar ce avea o barcuta veche, ca si el, si care isi castiga traiul ducand clientii cu barca sa de la un mal la altul al unui lac mare si adanc. Intr-o zi vine la batran un tanar cu o carte neagra sub brat si ii cere sa-l duca pe malul celalalt. Batranul il invita in barca si porni. Era o zi frumoasa de toamna, atunci cand frunzele se aprind in culori diverse, aramii, galbene, rosietice, iar soarele isi revarsa dulceata cu darnicie peste toata faptura. Omul nostru vazand ca batranul vaslea incet si tacut si ca trecerea lacului dura destul de multisor deschise discutia intrebandu-l pe batran daca a citit Biblia. Batranul raspunse in doi peri: - Mi-au murit parintii. - Mosule, zise tanarul cu cartea, eu te-ntreb una, mata raspunzi alta. Uite, asta e Biblia si e cea mai importanta carte care s-a scris vreodata. E mai importanta si decat mine sau decat matale. Aici sunt scrise cuvintele lui Dumnezeu, intelegi? Batranul nu raspunse. - Da', mosule, ia spune, asa vreo rugaciune mai spui si matale? - Mi-a murit sotia, zise absent batranul. - Mai mosule, mata esti sucit rau, eu intreb de una, mata raspunzi in dodii. Uite, zi-mi clar, crezi mata in Dumnezeu? - Mi-au murit si copiii, zise iarasi, privind fix, batranul. -Bai, mosule, da' matale esti rau dus cu pluta, pai si normal ca ai numai necazuri ca mata Biblia nu citesti, rugaciuni nu stii si nici nu crezi in Dumnezeu. Eu ma si mir ca Dumnezeu mai tine unul ca tine pe pamant, asa un pacatos si netot la cap. Eu in locul Domnului l-as arunca in apa cea mai adanca, ca unul ca asta nu merita mila Domnului. Dar, numa' ce termina tanarul de zis si barca se cutremura toata, nu se stie ce-a fost, ori se agata de ceva, ori se lovi de vreun bustean, ori pur si simplu se dezechilibra si apoi se rasturna cu fundul in sus. Boloboc, baldabac, amandoi cazura in apa. Tanarul nu stia sa inoate si cand se vazu in apa incepu sa dea disperat din maini si sa strige cat il tinea gura dupa ajutor. Batranul, insa, era bun inotator, dar in loc sa se repeada la tanar si sa-l scape de inec, el se scufunda in apa si statea cat statea apoi iesea sa respire si din nou se scufunda. Facu aceasta de cateva ori, spre disperarea tanarului, care de-abia mai respira, inghitise la apa cu nemiluita si nici sa strige nu mai reusea. Era convins ca batranul era nebun si ca il lasa sa moara inecat. Dar, intr-un tarziu, mai mult lesinat decat viu, se simti insfacat de-o mana zdravana si tras in barca, care era acum asezata din nou pe apa. Batranul se aseza apoi calm la vasle si duse incet si sigur barca pe celalalt mal, fara sa mai scoata o vorba. Tanarul isi revenea putin cate putin. Cand ajunsesera pe malul celalalt tanarul vru sa scoata banii ca sa plateasca cursa dar se razgandi si intreba cu mare suparare in glas pe batran: - Ce faceai, netotule, cand eu te strigam sa ma salvezi? Vroiam sa-ti platesc cursa dar nu meriti niciun ban, esti un batran nemernic! Batranul nu zise nimica, doar cat se apleca si lua din barca o carte neagra pe care o dadu tanarului. Tanarul holba ochii si nu-i veni sa creada: era ... Biblia.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Dragul meu în această postare mă faci foarte fericit!!! Nu mai eşti calvin!!! Aş putea spune că eşti aproape Ortodox. Dar nu o pot face deplin căci îşi lipseşte nădejdea cea adevărată, înţelegerea vieţii în Hristos (radical diferită de cea de pe pământ) şi deci şi a iubirii Lui şi înţelegerea adevărată a libertăţii umane şi deci a Sfintei Cruci. Dar mai ales, îţi lipsesc Sfintele Taine.
Aici dragul meu scoţian vorbeşti în sfârşit ca un om. am putea pleca la o discuţie reală de aici, lăsând-o cea veche să plece cu pace pe la calvini.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Partea a-III-a

[font=Verdana]Cand mi-am dus baiatul mic la gradinita,

Ceea ce pomeneşti aici este o inocenţă a fericirii biologice căzute. De fapt lumea aceasta este un câmp înfricoşat de război în care inocenţa este una din capcane:


I.Cor.14:20. Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi.



Adam şi Eva nu erau copii inocenţi ci oameni contemplativi în duh, care însă, crezând din naivitate, în vorbele şarpelui, şi-au pierdut cunoaşterea sufletească şi au căzut în cea trupească. De atunci naivitatea a devenit una din cursele foarte periculoase în războiul duhovnicesc. Nu le-a folosit la nimic naivitatea înjugată cu mândria, ce le-a lăsat naivitatea a fost că, necăzând prin ei înşişi precum Lucifer, se mai pot căi. Nu se pune problema războaielor religioase, de neam, de regiune dacă noi vom căpăta o minte matură hrănită cu minunatele învăţături ale Sfintelor Scripturi şi mai ales cu înfricoşatele Taine. Războaiele religioase, după cum vei vedea mai departe când vom descrie asasinatele lui Jean Calvin, au apărut nu prin pierderea inocenţei ci prin fanatizarea ei. Au crezut în prostia inocenţei lor, murdărite de mândrie, că pot sluji Dumnezeului iubire cu pumnalul şi tortura, prefăcându-şi patimile în dumnezeul cel mânios. Nimeni nu cere în Ortodoxie o bătălie cu ereticii ci doar o ferire de ei deoarece ei au toxine foarte periculoase, ale credinţei, ce duc la fanatism şi aduc acele războaie pe care tu le-ai descris şi de care şi tu ai fost ispitit puţin mai devreme. Parcă vedeam în tine idolul dumnezeului mânios. O credinţă fanatică duce la război iar nu asumarea unei credinţe drepte care te face ca un miel în mijlocul lupilor.
Conştiinţa să şti că se perverteşte mai întâi prin credinţă greşită şi apoi prin fapte. Nu poate satana să dea o învăţătură rea sau să facă pe om să facă o faptă rea dacă nu-l convinge mai întâi că e bună. De aceea păcatele minţii sunt cele ce pervertesc mai întâi: uitarea, neştiinţa, erezia împotrivirea la adevărul învederat pentru a-ţi dogmatisi păcatul şi altele.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Partea a-III-a[font=Verdana]Exista o legenda despre o pasara care canta o singura data in viata, mai dulce decat orice alta vietate de pe fata pamantului.

cum să zâmbească Dumnezeu când făptura Lui piere. Doar dacă este un dumnezeu sadic ca al calvinilor. El suferă că şi făptura piere din cauza păcatului nostru. Şi toată făptura suspină după mântuirea noastră.

Vezi noi ortodocşii avem legenda păsării Phoenix care, după ce se jertfeşte, arsă de tot, învie din propria cenuşă, zburând spre ţara cea fericită. De aceea noi credem că Sfânta Cruce nu a fost un asasinat sadic al lui Dumnezeu ca să-Şi satisfacă dreptatea şi o plată de răscumpărare în mâinile unui dumnezeu mânios. Nu asasinatul sadic al lui Hristos dă satisfacţie unui dumnezeu mânios ci Sfânta Cruce cea preafrumoasă este o jertfă a iubirii ce vede în Sfânta Cruce poarta către biruinţa asupra morţii noastre şi dobândirea în firea noastră a vieţii (mai presus de viaţa lui Adam fără de păcat) a vieţii înviate şi înălţate pe tronul lui Dumnezeu a întregii firi îndumnezeite în Hristos. Credem în triumfului învierii prin Sfânta Cruce asupra noastră iar nu în satisfacerea melodioasă a unui dumnezeu rănit din cauza mândriei lui. Pasărea noastră Pheonix se jertfeşte aşadar pentru înviere iar nu se jertfeşte ca pasărea spin, în deşert, doar pentru a forţa un dumnezeu mânios să zâmbească, am putea spune sadic şi pilindu-şi unghiile. Chiar nu vezi ce lipsită de sensibilitate şi nădejde este istorioara ta? De aceea viziunea voastră este deznădăjduită supusă unui dumnezeu mânios, iar a noastră, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur este aşa:
„Când îl văd pe Hristos răstignit, eu văd pe Împăratul Slavei.”


Pe de altă parte regulile nu ucid (dacă nu sunt calvine, mânioase), ci dau o deplină libertate:

Ioan 8:31. Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei;
Ioan 8:32. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

Vezi aşadar că numai în Cuvântul lui Hristos avem deplina libertate? Şi aceasta nu e numai o regulă ci chiar o poruncă:

Ioan 13:34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
Ioan 13:35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii

Ioan 13:34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
Ioan 13:35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii

Aşadar nu se poate viaţă în Hristos fără reguli ba mai puternic, porunci.

Aceasta este autentica viaţă în Hristos după această regulă adevărul în iubire. După cum spunea Părintele Prof. Constantin Galeriu: „Adevărul fără iubire ucide. Iubirea fără adevăr este o slabă vibraţie sentimentală.”


Pe copil inocenţa nu l-ar fi putut salva de la cancer dar Sfântul Maslu da. Sunt nenumărate cazuri şi de copii şi de oameni mari care numai inocenţi nu erau.



Nu putem fi cu Hristos dacă nu-L mâncăm:



Ioan 6:53. Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.
Ioan 6:54. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
Ioan 6:55. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.
Ioan 6:56. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.





Cum poţi tu să fi cu Hristos dacă nu-I mănânci trupul şi nu-I bei sângele. Ar însemna că El este un mincinos în cele spuse mai sus, că ar putea să trăiască cineva în Hristos, fără de Hristos. Cum să fi cu Hristos fără să te împărtăşeşti? Să nu fie! Cum să scapi de moarte şi să nu fi speriat de ea dacă nu ai Viaţa - Hristos în tine?


Karl Barth spunea, dar nu înţelegea, filozofa, dar deznădăjduia. Vedea dragostea lui Hristos dar nu înţelegea libertatea Lui când a luat asupra Sa şi neputinţele şi păcatele noastre. Nu înţelegea nici vinovăţia omului care nu este o declaraţie de război a unui dumnezeu mânios ci o stare de mutilare a firii.
Dragul meu lasă învăţăturile deşarte şi putrede care nu te pot hrăni sufleteşti şi vino la Ortodoxie. Aici vei găsi sensul existenţei tale. Sursele tale sunt fade şi întunecate, nelămurite. De, ca-n filme. Iar credinţa ta şovăie între calvinismul cel fanatic prin dogme mânioase şi ecumenismul cel mlăştinos, total adogmatic, total imoral. Numai în Ortodoxie poţi găsi echilibrul dogmelor în iubire.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Un mic răspuns la şchiopătarea lui Karl Barth, din cartea, pe care din nou ţi-o recomand (deşi ar fi bine să începi cu Sfântul Ioan Gură de Aur):
Uimit de Hristos, pag. 232-245:





Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. al VI-lea) a scris:
„O chezăşie sigură pentru aşteptarea cu nădejde a îndumnezeirii firii omeneşti, este dată de întruparea lui Dumnezeu care îl face dumnezeu pe om, în aceeaşi măsură în care Dumnezeu însuşi S-a făcut om.
Fiindcă este clar că El, Care a devenit om fără de păcat (cf. Evrei 4, 15), va îndumnezeii firea omenească fără să o schimbe în fire dumnezeiască,
şi o va înălţa din dorinţa Sa la aceeaşi măsură, căci S-a smerit pe Sine de dragul omului. Aceasta învaţă în chip tainic Sfântul Pavel când spune: « ...ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus» (Efeseni 2, 7)"32.
Sfântul Atanasie cel Mare spune despre Dumnezeu: „într-adevăr, El a asumat omenitatea pentru ca noi să devenim dumnezeu" (adică să devenim asemănători cu Dumnezeu).
învăţătura Bisericii primare este că scopul mântuirii noastre este ca, prin har, să devenim tot mai mult ceea ce Dumnezeu este prin fire. Aceasta se realizează fără anihilarea distincţiei ontologice absolute dintre necreat şi creat. Omul nu devine niciodată efectiv Dumnezeu. Mai degrabă, el înaintează veşnic în asemănarea cu Dumnezeu, un proces sau o călătorie fără de sfârşit. Cu alte cuvinte, în îndumnezeirea sa, omul trăieşte unirea reală cu Dumnezeu, dar nu se uneşte cu Fiinţa divină.
în concepţia Sfântului Atanasie, în special, şi a Ortodoxiei, în general, răspunsul la întrebarea „De ce a devenit Dumnezeu om?" este ,Pentru ca omul să devină dumnezeu", sau să înainteze în asemănarea cu Dumnezeu pentru veşnicie. O definire teologică mai precisă ar suna cam aşa: Dumnezeu, Care este Dumnezeu prin fire, a devenit om pentru ca omul să poată înainta veşnic în asemănarea cu Dumnezeu după har, tară ca vreodată să poată deveni dumnezeu prin fire. Aşadar, credinciosul ortodox consideră că dacă scopul principal ar fi să devină mai bun din punct de vedere moral, atunci întruparea lui Hristos nu mai este necesară şi nu are nici un rost, fiindcă Dumnezeu ne poate îmbunătăţi modul de a ne comporta şi fără întrupare. Scopul întrupării a fost de a ne face capabili să experiem o metamorfoză, care nu s-ar fi putut produce decât prin unirea noastră reală cu omenitatea Dumnezeului întrupat.



John Meyendorff, un teolog ortodox de frunte, a scris următoarele: „Cuvântul Cel mai înainte de veci este subiectul morţii lui Hristos, pentru că în Hristos nu există vreun alt subiect personal în afară de Cuvântul; doar cineva poate muri, nu ceva, nu o fire sau trupul"39.
Cea de-a doua Persoană a Fericitei Treimi, Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu, S-a întrupat din iubire; luând asupra Sa omenitatea (firea omenească), a îngăduit însuşi ca să pătimească şi să moară în omenitatea Sa. Nu a fost omenitatea Sa cea care a pătimit şi murit în locul Persoanei Sale; Persoana Sa a fost Cea care a pătimit şi murit în omenitatea Sa. Desigur, atunci când vorbim despre Dumnezeu că „a murit" nu spunem că a încetat să mai existe, ci că s-a petrecut o separaţie de trei zile între Persoana lui Hristos Cel mai înainte de veci şi trupul Său.
Două cuvinte greceşti folosite în Noul Testament redau ce s-a petrecut la întrupare. Expresia: „S-a deşertat pe Sine", de la Filipeni 2, 7 este întemeiată pe cuvântul grecesc kenosis, care înseamnă „golire"*. Asemănător, cuvântul grecesc sugkatabasis înseamnă literal „a coborî împreună cu", semnificând condescendenţă [pogorământ, bunăvoinţă] dar şi înjosire. Este de neînţeles faptul că Dumnezeu Fiul Se naşte ca om vulnerabil în acest act de pogorământ/bunăvoinţă. Făcând aceasta El Se supune pe Sine la durerea, mâhnirea şi ispitele obişnuite ale omului, ajungând până la pătimirea şi moartea pe o cruce.
Patima lui Hristos din Săptămâna Mare este numită de creştinii ortodocşi „umilinţa cea mare a lui Hristos". Intrarea lui Hristos în Ierusalim în Duminica Floriilor a stabilit orânduiala pentru Săptămâna Mare: „Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: «Spuneţi fiicei Sionului: Iată împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de subjug»" (Matei 21,4-5).
Smerenia lui Hristos nu este considerată de creştini drept o slăbiciune morală, ci o putere morală. Smerenia lui Dumnezeu nu este expresia unei vine sau a vreunei incompatibilităţi, ci este o manifestare a desăvârşirii.

Dumnezeu nu încetează să fie smerit după înviere, ca şi cum smerenia nu ar avea o realitate veşnică - ca şi cum nu ar avea decât o valoare creată, utilitară, temporară necesară pentru mântuirea omului. După înviere! Hristos a continuat să poarte rănile Sale - Toma, apostolul „care se îndoia" chiar le-a pipăit urmele. Concepţia creştin ortodoxă este că Hristos S-a înălţat la ceruri cu omenitatea Sa slăvită dar îşi păstrează veşnic rănile Sale. De ce? Fiindcă rănile Sale sunt o mărturie şi o confirmare veşnică a iubirii Iui Dumnezeu, exprimată către noi în smerenie absolută. întruparea Sa nu a fost un simplu eveniment temporar; ea este veşnică fiindcă a fost înălţată întru veşnicie. Dumnezeu nu încetează niciodată să fie smerit fiindcă El ne iubeşte, hrăneşte şi susţine fără contenire. Această concepţie este specifică credinţei creştine şi este cel mai clar expusă şi înţeleasă în Ortodoxie.
* aici Părintele James Bernstein remarcă faptul că în engleză sunt trei traduceri ale acestei expresii, toate având aceeaşi semnificaţie: „made himself of no reputation", „made Himself nothing", „emptied Himself (n. tr.).







Chiar nu vrei să ne vedem faţă către faţă, ca să putem vorbi în şoaptă despre Dumnezeu? Eu vin Sâmbăta viitoare la Bucureşti. Nu ai vrea să ne vedem sau acum eşti prin înălţimile munţilor?

Motto:,,Eu ma aflu acum foarte aproape de Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind mana spre EL"(Constantin Brancusi).

Piesa bufa dupa situatii reale din viata sau cum de intamplarile lui Woland nu mai par chiar atat de imposibile.Nota autorului:piesa bufa=O piesa bufa este o piesa care te face sa razi, care are o logica (mai mult sau mai putin evidenta, dar are), nu te agreseaza nici vizual si nici auditiv. Nu te face sa-ti smulgi parul din cap de enervare cand vezi ca ceea ce se intampla pe scena in minutul 1 nu are nici o legatura cu ce se intampla in minutul 2.Pe scurt o buna definitie a vietii virtuale.Personaje:Sfantul Alexandru,pacatosul Scotian,maicuta Doua Fete,Diavolul,Bunul Dumnezeu.Restul personajelor sunt pura fictiune.

Actul I Scena I

Inchisoarea pacatelor.Mizera,intunecoasa,cu umbre mefistofelice napadind peretii.Vantul regretelor suiera amenintator prin geamul incadrat cu zabrele constiintei.Soarele aproape ca nu mai ajune pe paiele umede pe care Scotianul sta chircit.Se zbate,sufera,isi plange amarul.Amintirile il napadesc,il incoltesc.Isi da seama ca a gresit,ca a picat in erezie.Este un eretic,ce gand infricosator.Parca toti sfintii il privesc cu asprime.Scotianul tremura,isi infunda degetele in urechi,nu mai vrea sa auda acel glas care ii spune: ,,Am socotit totdeauna virtutea şi ştiinţa drept daruri mai mari decât nobleţea şi bogăţia.Reputaţia e o născocire proastă şi înşelătoare; dobândită adesea fără merit şi pierdută fără nicio vină.De coasa vremii n-ai apărători; doar prin urmaşi o-nfrunţi când o să mori!Glumind, bufonii - ades o nimeresc.Puţini sunt cei care ştiu cât de mult ar trebui să ştie, ca să ştie cât de puţin ştiu.Restul e tăcere."

Peretii parca se strag,lumea se dezintegreaza in zeci de particule intunecoase.Mici demoni,rai si perfizi,plini de propriile frustrari si inselaciuni,ii danseaza in fata ochilor: ,,Nu-i de mirare, stăpâne; cum să nu vorbească un leu, când sunt atâţia măgari care vorbesc?Oamenii ar trebui sa fie ce par; iar cei care nu sunt, n-ar trebui nici sa para.Glumeţii se dovedesc adesea profeţi."

Si totusi,el stie ce a simtit,stie ce a fost in sufletul lui.Si totusi ei nu stiu si vor sa il invete,sa il puna-n ordinea lor stramba,in care nici ei nu traiesc.Orice lumina o filtreaza,ii pun praf de stele moarte pe ea,o transforma in candela lor stinsa dar cu bec economic.Scotianul se uita pierdut in zare:

,,Mizeria mă face să primesc, şi nu voinţa mea.De-am fost crud, am fost pentru că am vrut să fiu şi milostiv.Prin dăruire te păstrezi de-a pururi,Şi-asa rămâi, cum ştii să-ţi dai contururi.Trecutul e-un prolog.Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc.Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.Noi când ne naştem plângem că intrăm... pe aceasta mare scenă de bufoni!"

Maicuta Doua Fete cere gardianului dogma sa-i deschida usa.Vrea sa vorbesca condamnatului,sa-l aline.Urmeaza apoi ca lumea sa afle trairea lui dar oare mai conteaza asta?Ea vrea sa il ajute,chiar si cu pretul raului ascuns caci cum se numestea acel bine care este doar izvorat din patima ta?: ,,Diavolul foloseşte şi Scriptura când vrea să-şi atingă scopul.Ai fost inselat.Aşteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă.Pocaieste-te si vino inapoi.Iadul este gol şi toţi diavolii sunt aici.Deşertăciune grea, voioasă jale! Haos diform de forme ideale! Avânt de plumb! Lumină, fum! Foc, Gheaţă! Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!".Scotianul o priveste cu lacrimi in ochi,crede in cuvintele ei.Maicuta valseaza prin aer,
imponderabila si imateriala:

,,Observă-te-n oglindă şi spune-ntruchipării
Că-i vremea de-o redare a chipului din ramă;
A cărei nouă umbră, de nu-i schimbarea stării,
Ademeneşte lumea şi-aruncă-n chin o mamă.
Nu ar dori frumoasa-ţi neplugărită-n pântec
Ca brazdele să-i fie de plugul tău arate?
Sau cine e nebunul ce-ar trece dintr-un cântec
În sânul nefiinţei cu-a lui posteritate?
Tu eşti oglinda mamei şi ea revede-n tine
Trecuta primăvară din floarea vârstei sale;
Aşa că prin fereastra secundelor susţine
În ciuda-mbătrânirii comorile-ţi sacrale.
De-n viaţă vei rămâne, pălind în amintire,
Străin îţi vei conduce oglinda la pieire."

Diavolul,dintr-un colt,priveste la Cel de sta langa Scotian: ,,Crezi, oare, că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povară, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca să fie săvârşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea ta? Mai curând aş vrea să te văd mânios, nu-mi trebuie dragostea ta, pentru că nici eu nu te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu-mi dau seama, oare, cu cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş avea să-ţi spun, o citesc în ochii tăi. Cum aş putea, oare, să ascund de tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi din gura mea. Atunci ascultă: noi nu suntem cu tine, ci cu El, asta este toată taina noastră! De mult nu mai suntem cu tine, ci cu El; au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi ţi l-a oferit atunci, când ţi-a înfăţişat împărăţiile pământeşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi."

In Scotian lupta ajunge la paroxism.Demonii maniei si ingerii blandetii se lupta intr-o inclestare cosmica,apocaliptica.Bietul suflet este sfasiat,cusut la loc,taiat si peticit,ridicat la cer si zdrobit de pamint.Isi pierde suflarea si o recastiga precum un inecat.Lividsi epuizat,cu transipratii reci si camasa plina de sangele regretelor Scotianul priveste la raza de lumina ce intra prin tavanul diform si had,tavan al lumii si a mersului ei: ,,Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.Mă îndoiesc că stelele sunt de foc. Mă îndoiesc că soarele se mişcă. Mă îndoiesc că adevărul poate fi minciună. Dar nicioadată nu mă îndoiesc că iubesc.Ce iad! Cu ochii altuia s-alegi!Cel mai bun crainic al bucuriei este tăcerea. Aş fi prea puţin fericit dacă aş putea spune cât sunt.Şoaptele mizerabile şi înveninate se raspândesc totdeauna cu mare repeziciune.Prin foc se stinge focul şi-un chin de groaza altui chin s-alină."

Maicuta Doua Fete are acum doar una.Cea reala,in care nu mai este prefacatorie.Priveste cu ochi fixi si goi la zbaterea nefericitului.Adevarul trebuie sa triumfe,chiar peste cadavrul lui: ,,O, Dumnezeule! Să pună oamenii un duşman în gura lor, ca să le fure mintea! Să ne transformăm cu bucurie, chef, plăcere şi aplauze în animale.Virtutea-i frumuseţe! Omul rău e cel mai urât. Cu nimic nu se mai însoţeşte mai bine frumuseţea decât cu cinstea.Mult zgomot pentru nimic!Nu sunt ce sunt.

De ce-ai cărat, risipitoare undă,
O moştenire-a frumuseţii-n spate?
Când a naturii lege se afundă
În inimi dezgolite şi curate:
De ce-abuzezi, zgârcenie nebună,
De bogaţia ce n-ai dat-o încă?
De ce, zaraf netrebnic, cânţi în strună
Esenţelor ce-n moarte se aruncă?
Purta-vei singur sufletul şi fala
Şi-ţi vei minţi încântătorul sine:
Atunci când firea-ţi va chema răceala
Cum vei răspunde... dur sau cu ruşine?
Cu tine, frumuseţea-ţi, îngropată
Să fie-ar trebui ca niciodată."