Despre predestinare

[Mihailc]

Lutheranii nu mai au o concepție unitară asupra predestinării, doctrina lor în acest moment e open, permeabilă la împrospătări teoretice și dezbateri fără o țintă clar îndreptată spre codificări definitive. Provizoratul doctrinal este o trăsătură endemică a feliei protestante ce de la Luther purcede, nu mai recurge aproape nimeni la o ortodoxie lutherană care să filtreze orice încercare de a aduce argumente și dezvoltări inedite, deși există și orientări care țin aproape de rădăcina doctrinei.

Cred că aporia predestinării ține mai mult de un viciu de percepție a temporalității. Ne e greu să imaginăm/concepem o situație existențială fără niciun indiciu în coordonatele fizice în care trăim acum. Cu atât mai greu vom considera validă logic (și teologic) propoziția: Dumnezeu este încă cu Adam la facerea lumii, compătimește cu noi în postmodernitatea noastră confuză și ne așteaptă deja la capătul istoriei. Și din cauza asta avem mereu tendința de a gândi Denegânditul forțânu-l să încapă în criterii antropometrice ( prin raportare la măsuri omenești). Domnului nu-I cerem detalii metodologice ci ne rugăm milostivirii Sale să nu ne lase în voia minților noastre. Adică ne exprimăm dorința să se implice în destinele noastre, dar modul cum o face se sustrage sistematizărilor vag-generalizante. Azi-mâine nu ne mai rugăm să-Și reverse milele Sale bogate, dar vom solicita, în schimb, explicații intelectualiste care să ne lămurescă de ce El Este Cel Ce Este și nu ce vrem noi să fie.