Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Scotland The Brave

In Scotian lupta ajunge la paroxism.Demonii maniei si ingerii blandetii se lupta intr-o inclestare cosmica,apocaliptica.Bietul suflet este sfasiat,cusut la loc,taiat si peticit,ridicat la cer si zdrobit de pamint.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Esti un om bun Alexandru.Unul inantea ta,cu acelasi nume,avea falange de hopliti,alaturi de care a ajuns pana-n India,cautand gloria.Cand eram mic bunicul meu(RIP)imi desena pe harta drumul lui prin istorie.Apoi mi-a spus ca blandetea si dragostea ajung insa mai departe.Pana la Dumnezeu.Ma bucur ca fie si pentru moment incheiem in acest mod un dialog care asa ar fi trebuit sa incepa.Daca ti-am gresit sa ma ierti.Dumnezeu cu tine...prietene.

"- Şi bătrînul ?
- Sărutul îi rămîne ca un balsam pe inimă, şi totuşi, stăruie mai departe, neclintit, în hotărîrea lui.
- Ca şi tine, nu-i aşa ? răbufni Aleoşa îndurerat.
Ivan începu să rîdă.
- Toate acestea sînt cai verzi pe pereţi, Aleoşa! o simplă fantezie, fără nici un sens, a unui student cu o imaginaţie deşucheată, care în viaţa lui n-a scris nici măcar două versuri. De ce vrei să iei totul în serios? Nu cumva îţi închipui că voi fi avînd de gînd acum să mă duc la ei, acolo, la iezuiţi, să mă înrolez printre cei ce se căznesc să îndrepte lucrările sale? O, Doamne, mult crezi că-mi pasă mie de toate astea?! }i-am spus doar: să ajung numai la treizeci de ani, şi pe urmă gata, trîntesc cupa de pămînt!
- Şi mugurii plini de mîzgă, şi mormintele dragi, şi cerul albastru, şi aleasa inimii tale? Cum ai să trăieşti, de unde ai să iei dragostea pe care zici că le-o porţi? continuă cu lacrimi în glas Aleoşa. Poţi, oare, să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul ăsta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? Nu, sînt sigur că de aceea pleci, ca să te înrolezi la ei... iar dacă nu, ai să te omori, fiindcă n-ai să poţi rezista pînă la urmă!
- Există totuşi o putere în stare să reziste la orice! rosti Ivan cu un zîmbet de gheaţă.
- Care?
- Puterea Karamazovilor... puterea ce-o trag din ticăloşia lor.
- Puterea de a te cufunda pînă peste cap în desfrîu, de a-ţi pîngări şi sugruma sufletul, da?
- Poate şi asta... dacă pînă la treizeci de ani n-am să izbutesc, cine ştie, să scap cu faţa curată, căci... după aceea...
- Cum ai să izbuteşti? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le ai e imposibil.
- Tot cu mijloacele Karamazovilor.
- Adică „totul este permis”? Asta vrei să spui?
Ivan se încruntă, galben ca ceara la faţă.
- Aha! rosti el cu un rînjet forţat. Văd c-ai prins cuvintele care l-au scos
din sărite deunăzi pe Miusov... şi pe care Dmitri le-a parafrazat cu atîta
candoare! Da, poate şi aşa, dacă-i vorba că „totul este permis”! Nu retractez.
De altfel, formula găsită de Mitenka nu-i chiar aşa de rea.
Aleoşa se uită la el fără să scoată un cuvînt.
- Trebuie să plec, frăţioare. Credeam că în toată lumea asta te am măcar
pe tine, continuă Ivan dintr-o dată înduioşat. Văd însă că în inima ta nu
există nici un locşor pentru mine, dragul meu sihastru. Nu înţeleg să renunţ
la formula „totul este permis”, de aceea sînt sigur c-ai să te lepezi de mine,
nu-i aşa?
Aleoşa se ridică, se apropie de el şi-l sărută blînd pe gură.
- E un plagiat! exclamă Ivan cuprins de o subită exaltare. Ai copiat
gestul descris în poemul meu! Totuşi, îţi mulţumesc. Şi acum, să mergem,
Aleoşa; nici tu, nici eu nu mai avem vreme de pierdut.
Fraţii părăsiră localul, oprindu-se totuşi încă o clipă în prag.
- Ascultă, Aleoşa, rosti Ivan cu fermitate, dacă o să mai am încă putere
să trăiesc pentru mugurii plini de mîzgă, crede-mă c-am să-i iubesc numai
de dragul tău. E destul să ştiu că exişti undeva pe lume ca să nu-mi fie
lehamite de viaţă. Eşti mulţumit? Dacă vrei, ia-o drept o declaraţie de
dragoste. Şi acum, drumurile noastre se despart. Ajunge, auzi tu? Ajunge cît
am vorbit!"
Vezi, dragul meu Scoţian, Hristos l-a sărutat pe gură pe marele inchizitor nu ca să-i confirme hulele ci ca să-i arate că-l iubeşte. îţi sărut şi eu gura ta virtuală, plagiez şi eu un pic. Dacă am fi doar noi doi aş pleca şi ţi-aş duce dorul în Hristos. Dar aici au fost şi alţii care au citit şi fiind pe un situs Ortodox, dorind să aflăm lunga cale la o medicină fără de înşelare, fiind aşadar pe urmele cele subtile ale înşelării duhovniceşti sunt obligat, fără de obligaţie să arăt cele greşite în spusele tale. Ca şi Alioşa mai sus nu te urăsc te iubesc pe tine ci doar nu sunt de acord cu hulele susţinute de tine şi pe ele le combat căci astăzi mult s-a amestecat adevărul cu minciuna şi în cunoaştere şi în trăire. Smerenia nu înseamnă a-ţi afirma păcătoşenia când trebuie mărturisită credinţa. Smerenia este o prăpastie în care te arunci cu totul lăsând să hotărască Dumnezeu ce vrea cu sufletul tău şi nu doar în gând ci în adâncul dorinţei şi nu în faţa altora, o smerenie care se arată nu e smerenie ci afişaj electoral.



Rom.10:8. Dar ce zice Scriptura? "Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta", - adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.
Rom.10:9. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.
Rom.10:10. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.


Vezi, tot al smereniei este şi mărturisirea. Iar ea implică:


Iac.5:12. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată.

II.Cor.1:17. Deci, aceasta voind, m-am purtat, oare, cu uşurinţă? Sau cele ce hotărăsc, le hotărăsc trupeşte ca la mine da, da să fie şi nu, nu?
II.Cor.1:18. Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da şi nu.
II.Cor.1:.19. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă - prin noi, prin mine, prin Silvan şi prin Timotei - nu a fost da şi nu, ci da a fost în El.
II.Cor.1:20. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi.


Vezi, trebuie să ne învăţăm să spunem da la tot ce este al lui Dumnezeu şi nu la tot ce nu este al lui Dumnezeu. Nu trebuie să le amestecăm.


Te rog, chiar atunci când vei vedea, şi de acum voi şi începe, să arăt greşelile din spusele tale nu le lua personal ca împotriva ta. Nu le voi zice lor, căci nu pot să le zic da. Da, îţi zic ţie fiindcă nu iubesc să-ţi zic nu: te iubesc sărmane suflete, pentru tine şi durerile tale. Iar atunci când va veni clipa aceea înfricoşată în care să simţi insuportabilul din iadul desris de tine, despre tine, mai sus, şi când ţi se va părea că nimic nu se mai poate face, când vei simţi cum a simţit Ivan Karamazov, te rog să nu uiţi a te arunca, gol de tine, în faţa Maicii Domnului.

Ea este singura ce te va putea scăpa.

Cu durere şi dragoste, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Pentru că mai sus ni s-au enumerat câteva din principiile doctrinei şi căii lăuntrice propusă de protestanţii de pe forum, pentru a putea deosebi şi falsa sfinţenie a unora ca Francisc de Assisi, Jean Calvin, Ignaţiu de Loyola, Tereza de Calcutta, Toma de Aquino, Anton de Padova de Adevărata Sfinţenie şi de aici să revenim la recunoaşterea mult aşteptată a înşelării în medicină, foarte mult ne vom folosi, mai înainte de a arăta defectele sfinţeniei false, în a vedea, măcar intelectual, cele care de fapt pot fi înţelese cu adevărat doar prin trăire, citând dintr-o carte foarte importantă şi dragă sufletului nostru, pe care Dumnezeu mi-a pus-o azi din nou în amintire, în ajutorul dezbaterii noastre.
Îmi cer iertare că amân dezbaterea înşelării demonice în medicină. Dacă nu ne vom lămuri cât de subtilă este înşelarea în religie (care este dedicată special adevărului, dar care, în afara ortodoxiei atât de mult a deviat în minciună), nu vom putea vedea înşelarea din medicină, un teren expus din start amestecului adevărul şi minciună. Mai ales că medicina demonică de azi abuzează din plin de falsele minuni şi falsa sfinţenie.

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei
Editura Reîntregirea
Alba Iulia, 2009


GÂNDURI DESPRE LIBERTATE
Mai sus am înfăţişat convorbirea Stareţului cu un tânăr stu-dent, unde, într'o măsură, se pot vedea părerile sale asupra li-bertăţii; iar aci doresc să adaug şi alte gânduri ale sale, pe care le-am auzit de la dânsul, şi exprimate în parte în scris, însă într'un grai de neînţeles celor mai mulţi.
Viaţa Stareţului s'a desfăşurat cu precădere în rugăciune, iar mintea ce se roagă nu gândeşte, adică nu judecă, ci trăieşte. Lucrarea minţii celui ce se roagă nu stă în a se îndeletnici cu concepte abstracte, ci este părtăşie întru fiinţă. Mintea celui ce cu adevărat se roagă are de-a face nu cu categoriile gândirii raţionale, ci cu categorii calitativ altele, iar acest alt soi de cateŹgorii este însăşi fiinţa în lucrarea ei ce nu se poate cuprinde în îngustele cadre ale conceptelor abstracte.
Stareţul nu a fost un filosof în obişnuitul înţeles al cuvântuŹlui, însă a fost cu adevărat un înţelept ce deţinea cunoaşterea


115
ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI
celor ce depăşesc limitele filosofiei.
Să luăm drept pildă experienţa Ťpomenirii morţiiť. Sub acest nume, în scrierile Părinţilor nevoitori se înţelege nu obişnuita conştiinţă a omului în privinţa mortalităţii sale, nu simpla amin-tire a faptului că vom muri, ci un anume simţământ duhovniŹcesc. începe pomenirea morţii cu conştientizarea scurtimii fiinŹţării noastre pământeşti; când slăbind, când întărindu-se, ea trece uneori într'un adânc simţământ al faptului că tot ce este pământesc este stricăcios şi trecător, schimbând astfel însăşi viziunea omului faţă de tot ce este în lume; tot ce nu dăinuie vecinie devine fără valoare în conştiinţa sa şi apare simţământul lipsei de noimă a tuturor agonisirilor pe pământ. Mintea îşi despoaie atenţia de lumea din afară ce o înconjoară, adunându-se înlăuntru, unde sufletul se confruntă cu adâncul de neajuns al întunerecului. Această viziune duce sufletul într'o groază ce naşte o rugăciune încordată, de nereţinut nici ziua nici noaptea. Vremea îşi pierdea întinderea - la început nu pentru că sufletul vede lumina vieţii vecinice, ci dimpotrivă, pentru că totul este înghiţit de simţământul vecinicei morţi. în sfârşit, trecând prin multe şi felurite stadii, sufletul, prin lucrarea harului, este dus în tărâmul luminii Dumnezeieşti fără-de-început. Iar aceasta nu este Ťtrecerea dincoloť a filosofiei, ci viaţa în adevărata sa maŹnifestare, ce nu are nevoie de Ťdoveziť dialectice. Ca adevărată viaţă, o astfel de cunoaştere de nedefinit, de nedemonstrat şi neŹvădită, în ciuda nedefinirii ei este neasemuit mai puternică şi lăuntric mai convingătoare decât cea mai impecabilă dialectică abstractă.
Stareţul se ruga:
ŤDoamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcăŹtoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfântť, (p. 299)
Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. ŤOamenii îşi caută slobozeniať, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este Ťîntunerecul cel mai din afarăť, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinică fiinţare, adică în Dumnezeu.
ŤTu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duhť. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. ŤUnde este Duhul Domnului, acolo este slobozeniať (2 Cor. 3: 17). ŤTot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fiť (Io. 8: 34-36).
In rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială - sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul - a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură - robia păcatului; că adevărata libertate este una singură - învierea în Dumnezeu.
Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s'a spus: ŤFericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezutť.

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, în al său vecinie temei, simplă şi una în esenţa sa - nu ştiu ce nuŹme să dau vieţii duhovniceşti. S'ar putea ca unii să numească acest tărâm Ťsupraconştientulť ... dar cuvântul nici nu dă ceva de înţeles, nici nu defineşte ceva mai mult decât relaţia între conştiinţa reflexivă şi lumea care îi depăşeşte hotarele.
Trecând din acest tărâm nedefinit în cel supus observaţiei noastre lăuntrice, şi chiar unui anume control, viaţa duhovni-cească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: drept stare şi trăire duhovnicească, şi drept conştiinţă dogmatică. Cele două aspecte deosebite, şi oarecum chiar despărţite în Ťîntrupareať, adică în expresia lor formală din viaţa noastră empirică, în esenŹţa lor sânt o singură viaţă nedespărţită. în vârtutea acesteia, fiecare lucrare a nevoinţei, fiecare stare duhovnicească este neŹdespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare.
Având în vedere cele zise mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg cu ce conştiinţă dogmatică se lega marea rugăciune şi marele plâns pentru lume al Stareţului.
Transpunând într'un limbaj mai pe înţelesul contemporanilor noştri cuvintele Stareţului, greu de pătruns, în sfânta şi măreaţa lor simplitate, nădăjduiesc în cele ce urmează să mă apropii de expresia conştiinţei sale dogmatice.
Stareţul spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu poate răbda pierzania nimănui şi, în grija ei pentru mântuirea tuturor, spre a-şi atinge ţelul, urmează calea jertfei.
ŤDomnul dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pen-tru norod, că nu toţi se mântuiesc. însuşi Domnul într'atâta se întrista pentru norod, că S'au dat pe Sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima Ei. Şi Ea, asemenea Fiului Său iubit, tuturor până în sfârşit le dorea mântuirea. Pe acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul AposŹtolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi păstorilor Bisericiiť. (ŤPentru monahiť, p. 437)
Cu adevărat creştineşte a mântui este cu putinţă numai prin iubire, adică atrăgând; nici o silnicie nu-şi are aci locul. CăuŹtând mântuirea tuturor, dragostea este atrasă a merge până în sfârşit, drept care ea îmbrăţişează nu numai lumea celor ce trăŹiesc acum pe pământ, dar şi pe cei ce au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei ce încă au a se naşte, adică întregul Adam. Şi dacă draŹgostea dănţuieşte şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, ea plânge şi se roagă văzând pierzania lor.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

L-am întrebat pe Stareţ: Cum poate cineva să iubească pe toţi? Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi?
Stareţul a răspuns:
- Spre a deveni una cu toţi, precum spune Domnul, «ca toţi una să fie» (Io. 17: 21), nu avem nevoie să născocim nimic: toţi avem una şi aceeaşi fire, şi deci firesc ne-ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.
Puterea iubirii este mare şi biruitoare, dar nu până în sfârşit. In fiinţa omului este un anume domeniu unde până şi iubirii i se pune hotar, unde nici ea nu-şi atinge deplinătatea stăpânirii. Ce poate fi aceasta?
Libertatea.
Libertatea omului este cu adevărat reală, şi atât de mare, încât nici jertfa lui Hristos însuşi, nici jertfa tuturor celor ce au păşit pe urmele lui Hristos nu poate duce neapărat la biruinţă.
Domnul a zis: «Şi Eu, de Mă voi înălţa de pre pământ (adică răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine» (Io. 12: 32-33). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte să atragă pe toţi la sine, drept care înaintează până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei desăvârşite iubiri şi desăvârşite jertfe cineva - nu se ştie cine, şi de vor fi aceştia mulţi sau puţini iarăşi nu se ştie -poate răspunde prin respingere până şi în planul veciniciei, şi poate spune: Eu însă - nu vreau.
Tocmai această înfricoşătoare posibilitate a libertăţii, cunos¬cută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a dus la res-pingerea ideii origeniste1.
Nu este nici o îndoială că din conştiinţa origenistă nu se poate naşte o astfel de rugăciune precum vedem la Stareţ.
Ceea ce a cunoscut Stareţul când i S'a arătat Hristos a fost pentru el mai presus de orice îndoială sau clătinare. El a ştiut că Cel ce i se arătase era Domnul Atotţiitorul. A ştiut că smerenia lui Hristos pe care o cunoscuse, şi acea dragoste de care se umpluse până la limita puterii de a mai purta este lucrarea Sfân¬tului Duh - Dumnezeu. A cunoscut că Dumnezeu este neţăr-murită dragoste şi nesfârşită milosârdie, şi totuşi cunoaşterea acestui adevăr nu 1-a dus la a gândi că «oricum toţi se vor mân¬tui». Conştiinţa putinţei vecinicei pierzanii a rămas adânc în duhul lui, iar aceasta pentru că, în starea harului, sufletului i se descoperă măsura libertăţii omului.
Esenţa absolutei libertăţi constă în aceea ca singur întru toate, în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei ţărmuriri, să îţi determini fiinţa. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.
Ispita făpturii slobode, care este chipul lui Dumnezeu, este aceea de a-şi zidi singură fiinţa, singură a se determina întru toate, singură a se face dumnezeu - iar nu de a primi numai ceea ce i se dă, căci în aceasta se află un simţământ al depen-denţei.
Fericitul Stareţ spunea că şi această ispită, precum şi toate celelalte, se biruieşte prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El este mai presus de toată desăvârşirea, atrage în suflet harul, iar atunci nu se mai află simţământul dependenţei, şi sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca fiind cel mai adevărat Tată şi trăieşte prin El.
Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum mai mică decât la oricare al-tul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deo¬sebită de metodele filosofiei speculative. Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într'o atmos¬feră cu totul aparte şi într'o formă cât se poate de originală, cele negreşit va cădea în concepţia pantheistă a lumii. De fiecare dată când mintea theologhisitoare încearcă prin a sa putere a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, va cădea în chip fatal - fie că o înţelege, fie că nu - în una şi aceeaşi greşală în care s'au afundat şi ştiinţa, şi filosofia, şi pantheismul, anume: căutarea şi contemplarea adevărului «CE».
Adevărul «CINE» nicicum nu se poate cunoaşte raţional. Dumnezeul «CINE» se cunoaşte numai prin părtăşie în fiinţă, adică numai în Duhul Sfânt. Aceasta o sublinia neîncetat Sta¬reţul Siluan.
însuşi Domnul grăieşte despre aceasta astfel:
«De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi, şi Tatăl Meu va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş în el ne vom face» ... «Dară Mângâietoriul, Duhul cel Sfânt, pre Carele va trimite Tatăl întru numele Meu, acela pre voi va învăţa toate» (Io. 14: 23 şi 26).
In experienţa nevoinţei dreptslăvitoare calea contemplărilor abstracte se respinge ca nefiind dreaptă. Cela ce în cugetările sale despre Dumnezeu se opreşte asupra contemplării abstracte a Binelui, Frumosului, Veciniciei, Dragostei ş.a.m.d., acela se află pe o cale mincinoasă. Cel ce doar se sustrage tuturor chipu¬rilor şi conceptelor empirice, acela, aşijdcrea, nu va fi cunoscut adevărata cale.
■ Dreptslăvitoarea contemplare nu este contemplarea abstractă a Binelui, Dragostei ş.a.m.d., nici simpla despuiere a minţii de toate chipurile şi conceptele empirice. Adevărata contemplare este dată de Dumnezeu prin venirea Lui în suflet, iar atunci sufletul contemplă pe Dumnezeu şi vede că El iubeşte, că El este bun, măreţ, vecinie; îl vede ca fiind mai presus de lume şi negrăit. însă nimic nu se contemplă abstract.
Adevărata viaţă duhovnicească este străină închipuirilor, fiind întru toate şi până la capăt concretă şi pozitivă. Adevărata împărtăşire cu Dumnezeu este căutată de om nu altfel decât prin rugăciunea personală către Dumnezeul Personal. Adevărata experienţă creştină duhovnicească este împărtăşire cu Dumnezeul absolut liber, şi de aceea nu atârnă de singură strădania şi voia omului, aşa cum este cazul în experienţa necreştină (pantheistă).
Niciodată nu voi ajunge prin cuvintele mele stângace să redau cititorului ceea ce mă uimea în părtăşia mea cu Stareţul. Convorbirea vie cu el purta un caracter deosebit. în ciuda a toată simplitatea şi blândeţea convorbirii, cuvântul său era deosebit de lucrător, ca unul ce purcedea din adânca experienţă a fiinţării, ca un cuvânt cu adevărat purtător al Duhului vieţii.
Arătarea lui Hristos Stareţului Siluan fusese o întâlnire personală, în vârtutea căreia îndreptarea sa către Dumnezeu primise un caracter adânc personal. Rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţământul Dumnezeului Personal curăţă rugăciunea de închipuiri şi de speculaţii abstracte, trecând totul într'un oarecare centru nevăzut al unui dialog lăuntric, viu. Adunându-se înlăuntru, rugăciunea încetează a fi o «chemare în văzduhuri», iar mintea devine întreagă luare-amin-te şi auz. Chemând numele lui Dumnezeu - Părinte, Doamne, şi celelalte - el petrecea în starea despre care «nu este slobod omului a grăi» (2 Cor. 12:4), însă cela ce însuşi a cercat venirea Dumnezeului Celui Viu, acela va înţelege.
Un minunat nevoitor din Mănăstire, Părintele Trofim, obser-vase aceasta la Stareţul Siluan şi se umpluse de frică şi nedume-rire, fapt pe care mi 1-a povestit de-abia după săvârşitul Stare-ţului.





Părintele Sofronie se referă la ideea apocatastazei, adică a mântuirii finale a tuturor sufletelor, una dintre ideile pentru care a fost osândit Orighen (185-283). (N.tr.)

Va urma cu PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI
Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are - exprimându-mă, fireşte, convenţional - propria structură, propria dialectică. însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.
Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtaşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învaţă Fericitul Stareţ -anume, iubirea de vrăjmaşi.
Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.
Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât Ťarvunať stării ce va să fie. în hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea în Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci Ťlumea este uitatăť, la fel cum cel ce este deplin Ťlipit de pământť uită de Dumnezeu.
Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea Ťeste uitatăť, este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtaşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.
Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirma cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lasă loc îndoielii sau clătinării. întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.
Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. în aceasta vedea el asemănarea cu Hris-tos, Care Ťmâinile pre cruce Şi-a întinsť pentru a aduna pe toţi.
în ce constă puterea poruncii lui Hristos, ŤIubiţi pre vrăjmaşii voştriť? De ce spunea Domnul că cei ce vor păzi porunca Sa vor cunoaşte de unde vine această învăţătură (vezi Io. 7: 17)? Cum o înţelegea Stareţul?
Dumnezeu este dragoste, dragoste absolută ce îmbrăţişează cu prisosinţă întreaga facere. Dumnezeu, ca dragoste, şi în iad este de faţă. Duhul Sfânt, dând omului cu adevărat a cunoaşte această dragoste în măsura putinţei sale de a o purta, îi şi deschide calea către deplinătatea fiinţării.
Acolo unde există Ťvrăjmaşť, există şi respingere. Respingând, omul numaidecât cade din deplinătatea Dumnezeiască şi nu se mai află în Dumnezeu. Cei ce au dobândit împărăţia Cerului şi petrec în Dumnezeu, văd în Duhul Sfânt toate străfundurile iadului, pentru că nu este în toată fiinţarea tărâm unde Dumnezeu să nu fie de faţă. ŤTot cerul Sfinţilor viază în Duhul Sfânt, iar Duhului Sfânt nimic în întreaga lume îi este ascunsť... ŤDumnezeu este dragoste; şi în Sfinţi, Duhul Sfânt este dragosteť (cap. XII, ŤPentru Sfinţiť). Petrecând în cer, Sfinţii văd iadul, şi îl îmbrăţişează şi pe acela în dragostea lor.
Cei ce urăsc şi leapădă pe fratele sânt ciuntiţi în fiinţarea lor şi pe adevăratul Dumnezeu, Care este dragoste atotcuprinzătoare, nu L-au cunoscut, şi calea către El nu au aflat.
Faptul că omul nicidecum nu poate deplin a petrece în acelaşi timp şi în Dumnezeu şi în lume face ca întrebarea: Oare va fi fost adevărată contemplarea sa, sau, dimpotrivă, o visătorie? - să fie cu putinţă de-abia Ťdupă întoarcereať la pomenirea şi simţământul lumii. Stareţul spunea că dacă după o stare duhovnicească, luată drept contemplare a lui Dumnezeu şi părtăşie cu Dumnezeu, nu se trăia iubirea faţă de vrăjmaşi şi, prin urmare, şi faţă de întreaga facere, aceasta era un semn sigur că vedenia nu fusese adevărată, adică nu în Dumnezeul adevărat.
ŤRăpireať în vedenie poate veni omului mai nainte ca el saşi dea seama. în însăşi starea răpirii, chiar când ea nu este de la Dumnezeu, omul poate să nu înţeleagă ce s-a petrecut cu dânsul. Iar dacă rodul vedeniei Ťdupă întoarcereť s-a arătat a fi mândria şi nepăsarea faţă de soarta lumii şi a omului, atunci neapărat ea fusese mincinoasă. Astfel, adevărul sau minciuna contemplării se cunoaşte după rodurile sale.
Amândouă poruncile lui Hristos, adică cea pentru iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, alcătuiesc o viaţă-una. Aşadar, cel ce socoteşte că trăieşte în Dumnezeu şi îl iubeşte, iar pe fratele urăşte, acela petrece în înşelare. Astfel, a doua poruncă ne dă putinţa de a cerca în ce măsură trăim cu adevărat în Dumnezeul cel adevărat.
Va urma cu
DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI

[ALEXANDRU ANASTASIU]

DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI
Stareţul socotea că aşa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingere acelui scop.
Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista. Tot răul săvârşit de către făpturile slobode trăieşte neapărat ca parazit pe trupul binelui; el neapărat trebuie să-şi afle o îndreptăţire, să se înfăţişeze învestmântat în haina binelui, şi nu arareori în cea a binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna şi neapărat se va împleti într-o oarecare măsură cu o căutare aparent pozitivă, şi aceasta este latura sa care «ademeneşte» omul. El încearcă să înfăţişeze aspectul său pozitiv omului ca pe o valoare atât de însemnată încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele sânt îngăduite.
în viaţa empirică a omului nu este cu putinţă a ajunge la binele absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc pe de-o parte şi, pe de altă parte, neapărata prezenţă a aparentului bine pe care şi-1 atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât se poate de anevoioasă.
Stareţul socotea că răul întotdeauna lucrează ca «înşelare», ascunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea răului. Drept aceea, acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, şi altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptăţeşte mijloacele. «Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un bine» - iată legământul lăsat nouă de către Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Dacă binele nu arareori biruieşte, şi prin prezenţa sa îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi adus binele, că binele ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu neputinţă. însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se iveşte totul să se tămăduiască fără urmă căci Dumnezeu este plinătatea vieţii şi făureşte viaţa dintru nimic.
CALEA BISERICII
«Bisericii noastre îi este dat în Duhul Sfânt a înţelege tainele lui Dumnezeu, şi puternică este Ea prin gândul Său cel sfânt şi răbdarea Sa»... (p. 301)
Taina lui Dumnezeu, pe care Biserica o înţelege în Duhul Sfânt, este dragostea lui Hristos.
Sfânta gândire a Bisericii este ca «toţi să se mântuiască». Iar calea pe care merge Biserica spre acest sfânt tel este răbdarea adică jertfa.
Propovăduind în lume dragostea lui Hristos, Biserica cheamă pe toţi la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg chemarea şi o leapădă. Chemând pe toţi spre a păzi porunca lui Hristos: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce vrăjmăşuiesc între ele, iar mânia de care sânt pîine acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra Ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara obşteştii mânii, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «Toţi carii voiesc cu bunăcinstire a vieţui întru Hristos Iisus pngom-se-vor» (2 Tim. 3: 12).
Iar aceasta totdeauna şi pretutindenea, în lumea întreagă oriunde se află păcatul.
«Fericiţi de-pace-făcătorii, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema». Domnul spune aci că aceia care propovăduiesc pacea lui Dumnezeu se aseamănă Lui, Celui Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu; şi se aseamănă întru toate, adică nu numai întru slava şi învierea Sa, ci şi în defăimare şi moarte. Despre aceasta mult se vorbeşte în Scripturi, şi de aceea cei ce propovăduiesc într-adevăr pacea lui Hristos să nu uite niciodată de Golgotha.
Şi toate acestea numai pentru cuvântul: Iubiţi-vă vrăjmaşii. «Voi căutaţi să Mă omorâţi, căci cuvântul Meu nu încape întru voi», grăieşte Hristos iudeilor (Io. 8: 37). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «Iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică, a ucis şi va ucide pe slujitorii Ei.
în toate convorbirile cu Fericitul Siluan niciodată nu am avut vreo umbră de îndoială că graiurile sale sânt «graiuri ale vieţii vecinice» pe care le auzise de sus, şi că nu prin «basme meşteşugite» învăţase acel adevăr căruia îi purta mărturie întreaga sa viaţă. Foarte mulţi grăiesc cu uşurătate despre dragostea lui Hristos, dar faptele lor sânt sminteală lumii, drept care şi cuvintele lor sânt lipsite de putere de-viaţă-făcătoare.
Viaţa Stareţului, pe care am văzut-o atât de îndeaproape de-a lungul mai multor ani, şi pe care acum, în nechibzuinţa mea, încerc să o înfăţişez, era o uriaşă nevoinţă, şi atât de minunată, încât nu sânt în putere a afla cuvinte omeneşti ca să-mi exprim minunarea; şi, în acelaşi timp, era atât de simplă, atât de firească şi cu adevărat smerită, că tot cuvântul fălos şi oricât de puţin afectat nu va face decât să introducă un element străin, şi de aceea îmi este atât de greu să scriu despre ea.
Există oameni ce nu sânt în stare a vedea îndărătul unui cuvânt simplu adevăratul său cuprins, dar sânt şi unii al căror auz se scârbeşte de nefirescul cuvintelor pretenţioase. Sfântul şi curatul cuvânt al Stareţului fiind, din păcate, de neînţeles multora, în vârtutea simplităţii lui, am hotărât să-I însoţesc până la un punct cu cuvântul meu sec şi urât, presupunând - poate greşit - că astfel voi putea să-i ajut să-I înţeleagă pe cei obişnuiţi cu un alt chip al vieţuirii şi cu un alt grai.
Să luăm drept pildă scurta învăţătură a Stareţului:
«Ce trebuie să faci spre a avea pace în suflet şi în trup?
Pentru aceasta trebuie pe toţi să iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte».
De obicei, la gândul apropiatei morţi sufletul oamenilor se turbură de frică, şi adesea şi de deznădejde, până la a se îmbolnăvi şi trupeşte din suferinţa sufletească. Şi atunci cum de zice Stareţul că a fi neîncetat gata de moarte şi a iubi pe toţi umple de pace nu numai sufletul, ci şi trupul? Străină şi neînţeleasă învăţătură!
Vorbind aci de pace în suflet şi în trup Stareţul are în vedere o asemenea stare când nu numai sufletului, ci şi trupului, în chip simţit i se împărtăşeşte lucrarea harului. Cu toate acestea, în cazul de faţă el vorbeşte de o măsură mai mică decât cea pe care o cercase în vremea arătării Domnului. Atunci harul, şi în suflet, şi în trup, prinsese atâta putere, încât şi trupul îşi simţea sfinţirea, iar dulceaţa Duhului Sfânt insufla o atât de puternică dragoste de Hristos, încât însuşi trupul dorea să sufere pentru Domnul.
Va urma cu
PENTRU DEOSEBIREA DINTRE IUBIREA CREŞTINĂ ŞI DREPTATEA OMENEASCĂ

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU DEOSEBIREA DINTRE IUBIREA CREŞTINĂ ŞI DREPTATEA OMENEASCĂ
Oamenii au cel mai adesea o înţelegere juridică asupra dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina altcuiva ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu îşi are locul în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos. In duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai că nu este străin, ci întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dacă este a ne folosi numai de latura îndulcirii iubirii, atunci unde mai este latura noimei sale? Dar când se adaugă libera luare asupră-şi a vinei şi a suferinţelor celui iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzătoare.
Mulţi nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sânt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s-a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai nainte de Eva. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s-ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupră-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luăm asupră-ne povara vinei celor apropiaţi.
Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa va vedea că, îndreptăţindu-se, nu scapă de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască fie şi în parte vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. într-o astfel de conştiinţă iese la iveală mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.
La fericitul Stareţ nu am văzut înclinarea de a se îndreptăţi. I )ar în chip ciudat tocmai acest fel de a face, adică a lua asupră-şi vina şi a cere iertare, li se pare multora a fi o atitudine de rob. lată cât de deosebită este înţelegerea fiilor Duhului lui Hristos şi a celor neduhovniceşti. Celui neduhovnicesc îi pare de necrezut că întreagă lumea oamenilor poate fi resimţită ca un tot ce este cuprins în fiinţa proprie a fiecărui om, fără a exclude celelalte persoane. întregul fiinţei atot-omului, după înţelesul celei de-a doua porunci: «Să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine», trebuie şi se poate cuprinde în propria-i fiinţă. Atunci tot răul ce se petrece în lume va să se înţeleagă nu ca fiind ceva străin, ca al său propriu.
Dacă fiecare persoană-ipostas omenesc, zidit după chipul Ipostaselor absolute dumnezeieşti, este în stare a cuprinde în sine plinătatea fiinţei atot-omului, aşa cum şi fiecare Ipostas Dumnezeiesc este purtător a toată plinătatea Fiinţei Dumnezeieşti - acesta fiind înţelesul adânc al celei de-a doua porunci -atunci şi lupta cu răul, cu răul cosmic, fiecare o va face începând cu sine însuşi.
Stareţul însuşi vorbea totdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu, şi niciodată despre dreptate, dar eu înadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus, mai mult sau mai puţin, următoarele:
«Despre Dumnezeu nu se poate spune că este nedrept, sau că în El se află nedreptate, dar nici nu se poate spune că este drept, aşa cum înţelegem noi dreptatea. Sfântul Isaac Sirul zice: „Nu îndrăzni a numi pe Dumnezeu drept. Căci unde este acea dreptate: noi am greşit, iar El Şi-a dat pe Fiul cel Unul-Născut crucii?" Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adăuga: Noi am greşit, iar Dumnezeu pe Sfinţii îngeri i-a pus în slujba mântuirii noastre. Dar şi îngerii, plini fiind de dragoste, ei înşişi au dorinţa de a ne sluji, şi în această slujire primesc asupră-şi durerile. Dar iată că şi vietăţile necuvântătoare, şi tot restul făpturii au fost date de către Domnul legii stricăciunii, căci nu li se cuvenea a rămâne slobode de acea lege, atunci când omul, pentru care ea fusese făcută, prin păcatul lui ajunsese rob stricăciunii. Astfel că unii de bunăvoie, iar alţii nu de bunăvoie, însă „toată zidirea împreună-suspină şi împreună-chinuieşte până acum" (Rom. 8: 20-22), împreună-pătimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptăţii, ci legea iubirii».
Dragostea lui Hristos, ca Dumnezeiască putere, ca dar al Duhului Sfânt Care singur lucrează în toţi, adună fiinţial totul întru una; iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu este cuprins în viaţa Dumnezeirii; cel ce iubeşte pe aproapele cuprinde în fiinţa sa ipostatică viaţa fratelui; cel ce iubeşte întreaga lume, în duh îmbrăţişează întreaga lume.
Acea mare rugăciune pentru lume cu care se ruga Fericitul, marele Stareţ Siluan, duce tocmai la o astfel de înţelegere sau, mai bine zis, simţire a părtăşiei fiinţiale a propriei fiinţe personale cu fiinţa atot-omenirii. Dacă se poate spune, cum fac mulţi filosofi contemporani, că perceperea prin simţirile noastre a oricărui obiect nu este doar un act psihic subiectiv, străin de fiinţarea obiectivă a însuşi obiectului, ci este însuşi obiectul care prin lucrarea sa reală pătrunde în conştiinţa noastră, înfiripându-se astfel o părtăşie în fiinţă, atunci cu atât mai mult trebuie să vorbim despre părtăşie în fiinţă acolo unde lucrează unul harul dumnezeiesc a-toate-pătrunzător al Sfântului Duh - Atotţiitorul.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU LINIŞTIREA MINŢII ŞI RUGĂCIUNEA CURATA
Toată viaţa Fericitului Stareţ Siluan era rugăciune. Se ruga neîncetat, schimbând de-a lungul zilei chipul rugăciunii după împrejurările vieţii zilnice. Avea şi darul înaltei rugăciuni a minţii, căreia îi închina cu precădere vremea nopţii, când putea avea deplina linişte şi întunerecul prielnice unei astfel de rugăciuni.
Feluritele forme sau chipuri ale rugăciunii sânt îndeobşte unul din punctele cele mai însemnate ale nevointei; la fel era şi pentru Stareţ, drept care îmi îngădui să mă aplec asupra lor.
PENTRU CELE TREI CHIPURI ALE RUGĂCIUNII
Rugăciunea este făurire, cea mai înaltă făurire, făurirea cu precădere, şi în vârtutea acestui lucru este nesfârşit de felurită; şi totuşi este cu putinţă o împărţire a ei în diferite chipuri, în legătură cu aşezarea sau îndreptarea puterilor duhovniceşti mai de seamă ale omului, ceea ce fac şi Părinţii Bisericii.
în această privinţă rugăciunea coincide cu treptele fireşti ale dezvoltării duhului omenesc. Prima mişcare a minţii este o mişcare în afară; a doua - întoarcerea asupră-şi; iar a treia -mişcarea către Dumnezeu prin omul lăuntric.
Potrivit acestei rânduieli Sfinţii Părinţi au deosebit trei chipuri ale rugăciunii: primul, în vârtutea neputinţei minţii de a se înălţa nemijlocit către curata gândire la Dumnezeu, poartă trăsătura închipuirii; al doilea - a cugetării; iar al treilea - a afundării în contemplare. Cu adevărat drept, cuvenit şi roditor, Părinţii îl socotesc numai pe cel de-al treilea; dar având în vedere neputinţa omului la începutul căii sale către Dumnezeu, le socotesc fireşti şi pe celelalte două chipuri ale rugăciunii şi, la vremea lor, folositoare. Cu toate acestea ei arată că dacă omul se mulţumeşte cu primul chip al rugăciunii şi îl cultivă în viaţa sa duhovnicească, pe lângă nerodire, sânt cu putinţă şi adânci tulburări duhovniceşti. în ce priveşte al doilea chip, deşi depăşeşte cu mult pe primul prin vrednicia sa, totuşi rămâne de asemenea puţin roditor, şi nu scoate pe om din neîncetata luptă cu gândurile, şi nu îi dă să atingă nici slobozirea de patimi, şi cu atât mai puţin curata contemplare. Al treilea şi cel mai desăvârşit chip al rugăciunii este acea stare a minţii în inimă, când cel ce se roagă din adâncul fiinţei sale stă slobod de chipuri, cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu.
întâiul chip al rugăciunii ţine pe om într-o necontenită rătăcire, într-o lume închipuită, în lumea visătoriei şi, dacă vreţi, a înfăptuirii poetice; cele dumnezeieşti şi, îndeobşte, tot ce este duhovnicesc este înfăţişat în felurite chipuri de-ale fanteziei, iar apoi chiar şi viaţa reală a omului se pătrunde treptat de elemente din sfera fanteziei.
Cu al doilea chip al rugăciunii intrările lăuntrice ale inimii şi ale minţii rămân larg deschise spre a fi pătrunse de tot ce este străin, ceea ce face ca omul să trăiască neîncetat suspus celor mai felurite înrâuriri din afară; astfel, neînţelegând ce se petrece în realitate cu dânsul în chip obiectiv, adică în ce fel răsar în el toate aceste gânduri şi lupte, se dovedeşte neputincios a se împotrivi navalei patimilor aşa cum se cuvine. Cu o astfel de rugăciune omul primeşte uneori har şi dobândeşte o stare sufletească bună, dar starea sa lăuntrică, nefiind cea dreaptă, nu poate rămâne în ea. Ajungând la o oarecare înclinare spre cunoaşterea religioasă şi o relativă bună-cuviinţă în purtarea sa, şi mul-ţumindu-se cu această stare, treptat el se lasă atras către theolo-ghisirea intelectuală. Pe măsura sporirii acesteia, lupta lăuntrică cu patimile subţiri - slava deşartă şi mândria - devine tot mai întortocheată şi sporeşte măsura pierderii harului. în desfăşurarea sa, acest chip al rugăciunii, a cărei principală trăsătură este concentrarea atenţiei în minte, îndreaptă pe om spre contemplarea raţionalist-filosofică, ducându-1, la fel ca şi cel dintâi chip al rugăciunii, într-o lume închipuită, abstractă. Desigur, acest fel de închipuire abstractă a minţii este mai puţin naiv, mai puţin grosolan şi mai puţin depărtat de adevăr decât cel dintâi.
Al treilea chip al rugăciunii - împreunarea minţii cu inima - este pe deplin starea duhovnicească firească a duhului omenesc, dorită, căutată, dăruită de sus. împreunarea minţii cu inima o cunoaşte tot credinciosul, atunci când se roagă cu luare-aminte, «din inimă»; într-o mai mare măsură o cunoaşte când îi vine umilinţa şi dulcele simţământ al iubirii de Dumnezeu. Plânsul umilinţei în rugăciune este semnul credincios că mintea s-a unit cu inima şi că rugăciunea şi-a aflat locul cel dintâi, cea dintâi treaptă a înălţării către Dumnezeu; iată de ce el este atât de preţuit de către toţi nevoitorii. Dar în cazul de faţă, vorbind despre cel de-al treilea chip al rugăciunii, am în vedere un alt lucru încă şi mai mare: mintea ce stă cu rugăciune şi luare-aminte în inimă.
Urmarea caracteristică, proprie acestei mişcări şi a sălăşluirii minţii înlăuntru este curmarea lucrării închipuirii şi slobozirea minţii de tot chipul ce ar pătrunde-o. Astfel mintea devine întreagă auz şi vedere, şi vede şi aude fiece gând ce se apropie din afară, înainte ca acesta să pătrundă în inimă. Săvârşind rugăciunea într-o astfel de stare, mintea nu numai că nu îngăduie gândurilor a pătrunde în inimă, dar le şi respinge, păzin-du-se astfel a se amesteca cu ele, lucru prin care se ajunge la tăierea a toată lucrarea patimii încă din cel dintâi al ei stadiu, din însăşi zămislirea ei. Problema este cât se poate de adâncă şi complexă, şi nu putem aci decât să o pomenim în treacăt.
PENTRU DESFĂŞURAREA GÂNDULUI
Păcatul se înfăptuieşte trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.
Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovniceşti, care la început poate să nu fie deloc limpede şi închegată. Prima treaptă a închegării - ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului - neatârnând de voia lui, nici nu i se socoteşte păcat. In unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă şi cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».
La omul nepătimaş mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a fiinţei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuşi slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe inima omului; aceasta o dobândeşte trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simţământ de desfătare propriu unei anume patimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». însă nici clipita desfătării, deşi vădeşte mărturia nedesăvârşirii omului, nu i se socoteşte încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.
Mai departe, desfăşurarea gândului păcătos se poate înfăţişa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenţia minţii, clipită de o deosebită însemnătate şi plină de răspundere, căci împreunarea minţii cu gândul alcătuieşte o condiţie prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenţia în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimţământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimaşă, ea poate stăpâni mintea şi voinţa omului, ceea ce se numeşte «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se vor îndrepta către o mai mult sau mai puţin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.
O asemenea robie poate rămâne singura, fără a se mai reînnoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experienţă a omului ce petrece în nevoinţă şi în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii şi atunci toate puterile fireşti ale omului încep a-i sluji.
De la cea mai timpurie ivire a lucrării îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfăşurării gândului păcătos; şi la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, şi astfel a nu se săvârşi în faptă; dar totuşi, încă din clipa clătinării voii este de faţă un element al păcatului, şi va fi nevoie de pocăinţă spre a nu pierde harul.
Omul necercat duhovniceşte, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfăşurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârşi faptic păcatul.
Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se aşeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esenţială pentru fiece nevoitor ce doreşte, printr-o pocăinţă adevărată, a se întări în viaţa duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se taie din însăşi zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: «Fiica Vavilonului ticăloasă ... fericit carele va cuprinde şi va repezi pruncii tăi de piatra» numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).