Despre iubire - extras din Profetul - Kahlil Gibran

[Mihailc]

“V-aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.

Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte;
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Împărţiţi pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile,
Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

[Mihailc]

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

[Mihailc]

Într-una din zile mergeam,
eu şi Isus,
doar noi, pe-un câmp nesfârşit;
înfometaţi amândoi,
am ajuns la un măr.
De crengi atârnau doar două mere.
El a scuturat pomul,
şi cele două mere au căzut.
El le-a cules:
şi unul mie mi-a dat.
Pe celălalt în mână-l ţinea.
Îmi-era foame şi-am mâncat mărul.
Apoi am privit la el şi văzui
că-l mai avea în mână.
Mi l-a dat rostind:
„Mănâncă-l şi pe acesta”
Am luat mărul
şi l-am mâncat fără reţinere
întrucât mi-era foame.
Pe când plecam i-am privit chipul.
Oare cum aş putea să-ţi descriu
tot ce-am văzut atunci?
O noapte de torţe arzând
în spaţiu,
un vis dincolo de limitele noastre,
o oră-n plină zi,
toţi păstorii-n pace,
fericiţi de turmele ce pasc;
un ceas al serii
ce pogoară,
şi pretutindeni linişte,
şi-acel aer de-ntoarcere acasă;
şi-n fine somnul, şi visul.
Toate acestea le-am văzut pe chipul lui.
Mi-a dăruit cele două mere.
Şi-i era foame, şi eu ştiam,
îi era la fel de foame ca şi mie.
Acum însă ştiu
că-n dăruirea merelor el s-a hrănit.
Mâncase alte fructe,
el s-a hrănit dintr-un altfel de pom.

[Mihailc]

Sunt ochii îndrăgostitului
Vinul sufletului şi hrana inimii.
Sunt un trandafir.
Inima mi se deschide la răsărit,
Iar fecioara mă sărută
Şi mă aşează la pieptul ei.
Sunt casa adevăratei bogăţii,
Obârşia plăcerii
Şi începutul păcii şi liniştii.
Sunt zâmbetul cald pe buzele frumoase.
Când tânărul ajunge la mine, uită de osteneală
Şi întrega-i viaţă se transformă
În realitatea viselor plăcute.
Sunt exaltarea poetului,
Revelaţia artistului
Şi inspiraţia muzicianului.
Sunt altarul sfânt din inima unui copil,
Adorat de buna sa mamă.
Mă înfăţişez inimii care plânge,
Fug cât mai departe de poruncă,
Iar plinătatea mea urmează dorinţa inimii;
Ea fuge de vorbele goale ale vocii;
I-am apărut lui Adam prin Eva,
Şi exilul i-a fost soarta;
Totuşi, m-am arătat lui Solomon
Iar el a tras înţelepciune din prezenţa mea.
I-am zâmbit Elenei şi ea a distrus Tarwada;
Totuşi, am încoronat-o pe Cleopatra
Şi pacea a domnit peste Valea Nilului.
Sunt precum vremea – construiesc azi
Şi distrug mâine;
Sunt ca un zeu care creează şi nimiceşte;
Sunt mai dulce decât suspinul unei violete;
Sunt mai puternic decât urletul unei furtuni.
Darurile nu mă ispitesc;
Despărţirea nu mă descurajează;
Sărăcia nu mă urmăreşte;
Gelozia nu-mi tulbură conştiinţa;
Nebunia nu-mi şterge prezenţa.
O, voi ce căutaţi, eu sunt Adevărul,
Adevărul pe care îl căutaţi;
Sunt adevărul vostru în căutare şi primire,
Iar manifestarea mea va depinde de voi.

[Mihailc]

„Prin durere se sparge cochilia care vă acoperă judecata.
Precum sâmburele fructului trebuie să se crape, ca astfel miezul de taină să se poată dărui Soarelui: aşa trebuie să vă cunoaşteţi durerea.
Şi numai aşa veţi izbuti să vă păstraţi inima în înflorirea miracolului zilnic al vieţii:
Numai aşa durerea nu vă va părea mai puţin miraculoasă decât bucuria:
Iar voi veţi accepta vârstele inimii, precum totdeauna aţi acceptat anotimpurile trecând peste câmpiile voastre.
Şi veţi veghea cu seninătate de a lungul tristeţii iernilor voastre.
O mare parte din durere voi înşivă aţi ales-o,
Ea este doctoria amară cu ajutorul căreia neştiutul vraci din fiecare tămăduieşte Eul bolnav,
Mărturisiţi-vă, aşadar, acestuia şi sorbiţi-i leacul în tăcere şi linişte,
Fiindcă mâna-i, cu toate că grea şi dură, este condusă de mâna binevoitoare a celui Nevăzut.
Iar cupa pe care v-o oferă, chiar dacă vă arde buzele, a fost modelată din lutul pe care Olarul l-a muiat cu propriile sfinte lacrimi.”

[Mihailc]

Şi Almustafa privi tăcut spre dealuri şi către nemărginirea cerului, iar în tăcerea sa era o frământare.
Apoi el spuse:
"Prieteni şi tovarăşi de drum, vai de poporul cel cu multe credinţe şi fără de religie.
Vai de poporul care poartă haine din pânză ce nu-i de el ţesută, manâncă pâine din grâu nesecerat de el şi bea un vin ce nu a curs din teascul său.
Vai de poporul în ochii căruia tiranul e erou, iară cuceritorul e sclipitor şi milostiv.
Vai de poporul ce se visează a fi de neclintit şi totusi cade pradă slăbiciunii la trezie.
Vai de poporul ce nu-şi ridică glasul decât atunci când merge în alai de-ngropăciune, nu strigă decât atunci când e-n ruină şi nu se-mpotriveşte decât atunci când are sabia deasupra capului.
Vai de poporul cârmuit de un viclean, ce are-un şarlatan drept filozof, iar arta sa e-aceea a cârpelii şi a înşelăciunii.
Vai de poporul ce îşi întâmpină noul conducător cu surle şi trâmbiţe şi îl alungă cu fluierături doar pentru a-l intâmpina pe altul cu surle şi trâmbiţe.
Vai de poporul ai cărui inţelepţi sunt nişte bătrâni fără vlagă şi ai cărui voinici sunt încă în faşă.
Vai de poporul dezbinat, în care fiecare fracţiune e o altă naţiune.