Gratia sfintitoare si gratiile actuale

[catalin2]

În prealabil postat de morroshan

In citate zice "Conditiile mantuirii sunt: harul dumnezeiesc, credinta si faptele bine"
In Efeseni 2:9 zice ca nu prin fapte suntem mantuiti ca sa nu se laude nimeni. Mi s-a parut a fi o contradictie acolo si de aceea am scos-o in evidenta.

Harul e primit gratuit, dar faptele sunt esentiale pentru mantuire dupa primirea harului. Pacatele duc la pierderea harului, faptele bune duc la cresterea harului. Cum ar fi sa se impartaseasca cineva si apoi sa se apuce sa fure, omoare si sa fie tot in har.
Asadar pentru mantuire sunt necesare toate acestea trei simultan, concomitent: harul, credinta si faptele bune. De asemenea, cineva poate fi luminat sa vina in Biserica si sa primeasca harul in urma faptelor sale bune. Spre exemplu sfantul Corneliu sutasul. Si cei ce nu ajung in Biserica si la mantuire vor fi judecati tot in urma faptelor lor.

[ioanna]

În prealabil postat de morroshan

Ai dat un citat din Efeseni capitolul 2 versetul 8. Dar mai departe in versetul 9 zice
8 *Cãci în har sunteti mântuiti, prin credinta, si aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu;*
9 *Nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni.*

"Sfântul Apostol Pavel respinge faptele, dar numai pe cele ce nu izvorăsc din credinţa în Hristos şi din iubirea faţă de El. Nu faptele in afara lui Hristos ne mantuiesc, nu faptele noastre, săvârşite pe baza vreunei legi normative impersonale, ci faptele ce izvorasc din puterea lui Hristos cel salasluit in noi sunt necesare pentru insusirea personala a mantuirii, pentru ca ele sporesc in noi unirea cu Hristos si asemanarea cu El. In ele se arata ca ne-am insusit mantuirea in Hristos. In fapte comuniunea cu Hristos se manifesta ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta.

Credinta de care vorbeste Apostolul Pavel este credinta prin care ne insusim starea de dreptate a lui Iisus, de pe urma jertfei şi Învierii Lui, care, aşa cum „este dinamică în El, este dinamică şi în noi; este „credinţa lucrătoare prin iubire”. Ea este opusa faptelor legate de legea taierii imprejur sau a netaierii împrejur (Gal. 5, 6); este opusa faptelor oricărei legi,care sunt fapte săvârşite din puterea omului, totdeauna slaba când nu e susţinută de comuniunea cu Persoana lui Hristos, infinită în puterea şi iubirea Ei.

Sfântul Apostol Pavel respinge faptele ce nu izvorăsc din credinţa în Hristos,deci credinţa e baza faptelor. Dar aşa cum faptele care nu sunt din credinţa în Hristos nu au valoare pentru mântuire, tot aşa nici credinţa care nu e lucrătoare prin iubire nu e o credinţă adevărată. De aceea faptele nu se socotesc mântuitoare în ele înseşi, nu se socotesc ca atare cele ce au numai chip exterior şi nu constituie ca atare un drept al omului la mântuire; de aceea nu pot fi nici o prestaţie care poate întrece echivalentul mântuirii proprii, putând fi detaşate de cel ce le-a făcut şi depozitate într-un tezaur de merite prisositoare din care se pot completa lipsurile altora.

Pot fi fapte săvârşite la exterior şi totuşi sufletul să rămână lipsit de iubire, rigid în mândria lui pentru faptele săvârşite. Pot fi fapte săvârşite din diferite interese, cu diferite planuri. Numai revărsarea inimii în ele din credinţa ca relaţie nemijlocită cu Hristos le dă valoare mântuitoare; numai când sporesc credinţa şi iubirea omului, care-1 fac din ce în ce mai bun; numai când ele transferă bunătatea celui ce le săvârşeşte şi în fiinţa celor ce se bucură de beneficiul lor. Altfel, dacă adresatul unor fapte bune simte în cel care le săvârşeşte în favoarea lui vreo mândrie, aceasta îl poate face şi mai rău. Numai faptele izvorâte din iubire, al cărui izvor în noi este iubirea lui Hristos, au un rost în mântuirea noastră.

Aşa cum Hristos a lucrat continuu, manifestându-Şi iubirea faţă de alte şi alte nevoi ale oamenilor din jurul Său, aşa trebuie să facem şi noi. Dar faptele cerute nu constau numai din manifestări ale iubirii faţă de oameni, ci şi din fapte de înfrânare a egoismului care ne mărgineşte în general, nedându-ne posibilitatea să ne împărtăşim de iubirea nelimitată a lui Hristos şi să-i răspundem ei; constau şi din fapte de întărire a purităţii sau a transparenţei noastre şi a întăririi legăturii noastre cu Dumnezeu, ale intensificării apropierii de El şi a relaţiei iubitoare cu El.

Sfântul Apostol Pavel a vorbit şi el de o continuă „întindere înainte”, dar şi de faptul că această întindere temporală nu ne duce prin ea însăşi la desăvârşirea vieţii veşnice.„Fraţilor, eu nu mă socotesc să fi ajuns, ci una fac: cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte tinzând, la ţintă alerg, la cununa dumnezeieştii chemări de sus, întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 13-14).

Ţinta alergării e sus, e dincolo de planul nostru temporal. Dar acolo sus, noi suntem „chemaţi”, ceea ce înseamnă că simţim şi în firea noastră o năzuinţă spre acea ţintă. Ea este o „cunună” pentru străduinţele ce le-am făcut aici. Dacă n-ar fi această străduinţă, n-am putea aştepta nici cununa. Acolo s-a terminat alergarea temporală. Acolo e răspunsul nelimitat la iubirea nelimitată a lui Dumnezeu, răspuns care nu mai trebuie depăşit; acolo e odihna veşnică. Dar alergarea în timp e necesară pentru dobândirea cununii acestei odihne în bucuria fără de sfârşit. Aici se face omul vrednic de cununa acelei odihne prin alergare, prin folosirea timpului.

Teologia dialectică protestantă privează timpul de orice valoare. Dispreţuind faptele,dispreţuieşte putinţa de creştere a persoanei înseşi sau valoarea ei în ochii lui Dumnezeu cafocar al năzuinţei spre tot mai marea iubire a Lui, dispreţuieşte importanţa răspunsului ei activ la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, în concepţia protestantă, se izbeşte de un zid care niciodată nu se deschide.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, subliniind importanţa manifestării iubirii personale, şi deci a timpului, ne învaţă că numai aici pe pământ se câştigă Împărăţia veşnică. Într-un pasivism asemănător celui protestant se complac şi teosofia şi antroposofia, care nu dau existenţei actuale a omului toată importanţa, socotind că vor exista şi alte vieţi în care omul va face mai mult, oarecum silit de treptele mai înalte pe care se va afla. Persoana umană e şi mai nesocotită de ele, căci ele merg până la anularea persoanei în seria încarnărilor, care sfârşesc într-o contopire a tuturor în esenţa impersonală. Ce importanţă pot avea faptele într-o asemenea concepţie? Dacă ele totuşi se produc, se produc în baza unei necesităţi naturale, aşa cum se produc fenomenele naturii. (fragmente din Teologia dogmatica ortodoxa, vol.2, Dumitru Staniloae)

În prealabil postat de ioanna

Teologia dialectică protestantă privează timpul de orice valoare. Dispreţuind faptele,dispreţuieşte putinţa de creştere a persoanei înseşi sau valoarea ei în ochii lui Dumnezeu cafocar al năzuinţei spre tot mai marea iubire a Lui, dispreţuieşte importanţa răspunsului ei activ la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, în concepţia protestantă, se izbeşte de un zid care niciodată nu se deschide.(fragmente din Teologia dogmatica ortodoxa, vol.2, Dumitru Staniloae)

In acceptiunea protestanta faptele nu sunt dispretuite ci doar acele fapte care sunt fundamentate pe un zel de a-l cumpara pe Dumnezeu,fara a le insoti de o traire constanta,ci doar un targ in care omul da ceva,in diferente momente,pentru ca Dumnezeu sa inchida ochii la ticalosia permanenta,sau sa o ierte desi pacatosul va persevera in greseala sa,dar acum cu o constiinta usurata.Aceste fapte,izvorate dintr-un zel orbesc si bigot,meschin si care il reduc pe Dumnezeu la rolul de negustor,da,sunt dispretuite.Crancen.

Insa acele fapte care sunt roada Sfantului Duh(Galateni 5:22-23),asa cum sunt ele enuntate biblic,si care dovedesc trairea efectiva si nu doar dorinta unei targuieli,ele fiind rodul Duhului lucrator in om,sunt si pretuite si considerate ca o dovada evidenta a unui crestin adevarat.In ceea ce priveste mantuirea,da,consideram ca este exclusiv prin har,prin credinta,faptele fiind in acest caz efectul Duhului care depune marturie cu privire la starea credinciosului dar nu o conditie in sine.Adica cei care le fac le fac ca urmare a lucrarii Duhului,nu ca si urmare a unui merit personal al lor,si prin urmare nu le pot invoca ca fiind ale lor ci ei doar umbla in ele,acestea fiind pregatite de Dumnezeu dinainte(Efeseni 2:10).Fara lucrarea Duhului nu ar fi umblat in ele sau ar fi practicat acele fapte de schimb cu Dumnezeu,o iertare ieftina in aparenta si nu si o transformare in esenta,precum in cazul celor izvorate din Duh.O singura precizare as dori:a nu se face din credinta un idol,o justificare,o indreptatire umana,suficient de buna si de meritorie pentru a sta in fata lui Dumnezeu de una singura.Respingem categoric asa ceva,ea,credinta, fiind un dar de la Dumnezeu(Efeseni 2:8).Resping si ideea ca un credincios poate trai oricum motivat doar de o aparenta credinta.Este o lasitate,o dovada evidenta si logica a lipsei lucrarii Duhului Sfant in el.

Din cele scrise de Apostolul Pavel rezulta ca acele fapte bune sunt pregatite de Dumnezeu dinainte,nu sunt nici creatia si nici meritul omului,ele sunt roada Duhului Sfant in om,nu din el singur izvoarasc,iar credinta care le precede este la randul ei un dar de la Dumnezeu.Este o lucrare a harului de la primul pana la ultimul act care nu exclude omul,ci il transforma,doar ca nu ii da lui,omului,meritul principal,ci lui Dumnezeu.Darul inseamna ceva gratuit iar harul nu poate fi echivalat intr-un act uman de aceiasi valoare.Sau se poate?

Daca totusi doriti sa mergeti pe linia meritului uman atunci sectiunea ,,harul este sau nu irezistibil?"este un loc potrivit,in sensul ca se poate discuta daca omul poate sau nu respinge harul divin.In situatia in care liberul arbitru(desi modul cum l-am vazut inteles pe aici seamana a anarhie nu a liber arbitru)permite respingerea harului sau acceptarea sa,da,se poate vorbi si de un merit uman,de o conclurare cu pretentii de justificare umana.Asta este insa o alta discutie,pe care nu am vazut-o aanalizata in acel text,cu privire la abordarea protestanta,ci doar redusa la sintagma,zic eu nedreapta, prin care se spune : ,,Iubirea lui Dumnezeu, în concepţia protestantă, se izbeşte de un zid care niciodată nu se deschide".Sunt curios cine ar fi putut sa creada,dintre noi protestantii,in Dumnezeu in acesta ipoteza,intr-un Dumnezeu incapabil sa convinga pe cineva.Asta in situatia in care suveranitatea absoluta si harul irezistibil,cel putin la calvini,ma rezum la ei,sunt pietre de temelie ale Credintei.

Cu scuze pentru initiatorul topicului pt offtopic.

[AlinB]

Mr. Scotty, observatia ta este justa, sunt unii care gandesc pacatul prea aritmetic si uneori asta vine dintr-un act de ne-credinta dar in practica nici un om nu este capabil sa judece alti oameni, la modul generic si absolut, vizavi de faptele care le face, daca sunt cu adevarat rodul unei credinte autentice si a Duhului Sfant sau a unui impuls lumesc, a unei slabiciuni, sau chiar a unui pacat.

Dar din pacate in mediul NP faptele bune sunt condamnate teologic in baza falsului lui Luther "numai prin credinta", fals perpetuat daca nu in litera cel putin in duh.

Intr-un fel sau altul eu cel putin am observat ca se insinueaza ideea ca straduinta (implicare laturii volitive a omului creat dupa chipul lui Dumnezeu) de a face fapte bune este inutila pentru mantuire si se confunda in practica un impuls sufletesc oarecare, care asa cum ai subliniat si tu, poate fi pacatos, cu "roada Duhului".

Darul Duhului nu poate fi echivalat de nici un act uman dar trebuie sa fie urmat de un act pozitiv constient si volitiv.

De asta in ortodoxie de ex. se face distinctia teologica f. practica intre mantuirea obiectiva (Darul lui Dumnezeu catre om) si cea subiectiva (raspunsul omului la Darul lui Dumnezeu).

Ambele sunt necesare pentru ca mantuirea sa fie efectiva si omul sa intre in bucuria vesnica.

Din pacate, cum spuneam, din obs. personale, silinta catre mantuire a fost intai lepadata de Luther in favoarea unei false certitudini, un artificiu mental si intelectual de fapt (ca in cartile alea de "gandire pozitiva", stii tu) iar importanta participarii volitive a omului la actul mantuirii neglijata pana la dispret.

Despre impactul asupra mantuirii ca fapt implinit, nu cred ca mai are sens sa comentez.

[morroshan]

În prealabil postat de ioanna

"Sfântul Apostol Pavel respinge faptele, dar numai pe cele ce nu izvorăsc din credinţa în Hristos şi din iubirea faţă de El. Nu faptele in afara lui Hristos ne mantuiesc, nu faptele noastre, săvârşite pe baza vreunei legi normative impersonale, ci faptele ce izvorasc din puterea lui Hristos cel salasluit in noi sunt necesare pentru insusirea personala a mantuirii, pentru ca ele sporesc in noi unirea cu Hristos si asemanarea cu El. In ele se arata ca ne-am insusit mantuirea in Hristos. In fapte comuniunea cu Hristos se manifesta ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta.

Credinta de care vorbeste Apostolul Pavel este credinta prin care ne insusim starea de dreptate a lui Iisus, de pe urma jertfei şi Învierii Lui, care, aşa cum „este dinamică în El, este dinamică şi în noi; este „credinţa lucrătoare prin iubire”. Ea este opusa faptelor legate de legea taierii imprejur sau a netaierii împrejur (Gal. 5, 6); este opusa faptelor oricărei legi,care sunt fapte săvârşite din puterea omului, totdeauna slaba când nu e susţinută de comuniunea cu Persoana lui Hristos, infinită în puterea şi iubirea Ei.

Sfântul Apostol Pavel respinge faptele ce nu izvorăsc din credinţa în Hristos,deci credinţa e baza faptelor. Dar aşa cum faptele care nu sunt din credinţa în Hristos nu au valoare pentru mântuire, tot aşa nici credinţa care nu e lucrătoare prin iubire nu e o credinţă adevărată. De aceea faptele nu se socotesc mântuitoare în ele înseşi, nu se socotesc ca atare cele ce au numai chip exterior şi nu constituie ca atare un drept al omului la mântuire; de aceea nu pot fi nici o prestaţie care poate întrece echivalentul mântuirii proprii, putând fi detaşate de cel ce le-a făcut şi depozitate într-un tezaur de merite prisositoare din care se pot completa lipsurile altora.

Pot fi fapte săvârşite la exterior şi totuşi sufletul să rămână lipsit de iubire, rigid în mândria lui pentru faptele săvârşite. Pot fi fapte săvârşite din diferite interese, cu diferite planuri. Numai revărsarea inimii în ele din credinţa ca relaţie nemijlocită cu Hristos le dă valoare mântuitoare; numai când sporesc credinţa şi iubirea omului, care-1 fac din ce în ce mai bun; numai când ele transferă bunătatea celui ce le săvârşeşte şi în fiinţa celor ce se bucură de beneficiul lor. Altfel, dacă adresatul unor fapte bune simte în cel care le săvârşeşte în favoarea lui vreo mândrie, aceasta îl poate face şi mai rău. Numai faptele izvorâte din iubire, al cărui izvor în noi este iubirea lui Hristos, au un rost în mântuirea noastră.

Aşa cum Hristos a lucrat continuu, manifestându-Şi iubirea faţă de alte şi alte nevoi ale oamenilor din jurul Său, aşa trebuie să facem şi noi. Dar faptele cerute nu constau numai din manifestări ale iubirii faţă de oameni, ci şi din fapte de înfrânare a egoismului care ne mărgineşte în general, nedându-ne posibilitatea să ne împărtăşim de iubirea nelimitată a lui Hristos şi să-i răspundem ei; constau şi din fapte de întărire a purităţii sau a transparenţei noastre şi a întăririi legăturii noastre cu Dumnezeu, ale intensificării apropierii de El şi a relaţiei iubitoare cu El.

Sfântul Apostol Pavel a vorbit şi el de o continuă „întindere înainte”, dar şi de faptul că această întindere temporală nu ne duce prin ea însăşi la desăvârşirea vieţii veşnice.„Fraţilor, eu nu mă socotesc să fi ajuns, ci una fac: cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte tinzând, la ţintă alerg, la cununa dumnezeieştii chemări de sus, întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 13-14).

Ţinta alergării e sus, e dincolo de planul nostru temporal. Dar acolo sus, noi suntem „chemaţi”, ceea ce înseamnă că simţim şi în firea noastră o năzuinţă spre acea ţintă. Ea este o „cunună” pentru străduinţele ce le-am făcut aici. Dacă n-ar fi această străduinţă, n-am putea aştepta nici cununa. Acolo s-a terminat alergarea temporală. Acolo e răspunsul nelimitat la iubirea nelimitată a lui Dumnezeu, răspuns care nu mai trebuie depăşit; acolo e odihna veşnică. Dar alergarea în timp e necesară pentru dobândirea cununii acestei odihne în bucuria fără de sfârşit. Aici se face omul vrednic de cununa acelei odihne prin alergare, prin folosirea timpului.

Teologia dialectică protestantă privează timpul de orice valoare. Dispreţuind faptele,dispreţuieşte putinţa de creştere a persoanei înseşi sau valoarea ei în ochii lui Dumnezeu cafocar al năzuinţei spre tot mai marea iubire a Lui, dispreţuieşte importanţa răspunsului ei activ la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, în concepţia protestantă, se izbeşte de un zid care niciodată nu se deschide.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, subliniind importanţa manifestării iubirii personale, şi deci a timpului, ne învaţă că numai aici pe pământ se câştigă Împărăţia veşnică. Într-un pasivism asemănător celui protestant se complac şi teosofia şi antroposofia, care nu dau existenţei actuale a omului toată importanţa, socotind că vor exista şi alte vieţi în care omul va face mai mult, oarecum silit de treptele mai înalte pe care se va afla. Persoana umană e şi mai nesocotită de ele, căci ele merg până la anularea persoanei în seria încarnărilor, care sfârşesc într-o contopire a tuturor în esenţa impersonală. Ce importanţă pot avea faptele într-o asemenea concepţie? Dacă ele totuşi se produc, se produc în baza unei necesităţi naturale, aşa cum se produc fenomenele naturii. (fragmente din Teologia dogmatica ortodoxa, vol.2, Dumitru Staniloae)

Ioanna, apreciez faptul ca ai pus atata energie in a-mi raspunde la post dar op si-a manifestat dorinta de a nu discuta pe acest thread despre mantuirea prin fapte sau har ci despre natura si felurile harului. Desi consider ca exista o foarte stransa legatura intre pacat, har si mantuire vreau sa respect dorinta op de a nu discuta specific pe tema manturii prin fapte sau har. Sunt nou pe forumul acest si nu stiu daca se poate trece discutia pe un nou thread sau nu. Poate poti tu sa deschizi un nou thread cu ceea ce ai spus mai sus. Nu stiu exact cum functioneaza tehnic dar cred ca ar fi interesant sa discutam mai mult pe ceea ce ai spus.
Multumesc.

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Graţia asta este un ajutor supranatural pe care ni-l dă Dumnezeu ca să ne mântuim.

Duhul Sfânt nu poate fi văzut doar ca un ajutor pentru mântuire, ci ca pe însăşi starea de mântuire, având în vedere că mântuirea începe şi este prezentă încă din această viaţă, nefiind doar un "premiu" de primit la învierea credincioşilor din morţi. A fi în harul lui Dumnezeu înseamnă a fi în starea de mântuire în care ne aşează Cel care S-a făcut duh făcător de Viaţă, anume Iisus Hristos.