Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

• Un raspun dat de :
  
  Pr. asist. univ. dr. Adrian Covan, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara

Înainte de a se revela în planul creat, Dumnezeu acţionează în planul intratreimic numit de Sfântul Grigore Teologul "planul teologic". Ce trebuie înţeles şi precizat este faptul că Tatăl este Tatăl Fiului numai "în" şi "prin" Sfântul Duh, El fiind Cel care posedă plenitudinea ipostatică şi este Duhul iubirii Tatălui faţă de Fiul şi în acelaşi timp răspunsul prin care Fiul atestă în mod deplin că este Fiu al Tatălui.
Ca să stabilim modurile prin care Dumnezeu se revelează lumii, ridicându-i pe Tatăl şi pe Fiul la o ultimă realitate, trebuie să accentuăm pe rolul Duhului la creaţie. Ni se spune în primul capitol al Genezei că Duhul se purta deasupra apelor. Această purtare a Duhului e înţeleasă de Sfântul Vasile cel Mare după chipul în care o cloşcă îşi încălzeşte puii. Scriitorul bisericesc Tertulian, considerat formatorul triadologiei apusene, spune că Duhul este un Duh inseminator de viaţă. Purtarea Duhului simbolizează fertilizarea creaţiei. Chiar termenul duh, în ebraică ruah, este de genul feminin, ceea ce arată caracterul matern, propriu Sfântului Duh. Fecundarea apelor primordiale a materiei amorfe reprezintă pregătirea nimicului primordial pentru primirea Cuvântului primordial, al Logosului, Cel care organizează, sistematizează şi denumeşte fiecare frântură de materie în parte. Părinţii Apostolici îl numeau pe Domnul Hristos, Cel ce este Cuvântul întrupat "Învăţătorul care a zis şi s-a făcut". Prin această sintagmă este evidenţiat rolul de creator pe care Fiul lui Dumnezeu îl are în planul creaţiei.
Din aceeaşi ediţie:


Cum este prezent Duhul Sfânt în viaţa liturgică a Bisericii?
Referindu-ne la spaţiul liturgic, având în prim-plan centrul comuniunii omului cu Dumnezeu, care este Sfânta Euharistie, vom vedea că epicleza nu este hristologică, precum în apus, ci triadologică.
Îl rugăm pe Tatăl să îl trimită pe Duhul şi să ni-L arate pe Hristos sub forma vinului şi a pâinii. Însă nu putem vorbi despre o ipostază exclusivistă a unui ipostas divin, ci Sfânta Treime lucrează în comun datorită aspectului perihoretic. Fiecare dintre ei poartă pe ceilalţi doi. La modul concret, plecând de la principiul eclesiologic paulin, vom vedea că Duhul este cel care se roagă în noi cu suspine negrăite, El este cel care strigă "Avva Părinte!" şi în acelaşi timp nimeni nu poate să spună că Domn este Hristos decât în Duhul Sfânt.
Rugăciunea inimii, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi", la care au acces toţi creştinii, este o rugăciune treimică. Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu în Duhul Tatălui. Duhul este cel care se revelează mai adânc în inima Apostolilor după Înălţarea la cer a lui Iisus Hristos. Duhul este cel care ne incorporează în Hristos, Cel care ne face, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, să devenim fiecare dintre noi un Hristos virtual, nu după fiinţă, ci după har.
Sfânta Liturghie debutează cu o rugăciune pnevmatologică, dar şi pneumatică în acelaşi timp, cu rugăciunea "Împărate ceresc". Ecfonisele liturgice cuprind formule doxologice de tipul "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", datorită faptului că persoana Tatălui este principiul ipostatic şi fiinţial al Treimii. Tatăl este Cel care ipostaziază fiinţa Treimii în Fiul prin naştere şi în Duhul prin purcedere.
În sinergia teandrică, raportul dintre Dumnezeu şi om, numit "anabasis", Tatăl se descoperă prin Fiul, în Duhul Sfânt, iar în raportul om şi Dumnezeu, numit "katabasis", prin Duhul, Domnul Hristos coboară în inima noastră şi astfel fiecare dintre noi devine fiu al Tatălui ceresc.

[cristiboss56]

• Un raspuns dat de :
  Pr. asist. univ. dr. Grigore Dinu Moş, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
  
  
  

Aş începe cu o definiţie a mândriei dată de Fericitul Augustin: "Mândria este iubirea de sine până la dispreţuirea lui Dumnezeu, pe când smerenia este iubirea lui Dumnezeu până la dispreţuirea de sine". Mândria este mama tuturor păcatelor şi viciilor, pentru că produce o separare a omului de Dumnezeu şi, fără Dumnezeu, omul nu poate să facă nimic (Ioan 15, 5). Trufia presupune o cugetare confuză, întrucât ea constă în două neştiinţe: a ajutorului lui Dumnezeu şi a neputinţei proprii (Sfântul Isaac Sirul).
Sfântul Casian Romanul ne avertizează că mândria nu strică doar o parte a sufletului, ci întreg sufletul. Ea este de mai multe feluri: trupească, sufletească şi duhovnicească. Primele două sunt uşor de identificat: mândria trupească este atunci când ne lăudăm cu lucrurile materiale pe care le deţinem, iar mândria sufletească este ceva mai subţire, când ne lăudăm cu anumite virtuţi naturale, fie că suntem inteligenţi, fie că avem putere de muncă sau dragoste, fie cu o presupusă smerenie etc. Mândria duhovnicească este foarte greu de identificat, este ascunsă în om şi chiar oamenii cu o viaţă sfântă duc o îndelungată luptă pentru a o dezrădăcina. Pentru a o identifica, trebuie mai întâi să ne luptăm cu primele forme de mândrie şi să dobândim mai multă lumină de la Domnul în suflet.
Starea adevărată a smereniei duhului se află undeva între nădejdea mincinoasă în sine, unde se ascunde o mândrie, şi deznădejde. Deznădejdea este tot o mândrie, e cealaltă faţă a mândriei, pentru că, într-un sens adânc, numai omul mândru deznădăjduieşte, deoarece el crede despre sine că poate ceva, iar atunci când realitatea infirmă această prezumţie, întemeiat în sine fiind, el deznădăjduieşte. Deci, marea problemă a omului de astăzi este că trăieşte într-o deznădejde pe care nu o conştientizează, nu mai crede în propria înviere, nu crede în dragostea lui Dumnezeu. Lupta cu mândria poate să înceapă cu lupta împotriva deznădejdii, iar omul trebuie să înveţe să mulţumească mereu, acesta e un mod pozitiv de a renunţa la mândrie.
Într-o lume în care omul munceşte, se străduieşte să câştige cât mai mult, să dobândească anumite bunuri, odată ce le obţine are senzaţia că i se cuvin, că i-au venit prin propria-i muncă, nu vede mândrie în atitudinea sa. Cum să conştientizeze el că, deşi a muncit pentru ele, sunt tot un dar de la Dumnezeu?
Problema, spunea un părinte, nu e darul pe care îl ai, ci dracul mândriei care "călăreşte" acest dar. Şi identificarea mândriei e tot în acea încercare continuă, cu cât mai multă frecvenţă, de a pune totul în legătură cu Dumnezeu. Nu-ţi vezi păcatul dacă nu te raportezi la Dumnezeu. Omul mândru se vrea centrul lumii. Cum spunea Sfântul Siluan, pe omul mândru chiar dacă îl pui în Rai, el nu va fi mulţumit de locul ocupat, de faptul că altul e mai sus decât el. Ştiţi, omul mândru e un om chinuit, se chinuie foarte mult, pe când omul smerit se bucură chiar de darurile pe care Dumnezeu le-a pus în alţii.
Părinte, lumea se modernizează pe toate planurile, iar diavolul îşi actualizează constant metodele de a-i ispiti pe creştini. Putem vorbi şi de o mândrie "la modă", cu forme raportate la ceea ce trăim în zilele noastre?
Există şi astfel de forme în ce priveşte mediul virtual, pentru că mândria este ea însăşi o virtualitate, o minciună. Ea creează un univers virtual în care omul este centrul, iar astăzi avem mijloacele moderne ale tehnicii care pot amplifica acest univers. Gândiţi-vă la universul unui tânăr dependent de calculator, e tot o formă de mândrie, pentru că el acolo face ce vrea, intră pe ce site vrea, stă de vorbă cu cine vrea şi când vrea şi are mereu impresia unor nenumărate posibilităţi. Acest lucru dilată acel "ego", face să crească acea minciună din care se hrăneşte. La fel e cu telefonul, faptul că oricând poţi să suni pe cine vrei şi asta poate să dea o stare de virtualitate. Şi cum poate omul să conştientizeze că e aşa? Încercând să renunţe treptat... şi va simţi o lipsă.
Dar exact libertatea aceasta constituie punctul de mândrie al tinerilor, în anturajul lor. Cum să renunţe tocmai la aceasta?
Înţelegând că în această libertate se ascunde o robie mai adâncă, cineva să le arate, poate părinţii lor, că de fapt ei sunt dependenţi, că libertatea pe care o au e superficială şi că ei nu se cunosc nici pe ei înşişi şi nu Îl cunosc nici pe Dumnezeu. E greu, iar până nu ajunge omul să se întâlnească cu Hristos, să trăiască în atmosfera Bisericii, nu văd nici o soluţie. Părinţilor le spun să se roage pentru copii, chiar mai mult decât a le vorbi. Părintele Porfirie le spunea părinţilor să vorbească mai mult cu Dumnezeu despre copiii lor decât cu copiii lor despre Dumnezeu. De multe ori încercarea aceasta frontală de a le impune nişte reguli pe linie morală se trezeşte cu o rezistenţă, iar atunci cuvântul părinţilor poate să pară lipsit de putere, mai ales dacă nu vine din propria lor trăire. Mândria este chiar îndrăzneala de a păcătui, iar în momentul în care conştientizăm această îndrăzneală şi ne înfrânăm de la păcat, deja am făcut un pas spre smerenie. Dar mai mult decât orice alt mijloc de luptă cu mândria, cel mai important e să ne rugăm Domnului să ne înveţe El cum să ne smerim.

[cristiboss56]

Mare este puterea crucii Tale, Doamne, cå s’a înfipt in loc si lucreazå în lume. Ea face din pescari Apostoli si din pågâni mucenici, ca så se roage pentru sufletele noastre.
Iubiti credinciosi,

Când Mântuitorul a decis så Se jertfeascå pentru mântuirea lumii, El a ales ca instrument de torturå si de moarte pentru Sine, cel mai infam mijloc de pedeapså pe care îl avea lume vremii în care a tråit: crucea. In conceptia popoarelor asiatice si, prin împrumut, chiar si imperiul roman, crucea era mijlocul de moarte chinuitoare pentru marii tâlhari, pentru ucigasi, iar dupå începerea råspândirii crestinismului în lume, ea a fost folositå în largå måsurå de cåtre împåratii romani pentru uciderea crestinilor. Unii crestini, în special pe vremea persecutiei lui Nero, erau crucificati, unsi cu smoalå si li se dådea foc pentru a arde de vii, ca niste torte pentru mårturisirea lui Dumnezeu si a lui Iisus ca Mântuitor al lumii de cåtre cei care îl predicau si acceptau så moarå pentru El.
Astfel, crucea îsi schimbå semnificatia infamantå, începând cu råstignirea lui Iisus si devine instrument de venerare si de acces la mântuire; pentru cå nimeni nu mai poate vorbi acum de cruce si de moartea pe cruce, fåra a se gândi, mai departe, la Invierea lui Iisus dupå moartea pe cruce si, implicit, la învierea noastrå a tuturor, cei care au fåcut cele bune spre învierea vietii, iar cei care au fåcut cele rele, spre învierea osândei. (In. 5: 29)
De ce a ales Iisus crucea pentru a muri pe ea? De ce a vrut El så facå din acestobiect infamant instrumentul de salvare a lumii? Mai întâi cå, pentru Dumnezeu nu existå nimic infamant pe acest påmânt, pentru cå El a fåcut totul bine. Numai påcatele noastre stricå binele fåcut de Dumnezeu; în al doilea rând stå faptul cå, în sistemul de creatie pe care Dumnezeu l-a ales, crucea este elementul de bazå, atât în planul real, cât si în cel intelectual. Toatå creatia în aceastå lume este bazatå pe organizarea materiei în formå de cruce. Sistemul de atractie si respingere, care este tot o formå de energie în cruce, solicitå materia în asa fel, încât ea nu se poate organiza pe plan orizontal si pe plan vertical fårå a-si lua ca principiu de asezare crucea. Nu existå un singur obiect sau fiintå veritcale, sau cât de cât un relief, care så nu-si aibå crucea ca axå de organizare. Un copac creste pe verticalå, dar si pe orizontalå; o fiintå mobilå, de asemenea. Mai mult, toate fiintele si vegetalele au o simetrie bilateralå, adicå bratul lung al crucii trece prin mijlocul fiintelor creându-le aceastå simetrie. In reprezentårile grafice, tot crucea, bratele ei orizontale si verticale categorisesc valorile negative (în stânga bratului vertical si sub bratul orizontal), stabilindu-se astfel o ierarhizare a valorilor în plan intelectual cu care lucråm ca si cum ele ar fi materiale. Orice obiect creat de om si care se miscå pe påmânt, pe apå sau în aer, are ca principiu fundamental în structura lui crucea.
De aceea a ales Dumnezeu acest simbol pentru a ne duce pe calea mântuirii, pentru cå ea, crucea, este elementul fundamental pentru planul material si intelectual. Prin moartea pe cruce a lui Iisus, crucea capåtå cea mai înaltå semnificatie, aceea de a fi conditia mânturii noastre. Oricine voieste så vinå dupå Mine så se lepede de sine, så-si ia crucea si så-mi urmeze Mie. (Mc. 8: 34) Crucea este atât de importantå, nu numai pentru cå Mântuitorul a murit pe ea si martirii care au urmat dupå El si au murit pentru El, dar este locul sfintit de sângele Lui Hristos si pe ea s’a întemeiat sfânta Bisericå, în mod mistic. Dacå Biserica våzutå a fost înfiintatå la 10 de zile dupå Inåltarea Mântuitorului la cer când, în urma Pogorîrii Sf. Duh, prin predica Sf. Petru, s’au botezat ca la trei mii de suflete, acolo pe Golgota Si pe cruce s’a realizat pe plan mistic sacrificiul pe care Iisus l-a anuntat ucenicilor Såi la Cina cea de Tainå când a numit pâinea trupul Såu si vinul sângele Såu: Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine si binecuvântând, a frânt si, dând uceniclor, a zis: Luati, mâncati, acesta este trupul Meu. Si luând paharul si multumind, le-a dat zicând: Beti dintru acesta toti, cå acesta este sângele Meu al Legii celei Noi, care pentru multi se varså spre iertarea påcatelor. (Mt. 26: 26-28). Acolo s’a instituit sfânta Euharistie, prin rugåciunea pronuntatå de Iisus atunci când a binecuvântat pâinea si vinul, dar temelia misticå a Bisericii s’a pus pe Golgota, pe sângele vårsat pe cruce. De aceea, bisericile noastre de zid au formå de cruce (sau de corabie) de aceea, la mormântul crestinilor adevarati, la capul lor, stå de veghe, pânå la Judecata din Urmå, Crucea, fie de piatrå, fie de lemn, fie crucea spiritualå pe care si-o ia orice crestin, când acceptå pe Hristos. Nimeni nu-L poate accepta pe Hristos fårå a-si asuma si crucea Lui. Nu este usor så-ti asumi aceastå cruce. Ea este pentru multi dintre oameni, care se supun întelepciunii lumii acesteia, nebunie. Sfântul Pavel spune în Epistola Intâi cåtre Corinteni, 1: 18-19: Cåci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Cåci scris este: pierde-voi întelepciunea celor întelepti si stiinta celor învåtati o voi nimici. De fapt, în aceasta constå a-ti lua crucea si a urma lui Hristos: så spui lumii: nu må amågi, lume. Ies din tine si urmez lui Hristos. Stiu cå întelepciunea ta este falså si cå stiinta ta este nebunie înaintea Domnului meu. Si, mai ales, så fii consecvent în hotårîrea ta si oricât ar încerca lumea så te prindå în plasa ei, cu promisiuni si împliniri materiale si sociale, cu cântecul ei de sirenå amågitoare, nu te lasa prins. Mergi pe calea ta de om al credintei, få bine tuturor, spune adevårul cuvântului lui Dumnezeu, iubeste dupå modelul lui Hristos si atunci, cu adevårat, vei urma Lui Hristos si jugul tåu va fi dulce, iar sarcian ta usoarå. (cf. Mt. 11:30)
Existå o întreagå teologie a crucii, în care teologii se întrec så explice ce înseamnå crucea în viata lumii. Dar nici un cuvânt al lor nu este mai percutant decât cuvântul Sfântului Apostol Pavel pe care l-am citat mai sus. Cea mai simplå teologie a crucii este Omul-Hristos råstignit pe ea, cu bratele întinse, într’un suprem gest de iubire si de iertare adresat omenrii de atunci si de oricând, care mereu Îl rastigneste pe Fiul lui Dumnezeu. In Catedrala Nationalå din Washington DC, în una din capelele de la parter, care are o catapeteasmå veche, o vedem pe Sfânta Fecioara cu Pruncul în brate, privind amândoi spre credinciosi. Pruncul Iisus tine micile lui brate întinse în formå de cruce, prefigurând råstignirea. Oricine se råstigneste pentru Hristos în inima sa, în iubire si durere, acela a luat pe umerii såi crucea si-I urmeazå Lui.
Crucea pe care a fost råstignit Iisus a avut o istorie tulburatå. Dupå moartea Sa si dupå pogorîrea de pe cruce, a urmat Invierea Lui, înåltare la cer si trimiterea Sfântului Duh, care i-a împins pe Apostoli la propoveduirea în toatå lumea. Evreii au îngropat crucile pe care Iisus si cei doi tâlhari fuseserå råstigniti, crezând cå Galileanul acela råstignit va fi uitat. Cele trei cruci au zåcut în påmântul Golgotei, peste care s’au aruncat gunoaiele orasului Ierusalim, vreme de circa trei sute de ani. Intre timp, soarta crestinilor se schimbase: Lumea imperiului roman începuse så recunoascå în Galilean pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia pe care Iudeii Îl råstigniserå. Crestinismul cucerise lumea; Constantin cel Mare acordase noii religii aceleasi drepturi ca si religiei pågâne care începea så moarå. Sfânta Elena, mama împåratului, a primit dreptul de la fiul ei så meargå la Ierusalim si så înceapå såpåturile pentru a descoperi pe Golgota crucea lui Iisus. Intr’adevår, cele trei cruci au fost descoperite într’o fostå cisternå de apå, unde aproape se petrificaserå, dar dificultatea era så afle care era crucea adevåratå. Plåcuta de lemn pe care era scris Iisus Nazarineanul Impåratul Iudeilor zåcea amestecatå printre gunoaiele care acoperiserå groapa. Impåråteasa s’a rugat înpreunå cu crestinii din Ierusalim si Dumnezeu s’a îndurat de rugåciunea lor: El le-a pus în inimå gândul så punå pe rând crucile peste un mort pe care îl duceau så-l îngroape. Când au pus crucea lui Iisus peste mort, acesta a înviat, a rostit câteva cuvinte si a adormit din nou. Vestea descoperirii Sfintei Cruci a umplut lumea de bucurie. Mii si mii de pelerini au început så vinå si så venereze Sfânta Cruce. Ea a fost luatå de Persi, în urma unui råzboi cu Bizantul, dar a fost råscumpåratå cu pret mare. Inainte de cåderea Bizantului sub asaltul turcilor, Patriarhul împreunå cu împåratul au hotårît så desfacå sfânta cruce în bucåti si s’o trimitå pe ascuns, marilor biserici din din Europa, spre a o salva. Astfel Sf. Cruce a fost fåcutå bucåtele si trimiså marilor Ierarhi care, la rândul lor, au împårtit-o altor ierarhi în subordine. Crucea mai tråieste si aståzi sub forma de mici bucåtele råspândite în toatå lumea.

[cristiboss56]

Sărbătoarea Anului Nou este legată de aceste diverse tradiţii care nu sunt de factură creştină: Pluguşorul, Sorcova, Jocurile cu măşti (Capra, Ursul, Căluşerii etc.). Acestea sunt obiceiuri păgâne care s-au păstrat şi la români de peste 2.000 de ani. Lumea petrece, în aceste zile, atât de mult, încât uită că acest popas sărbătoresc este praznicul împărătesc al Tăierii Împrejur a Domnului şi comemorarea Sfântului Vasile cel Mare. La început, creştinii posteau în această zi, pentru a se deosebi de păgâni, care în aceeaşi zi sărbătoreau pe Ianus, zeul păcii şi al războiului, şi începutul anului nou (sărbătoarea Calendelor), care coincidea şi cu sfârşitul sărbătorilor Saturnaliilor. Aceste sărbători, foarte populare la păgâni, erau însoţite de jocuri şi petreceri zgomotoase şi imorale. Ele au continuat şi după biruinţa creştinismului, deşi au fost dezaprobate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Ecoul se mai resimte în ospeţele din noaptea Anului Nou sau Revelionul. Cum trebuie să se raporteze tinerii zilelor noastre la aceste datini şi obiceiuri?
Din aceeaşi ediţie:


Ca la ceva străin de credinţa şi convingerile lor. Cei care se consideră fii ai Bisericii lui Hristos trebuie să asculte de Biserică şi să petreacă duhovniceşte aceste zile, aşa cum făceau şi primii creştini. Lucrarea cea mai importantă pe care ar putea să-o facă tinerii care au cunoscut bucuria vieţii cu Hristos şi în Hristos este aceea de a se ruga, mai mult decât o fac de obicei, pentru ceilalţi tineri care nu şi-au găsit încă un rost în viaţă şi care, din anumite motive, rătăcesc încă în întunericul neştiinţei şi al patimilor şi, totodată, de a fi candele vii care să lumineze acelora drumul spre Hristos, care este izvorul vieţii şi desfătarea sufletului nostru. Închei cu un citat din Fericitul Augustin, care zicea în celebra sa carte "Confesiunile": "Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Şi neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna întru Tine".

Cuvânt la Anul Nou

din “Predici la duminici si sarbatori”

(1 ianuarie)
Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.
Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.
Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).
Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.
Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?
Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.
Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).
Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.
Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.
Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.
Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.
Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.
A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.
Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.
De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.
Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.
Va urma

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).
Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.
Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.
De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.
Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.
Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.
Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?
Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.
Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.
Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).
Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.
Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.
De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.
Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.
Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.
Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.
Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?
Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.
Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.
Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).
Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.
Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.
Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.
De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.
Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.
Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.


Va urma

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?
Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.



Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.


Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.


Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.


Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.
Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.
Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu.
Va urma