Sf Serafim de Sarov

Imagini pentru sfantul serafim de sarov

Dumnezeu sa ne ocroteasca pentru rugaciunile Sfantului Serafim de Sarov.

Serafim din Sarov

Sf. Serafim de Sarov


Cel între sfinţi cuviosul părintele nostru Serafim de Sarov a fost un ascet rus care a trăit în Mănăstirea Sarov (Rusia) în secolul al XVIII-lea, şi al cărui cult a cunoscut o mare răspândire în întreaga lume ortodoxă începând cu secolul XX. Este prăznuit în principal la 2 ianuarie, iar în unele biserici şi la 19 iulie, ziua aflării moaştelor sale.
Cuprins

[ascunde]

• 1 Viaţa
  • 1.1 Viaţa monahală
  • 1.2 Pustnicul
  • 1.3 Motovilov
• 2 Cugetări duhovniceşti
• 3 Imnografie
• 4 Sursă
• 5 Legături externe
• 6 Icons

Viaţa

Sf. Serafim s-a născut în 19 iulie 1754. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnin, locuiau în provincia rusească Kursk; Isidor era comerciant. La vârsta de 10 ani, Serafim s-a îmbolnăvit grav. În timp ce bolea a văzut-o pe Maica Domnului în somn, care i-a promis că îl va tămădui. După câteva zile a avut loc o procesiune religioasă în Kursk cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, preaslăvită în localitate. Datorită vremii nefavorabile, procesiunea şi-a schimbat cursul, scurtând drumul şi trecând pe lângă casa familiei Moshnin. După ce mama l-a dus pe copil la icoană acesta s-a vindecat repede. Încă de mic Serafim trebuia să-şi ajute părinţii la magazinul pe care îl aveau dar afacerile nu-l încântau deloc. Tânărului îi plăcea să citească scrierile vieţile sfinţilor, să meargă la biserică şi să se retragă singur la rugăciune.
La vârsta de 18 ani Serafim a hotărât să devină călugăr. Mama lui l-a binecuvântat şi i-a dăruit o cruce de aramă, pe care a purtat-o peste haine toată viaţa. Astfel a intrat la mănăstirea Sarov ca novice.
Viaţa monahală

Încă din prima zi în mănăstire Serafim a arătat că avea două calităţi excepţionale ale vieţii sale: hrana puţină şi odihna puţină. El mânca o dată în zi, foarte puţin, iar miercurea şi vinerea nu mânca defel. După ce a primit binecuvântare de la stareţ, adică părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune şi meditaţie religioasă. La scurt timp s-a îmbolnăvit din nou grav, fiind ţintuit la pat de boală timp de trei ani.
Încă o dată Preasfânta Fecioară i-a apărut împreună cu mai mulţi sfinţi şi l-a vindecat. Arătînd spre părintele Serafim, Preasfânta Fecioară i-a spus Apostolului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri." Atunci, atingîndu-l într-o parte cu toiagul i-a luat boala.
Serafim a depus votul monahal în 1786, pe când avea 27 de ani, luând numele care în ebraică înseamnă "înfocat" sau "arzător." Curând a fost numit ierodiacon. Serafim a făcut cinste numelui său prin puterea de foc a rugăciunii pe care o avea. Cu excepţia timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului şi-l petrecea în biserică. Prin nevoinţa în rugăciune şi la slujbele bisericeşti Serafim s-a învrednicit să vadă îngerii cântând şi slujind în biserică. În timpul Sfintei Liturghii din Joia mare, el L-a văzut pe Însuşi Domnul Iisus Hristos ca Fiu al Omului intrând în biserică înconjurat de alaiul îngeresc şi binecuvântând pe cei ce se rugau. După această vedenie minunată sfântul nu a putut grăi o lungă perioadă de timp.
Pustnicul

În 1793 Sf. Serafim a fost hirotonit ieromonah, după care a slujit zilnic şi s-a împărtăşit cu Sfânta Împărtăşanie timp de un an de zile. Apoi Sf. Serafim a început să se retragă în "îndepărtata pustnicie" — a pădurii la aproximativ cinci km depărtare de Mănăstirea Sarov. Era deja la o măsură duhovnicească înaltă. Animalele sălbatice din pădure - urşi, iepuri, lupi, vulpi şi altele - veneau la coliba sfântului. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, a văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar din mâna lui. "Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească," povestea ea. În timp ce trăia în mica lui colibă din pustie, sfântul a avut mult de suferit din cauza unor tâlhari care l-au atacat. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, sfântul nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în mâinile lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă şi l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim. După un timp, când tâlharii au fost prinşi, sfântul a depus mărturie în favoarea lor, deşi în urma loviturilor primite sfântul a rămas cocoşat toată viaţa.
Curând apoi a început perioada "stâlpnică" a vieţii sale, petrecând în rugăciune, pe o piatră, cu mâinile ridicate, aproape nemişcat, timp de o mie de zile.
Spre sfârşitul vieţii, Sf. Serafim a avut o viziune minunată cu Maica Domnului, ceea de l-a determinat să devină părinte duhovnic. A început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor sau un cuvânt de folos. Mii de oameni din toate colţurile şi de toate felurile veneau la uşa sfântului ca să se îmbogăţească din harul său, pe care l-a primit prin multele şi grelele nevoinţe. Tuturor se arăta smerit, bucuros şi deschis. Obişnuia să-i primească pe toţi cu cuvintele: "Bucuria mea!" Pe mulţi îi sfătuia să dobândească pacea sufletului şi atunci se vor mântui oamenii din jurul lor." Indiferent ce rang aveau oamenii care veneau la el, sfântul se închina în faţa lor şi le săruta mâinile a binecuvântare. Nu avea nevoie să-i spună omul de ce a venit pentru că vedea înlăuntrul sufletului fiecăruia. Obişnuia să spună că veselia nu este un păcat deoarece aceasta înlătură tristeţea, din care se naşte deznădejdea şi nimic nu este mai groaznic decât aceea.
"Of, dacă aţi şti," spuse el odată unui călugăr, "ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El."
Va urma

Motovilov

Minunata transfigurare a sfântului a fost povestită de un ucenic cu mare evlavie la sfântul, pe nume: Motovilov. Întâmplarea s-a petrecut iarna, într-o zi noroasă. Motovilov stătea pe un trunchi în pădure iar Sf. Seraphim se afla în faţa lui, povestindu-i despre sensul vieţii creştine şi explicîndu-i motivul vieţii creştinilor pe pământ.
"Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână," spunea el.
"Părinte," întrebă Motovilov, "cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?"
Sf. Serafim a început să-i explice prin pilde din vieţile sfinţilor şi apostolilor dar ucenicul tot nu pricepea. Atunci bătrânul îl apucă de umeri hotărât şi-i spuse, "Dragul meu frate, amândoi ne aflăm acum întru Duhul Sfânt." Atunci parcă i s-au luminat ochii lui Motovilov care a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Inima i s-a umplut de linişte şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură ca şi când ar fi fost vară şi în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea. Dar sfântul i-a spus: "Nu te teme, dragă frate, că n-ai putea nici măcar să mă vezi dacă nu ai fi şi tu în plinătatea Sfântului Duh. Să mulţumim Domnului că ne-a milostivit astfel."
Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului.

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea)
Din tinereţe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, şi numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujeşti, prin rugăciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilinţă dobândind iubirea lui Dumnezeu şi arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ţie: Mântuieşte-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru. Condac (glasul al 2-lea)
Frumuseţea lumii şi cele trecătoare lăsând, preacuvioase, te-ai sălăşluit în Mănăstirea Sarovului, şi acolo, îngereşte vieţuind, multora le-ai fost cale spre mântuire. Pentru aceasta şi Hristos te-a preaslăvit pe tine, Părinte Serafime, îmbogăţindu-te cu darul tămăduirilor şi al minunilor. Drept aceea îţi cântăm ţie: Bucură-te, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.

astazi il sarbatorim pe acest minunat sfant,indrumatorul si ocrotitorul calugarilor,dar si al celor care ii cer ajutorul pt. ca Sfantul Serafim a ajuns sa fie atat de bland incat o fetita spunea despre el ca,desi e un om batran,monahul Serafim "e un copil ca si noi".

[Marimira]

De retinut... minunea care se petrece in fata lui Nicolai Motovilov, fiul duhovnicesc al parintelui Serafim de Sarov.
Acesta, dornic de a afla mai multe informatii despre dobandirea Duhului Sfant, are bucuria sa se impartaseasca in chip minunat de lumina necreata. Vede fata Sfantului Serafim dintr-odata mai stralucitoare decat soarele. Sfantul ii marturiseste "I-am cerut Domnului, din adancul inimii, sa te faca demn de a vedea cu ochii tai trupesti pogorarea Sfantului Duh, si iata ai devenit, ca si mine, cu totul luminos si te-ai umplut si tu de harul Sfantului Duh, caci astfel n-ai putea sa ma vezi in aceasta lumina".


"Frumusetea lumii si cele trecatoare lasand, preacuvioase, te-ai salasluit in Manastirea Sarovului si acolo, ingereste vietuind, multora le-ai fost cale spre mantuire. Pentru aceasta si Hristos te-a preaslavit pe tine, Parinte Serafime, imbogatindu-te cu darul tamaduirilor si al minunilor. Drept aceea iti cantam tie: Bucura-te, preacuvioase Serafime, Parintele nostru."

O, preasfinte Cuvioase și de Dumnezeu purtătorule Părinte Serafim, caută din slava ta cea de sus către noi cei smeriți și neputincioși, împovărați cu multe păcate, care cerem de la tine ajutor și mângâiere. Apropie-te de noi cu inima ta cea plină de bunătate și ajută-ne ca să păzim fără de prihană poruncile Domnului, să ținem cu tărie credința ortodoxă, cu sârguință să-I aducem lui Dumnezeu pocăință pentru păcatele noastre în evlavie creștinească, cu harul bine să sporim și să fim vrednici de ajutorul și mijlocirea ta pentru noi înaintea lui Dumnezeu. O, Sfinte al lui Dumnezeu, Serafime, auzi-ne pre noi, cei ce cu credință și cu dragoste ne rugăm ție și nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce avem nevoie de ocrotirea ta. Acum și în ceasul sfârșitului nostru ajută-ne și apără-ne cu rugăciunile tale de săgețile cele pline de răutate ale diavolului, ca să nu ne stăpânească puterea lui ci, cu ajutorul tău, să ne învrednicim a moșteni fericirea lăcașurilor Raiului. Căci în tine ne punem astăzi nădejdea, Părinte milostive, fii pentru noi cu adevărat călăuză spre mântuire și adună-ne la lumina cea neinserată a vieții veșnice prin mijlocirea ta cea bineplăcută, la Tronul Sfintei Treimi, ca să slăvim și să cântăm împreună cu toți Sfinții Numele cel vrednic de închinare, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Serafim de Sarov a trecut la cele vesnice pe 2 ianuarie 1833 si a fost canonizat in anul 1903.

Dacă ne gândim bine și noi avem un părinte urmaș în duh Sfântului Serafim de Sarov.

Sf Serafim roagă-te pentru noi!

[cristiboss56]

Nicolae Motovilof (ucenicul Sf. Serafim) a avut odinioară o discuţie deosebită cu SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV, pe care a însemnat-o pe hârtie spre amintire. Însemnarea a rămas multă vreme în arhiva Mânăstirii Diveeva. Abia după 70 de ani (când a fost canonizat între Sfinţi cuviosul Serafim de către Sinod), abia atunci – zic -, Elena Meliucoff, văduva lui Nicolae, a găsit însemnarea lui. Era aruncată fără atenţie într-un hambar de la Diveeva. Elena a predat hârtiile cu însemnarea răposatului ei bărbat lui Serghie Nil, scriitorul rus, care a publicat-o în anul 1903, în foaia “Gazeta Moscovei”.

Cele povestite în hârtia asta s-au petrecut în anul 1831, pe la sfârşitul lui Noiembrie, când trăia Sf. Serafim. Atunci a rânduit Dumnezeu ca să-l vadă pe Sf. Bătrân strălucind la faţă ca soarele, fiind luminat de slava cerească. Aceasta i s-a descoperit tânărului, prin rugăciunea Cuviosului, pentru a-l scoate din nedumerirea ce-o avea el despre rostul vieţii creştineşti. Iată ce a scris însuşi Nicolae Motovilof, în însemnarea lui aflată la Diveeva:

“Era o zi noroasă; pământul era acoperit cu o pătură groasă de zăpadă şi ningea cu fulgi mascaţi, când Părintele Serafim, m-a poftit să stau lângă el, pe o buturugă de copac, în poiana din mijlocul pădurii.
Domnul mi-a descoperit, îmi zice el, că în vremea copilăriei tale, doreai să ştii care este scopul vieţii creştineşti. Te sfătuiau ai tăi să mergi la Biserică, să te rogi, să faci bine, că întru acestea, ziceau ei, stă scopul vieţii creştineşti. Dar nici una nu te mulţumea.
Ei bine, rugăciunea, postul, privegherile şi orice altă faptă creştinească sunt bune în sinea lor, totuşi scopul vieţii noastre nu este întru împlinirea lor, căci ele nu sunt decât mijloace.
Adevăratul scop al vieţii creştineşti este dobândirea Duhului Sfânt. Să ţii seamă că nici un lucru bun nu ne aduce roadele Sfântului Duh, dacă nu este săvârşit prin dragostea lui Hristos. Iar scopul vieţii noastre este dobândirea Duhului Acestuia.
- În ce chip vorbeşti despre dobândire, l-am întrebat atunci pe Părintele Serafim, căci eu nu înţeleg tocmai bine!
- A dobândi înseamnă a lua în stăpânire, îmi zise el, tu înţelegi ce va să zică a dobândi bani, nu-i aşa? Ei bine, tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. Pentru omul de rând, scopul vieţii pământeşti este de a dobândi bani, de a primi onoruri, dregătorii, răsplătiri şi altele. Duhul Sfânt este şi el un capital veşnic, singura comoară care nu se termină.
Orice lucru împlinit din dragostea lui Hristos, aduce darul Sfântului Duh; totuşi Rugăciunea îl aduce mai uşor, căci ea este o unealtă care ne stă, oarecum, pururea la îndemână.
Se poate întâmpla că ai dori să mergi la Biserică şi nu se află Biserică sau se poate întâmpla să mergi atunci când slujba ar fi terminată. Sau, deşi voieşti să ajuţi un sărac, dar, se întâmplă, să nu-l găseşti în drumul tău. Sau doreşti să păzeşti curăţia, dar nu ai tărie pentru asta. Pe când Rugăciunea este cu putinţă a o săvârşi totdeauna şi fiecare poate s-o uneltească: atât bogatul, cât şi săracul, atât cel cărturar, cât şi cel necărturar, acel tare ca şi cel slab, cel sănătos ca şi cel bolnav, acel drept ca şi cel păcătos.
Puterea Rugăciunii este negrăită şi mai presus de toate; ea ne agoniseşte Sfântul Duh!
- Părinte, am zis eu atunci, mereu vorbeşti despre darul Sf. Duh, dar cum şi unde anume pot eu să-l văd?
Lucrurile bune sunt văzute, dar oare şi Duhul Sfânt poate fi văzut? Cum aş putea să ştiu eu dacă El este cu mine ori nu?
La asta Cuviosul răspunde:
- Darul Sfântului Duh, care ni s-a dat în clipa Botezului, străluceşte în inima noastră, cu toate căderile şi cu toată întunecimea care ne înconjoară. El (adică darul Sf. Duh) se arată într-o lumină negrăită (străină) tuturor acelora întru care Dumnezeu vădeşte lucrarea Sa.
Sfinţii Apostoli cunoşteau într-un chip simţit aflarea de faţă (prezenţa) a Duhului lui Dumnezeu.
Atunci eu am întrebat:
- Cum aş putea să fiu eu însumi martor?
Atunci Părintele Serafim mă întoarce cu braţul său şi-mi zice:
- Prietene, amândoi suntem (acuma) în duh, tu şi eu. Mă priveşti tu?
- Nu pot să te privesc, Părinte, căci faţa ta s-a făcut albă ca soarele şi-mi fug ochii!
- Să nu ai frică, prietene al lui Dumnezeu, că şi tu ai devenit tot aşa de luminat ca şi mine! Acum tu eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nu era cu putinţă să mă vezi!
Şi plecându-se spre mine bătrânul, îmi şopti cu dulceaţă la ureche:
- Am rugat pe Domnul întru inima mea ca să te învrednicească să vezi cu ochii cei trupeşti această pogorâre a Duhului Său. Şi iată că acest dar dumnezeiesc a mângâiat inima ta, după cum mângâie mama pe copiii ei.
Ei bine, prietene, ia priveşte-mă! Să nu-ţi fie frică de loc, Domnul este cu tine!
Atunci eu l-am privit şi m-a cuprins cutremurul: închipuieşte-ţi, în faţa rotundă a soarelui, în locul cel mai strălucit al razelor sale de la amiază, să vezi faţa unui om care îţi vorbeşte. Îi vezi mişcările buzelor, îi vezi căutătura ochilor, îi auzi glasul, simţi cum unul din braţele lui îţi cuprinde umerii, dar nu poţi să-i vezi nici braţul, nici faţa lui! Ci numai o strălucire orbitoare, care se lăţeşte departe împrejurul tău şi care luminează cu strălucirea ei pătura de zăpadă cari acoperă poiana, precum şi fulgii mărunţi de zăpadă cari cad în chip de puzderie albă (sclipitoare)!
- Ce simţi tu?, mă întrebă Serafim.
- O linişte şi o pace neobişnuită.
- Şi ce altceva mai simţi?
- O bucurie negrăită îmi umple toată inima!
- Bucuria asta pe care o simţi nu este încă nimic faţă de aceea despre care s-a zis: “Că acelea încă ochiul n-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”. (Cartea I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, cap. II, v.9). Nouă ni s-a dat numai închipuirea acelei bucurii, ce vom zice despre bucurie (în sinea ei)? Ce mai simţi acum?
- O căldură nespusă, am zis eu.
- Cum, prietene, noi suntem în pădure, e toamnă şi sub picioarele noastre avem zăpadă … Ce este deci această căldură pe care o simţi?
- Este aşa ca şi cum aş fi într-o baie caldă. Simt de asemenea o mireasmă pe care n-am simţit-o niciodată!
- O ştiu, o ştiu, eu anume te-am întrebat. Mireasma asta care se răspândeşte este a Duhului lui Dumnezeu. Iar căldura asta de care vorbeşti, ea nu este în văzuh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind şi ocrotiţi prin darul care le slujea ca veşmânt.
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Starea asta întru care ne aflăm noi acum este ca o probă. Iată ce înseamnă a fi întru plinirea (deplinătatea) Duhului Sfânt. Să-ţi aduci aminte de darul acesta care ţi-a fost hărăzit ţie! Cred că Domnul îţi va ajuta să păzeşti în inimă lucrurile acestea, căci ele nu sunt date ca să le înţelegi numai tu, ci prin tine întregii lumi! Mergi în pace şi Domnul cu Prea Sfânta Sa Maică să fie cu tine!
Când m-am depărtat de el, vedenia încă nu încetase: stareţul păstra aceeaşi înfăţişare ca şi la început, iar lumina aceea neobişnuită, pe care o văzusem însuşi cu ochii mei, încă îl mai lumina în întregime!”