Remember

[cristiboss56]

Rugaciune - Mihai Eminescu


Nadejde si-ntarire
si zid de mantuire
pe tine castigandu-te,
ingenunchem rugandu-te
de chinuri ce ne bantuie,
Marie, tu ne mantuie!

O, Sfanta Marie!
Tu, maica durerilor,
regina tariilor,
taria soliilor
izvoru-ndurarilor
luceafar al marilor,
indura-te, pleaca-te,
nadejdea corabiei,
invingerea sabiei,
limanul sarmanilor
si soarele anilor,
balsamul ranitilor,
norocul iubitilor,
o, da-ne tarie,
Sfanta Marie!

[cristiboss56]

Ariciul - Mihai Eminescu


M-am încurcat în zile, m-am rătăcit în ani
Prin mlaştinile unui veac înecat în sânge.
Te-am ocolit; o vreme chiar ne-am privit duşmani,
Îţi arătam doar ţepii, arici ce-atins se strânge.

O, Doamne, azi mă pipăi şi nu mă dumiresc:
Ce vrajă se petrece de la un timp cu mine ?
Doamne, pe măsură ce cred şi te iubesc
Îmbătrânesc în lume şi-ntineresc în tine.

[glykys]

În prealabil postat de cristiboss56

Ariciul - Vasile Voiculescu


M-am încurcat în zile, m-am rătăcit în ani
prin mlaştinile unui veac înecat în sânge.
Te-am ocolit; o vreme chiar ne-am privit duşmani,
îţi arătam doar ţepii, arici ce-atins se strânge.

O, Doamne, azi mă pipăi şi nu mă dumiresc:
Ce vrajă se petrece de la un timp cu mine ?
Doamne, pe măsură ce cred şi te iubesc
îmbătrânesc în lume şi-ntineresc în tine.

Voiculescu, Voiculescu...

[glykys]

Mihai Eminescu

DUMNEZEU ŞI OM

Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase , -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător...
O mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător '
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.


Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune
C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare
Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea nelinişte eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa far- de margini?... Lăsaţi vorba-va pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?... -n umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.

Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfmţita-i cale către staulul divin.

…………………………………………………….

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om - nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie -
Ieri ai fost credinţa simplă - însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

[cristiboss56]

În prealabil postat de glykys

Voiculescu, Voiculescu...

Da , multumesc din suflet pentru corectare !

[alicia]

Mihai Eminescu Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!

[cristiboss56]

7 februarie 1915 – S-a născut în Tocileni, jud. Botoşani, Patriarhul Teoctist Arăpaşu


Astăzi se împlinesc 97 de ani de la naşterea celui de-al cincilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist.

Născut în frumosul ţinut al Moldovei, în judeţul Botoşani, patriarhul Teoctist şi-a dedicat întreaga sa viaţă slujirii lui Dumnezeu şi a Bisericii, intrând în ascultare de tânăr, ca frate la Schitul Sihăstria Voronei.

Drumul său în ierarhia Bisericii a început aici, cu slujiri mici, dar importante, ajungând până în demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (în 1986), de unde s-a îngrijit de împlinirea nevoilor spirituale ale credincioşilor români din ţară şi străinătate.

În toată perioada de slujire a Bisericii, patriarhul Teoctist a desfăşurat o activitate statornică de slujire liturgică, predicatorială, a scrisului bisericesc şi de gospodărire a instituţiilor şi eparhiilor încredinţate spre răspundere. Una dintre dorinţele arzătoare ale sale a fost construirea Catedralei Mântuirii Neamului, la care în prezent se lucrează.

A trecut la viaţa veşnică pe 30 iulie 2007, trupul său fiind depus întru nădejdea Învierii în Catedrala patriarhală din Bucureşti.

[cristiboss56]

Astăzi se împlinesc 60 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Valeriu Gafencu, unul dintre tinerii care au murit în închisorile Regimului Comunist, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit 'Sfântul închisorilor'.

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Singerei, judeţul Bălţi (Basarabia). În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea 20 de ani. Era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi. Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu, l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: 'Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice'. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu. Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941-1944) şi de la Piteşti. Din cauza torturilor şi a regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de doi ani, până la 18 februarie 1952, ar putea fi considerată drept o minune. Preţul rezistenţei sale morale a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei i-au ruinat trupul. Chipul său era, însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, despre care depun mărturie mulţi dintre cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune.

Pe timpul cât a stat în închisoare, până în 1948, a citit Biblia, Filocalia şi Patericul, fiind un îndrumător pentru ceilalţi deţinuţi, care au învăţat de la Valeriu Gafencu Rugăciunea minţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşa albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, 1952, după momente de rugăciune incadescentă (cu faţă transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte 'Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul'. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lasă să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.