Frica de Dumnezeu

Abia acum vad ca, Scotland, ai postat inaintea mea, tocmai cand scriam eu postarea anterioara...
Si imi pare ca, daca ai fi postat dupa mine, si nu apucai sa scrii tu primul, poate ai fi ezitat putin, poate ai fi renuntat sa stergi si ... s-o stergi. Hai, Scotland, nu imi da prilejul sa devin profetic!... :)
Spunea de curand Mihnea ca e o galceava generalizata in lumea crestina. Mai comitem si noi aici, dar chiar e pacat ca ai sters postarea, era cum nu se poate mai nimerit, la locul si momentul ei (sotia mea a retinut, iata, ca folositor pentru ea, din tot topicul, doar o parte din prima postare a lui Cristi si postarea ta).


S.O.S.!!!
Cine mai ajuta sa depasim prima criza de crestere a fragedului topic??!
(poate cu rugaciunea Sfantului Efrem...)


P.S. Pe de alta parte, cand am propus tema, rugasem chiar pe fratii crestini de alta confesiune sa participe la dezbatere, pentru nuantarea si adancirea temei. Daca am gresit cu aceasta rugaminte, rog sa fiu iertat din toate partile. Am crezut ca Frica de Dumnezeu este un subiect comun al intregii crestinatati, daca nu chiar un liant care sa favorizeze comunicarea dintre noi. Ma iertati va rog, sper sa depasim impasul.

Am gasit in lucrarea "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este" de Arhimandrit Sofronie Saharov, mai multe cuvinte de folos sufletesc, legat de tema threadului, printre care si urmatorul pasaj (pag. 206/207):

"Cu cat mai incordat cutremurul nostru de a ne arata nevrednici de Dumnezeu, cu atat mai "dezgolita" se va arata toata lumea noastra launtrica, si pentru noi insine, si, bineinteles, inaintea Fetei lui Dumnezeu: "Nu este zidire nearatata inaintea Lui, ci toate sunt goale si dezvelite inaintea ochilor Sai" (Evr. 4:13).
Privegherea mintii si trezvia inimii duc la ceea ce multor necercati le poate parea de necrezut sau exagerat, si anume: crestinul descopera prezent in sine, si vadit si ascuns, tot raul inlauntrul sau, cel putin ca potential, si se vede pe sine cu adevarat mai rau decat toti si decat totul."


"Domnul a zis: <Nu va temeti de cei ce ucid trupul... ci... temeti-va de Cela ce, dupre ce a ucis, are stapanire sa arunce in gheena. Asa, zic voua, de Acela sa va temeti.> (Lc. 12:4-5) Domnul, Cela ce S-a dat pe Sine mortii pe cruce, nu spune cuvinte desarte, fara insemnatate. Iar eu nicicum nu voiam sa le micsorez caracterul categoric. Si frica, frica de viata datatoare - nu se departa de la mine. Mai mult, ceva straniu se petrecea: de cum slabea aceasta, simteam launtric indepartarea de la mine a unei puteri vii - rugaciunea scadea, mintea se risipea, simtamantul lui Dumnezeu se pierdea intr-o ceata: cu duhul muream. De abia mult mai tarziu aveam sa aflu ca ma povatuia Duhul lui Dumnezeu, iar chinul mi s-a preschimbat intr-un folos de nemasurat: cutremurul inaintea vecinicei pierzanii si plansul pocaintei - in chip tainic ma prefaceau intreg in rugaciune. Duhul meu, slobod, fara vreo straduinta a vointei, se inalta in contemplarea unor realitati pana atunci necunoscute: nesfarsitele prapastii ale fiintei, intunecatele salasuri ale iadului, dar si Cerul luminat de Lumina nefacuta.
Binecuvantat fie Numele Lui invecii vecilor."

La prima ta întrebare, frate Ioan, aş fi fost ispitit să spun: „Da, sunt pregătit. Ba chiar doresc acel moment al trecerii, după care Îl vom cunoaşte pe Domnul cu adevărat şi ne vom regăsi, nădăjduiesc, toţi cei care ne-am iubit în viaţa asta”. Iar cu privire la teamă aş fi zis, ca şi Ana Maria N, că nu mă tem decât de a pierde iubirea lui Dumnezeu (de la părintele Galeriu citire). Şi asta m-ar fi plasat, cred, în ceata iubiriştilor.

Mai amintindu-mi, însă, de viaţa mea trecută şi prezentă, mi-am dat seama de marea responsabilitate a fiecărei clipe pe care am trăit-o şi pe care o trăiesc, şi că fiecare din ele poartă în sine Judecata. Suntem fiinţe răspunzătoare. Adică suntem chemaţi să răspundem chemării lui Dumnezeu şi a semenilor. Şi, privind în urmă văd oameni pe care i-am dezamăgit, care au aşteptat de la mine ceva, iar eu n-am fost în stare să-mi frâng egoismul şi să le dau ce aveau ei nevoie. Iar în viaţa de zi-cu-zi sunt, din nou, atâtea chemări din partea lor, pe care le trec cu vederea, spunându-mi că nu mă privesc sau că mă depăşesc. Mă simt vinovat că nu fac acel efort de auto-depăşire care mi se cere, de jertfă de sine, adică. Acel efort pe care o mamă, spre exemplu, îl face atât de natural, dându-se pe sine în fiecare clipă copiilor, familiei, fără a-l mai conştientiza, în cele din urmă.

Cât priveşte chemările pe care Dumnezeu mi le-a adresat, la acestea am fost şi sunt şi mai surd. Păstrez în inima mea regretul de a nu-L fi ascultat atunci când m-a chemat prin gura duhovnicului meu sau printr-un cuvânt al Evangheliei. Şi dacă aş avea în minte mereu cuvintele Lui, mereu aş şti că mă ţin departe de El.
Cu toate acestea, Dumnezeu, care ne-a înfiat, nu-mi poate apărea niciodată înfricoşător. Cu atât mai puţin Hristos, care ne va judeca. Ştiu că voi primi (...era să spun „ce mi se cuvine”, însă nu după merite ni se va da, căci nimeni nu poate aduce ceva de la sine) ceea ce deja am ales în fiecare clipă a acestei vieţi şi-I voi mulţumi Domnului pentru dreptate, chiar de voi fi de-a stânga.
Cred că Judecata nu e decât evidenţierea, fără nicio umbră, a alegerilor pe care le-am făcut în fiecare clipă a vieţii. Ne vom vedea atunci aşa cum suntem, cu sufletele dezbrăcate de corpuri, în lumina orbitoare a Dumnezeirii, căreia nimic nu i se poate ascunde.