Cum intelegeti cultul ortodox ?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de STEPHAN

Citesc de curând o carte deosebită :"Liturgica generală" scrisă de Pr.Prof.Ene Branişte (ediţia1993) .

O carte de referinţă.

Mi-a atras atenţia un citat deosebit din această carte şi aş vrea să văd cum îl înţelegeţi dv.: "...memorialul liturgic din cadrul cultului bisericesc nu este numai amintirea trecutului, ci el ne face prezente şi contemporane evenimentele din trecut şi ne sugerează cele din viitor ( eshatologie ).

Cu alte cuvinte, şi în terminologie catolică, Sfânta Euharistie nu este numai memorial, ci sacrificiu actual.

În înţelegerea acestui pasaj, vă sfătuiesc să plecaţi de la natura duală a lui Isus. El nu numai că a fost Dumnezeu şi Om, dar ESTE şi VA FI Dumnezeu şi om, după cum au definit părinţii conciliari în perioada patristică.

Ştiind acest lucru, avem şi răspunsul la întrebarea: acum, când postez eu, acum, când citiţi dv aceste rânduri, unde se află Isus ? Ca Dumnezeu, El este ubicuu: se află peste tot, în Cer şi pe pământ, umplând fiecare spaţiu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Spirit, cu care alcătuişte o singură substanţă divină (ousia). Ca om, Isus se află în Cer, mai exact într-o Sfântă a Sfintelor cerească, mijlocind pentru noi. Până când se va afla omul Isus acolo ? Până la sfârşitul vremilor, până la Judecata de obşte. Aşadar, nu numai că Isus A FOST preot, sacrificând pentru noi chiar Sfântul Său Trup, ci Isus ESTE preot, şi anume "preot în veac" (adică în timpul istoric al acestei lumi). Misiunea preoţească a lui Isus, începută pe Golgota, nu s-a sfârşit acolo, ci continuă şi va continua până la Eshaton. Abia după aceea El se va aşeza la masa Ospăţului Veşnic, la dreapta Tatălui.

Acum înţelegem mai bine şi de ce nimeni nu se mai poate mântui DUPĂ finalul istoriei: fiindcă nu va mai fi niciun preot: Isus nu va mai preoţi, ci va împărăţi ca Pantocrator. Preotul este alcătuitorul de punţi (pontifex). Să trecem puntea acum, că după Judecată nu va mai fi nicio punte între lumi.

O confuzie larg răspândită, care împiedică înţelegerea sensului Sfintei Liturghii, este părerea că Cel căruia Jertfa îi este adresată este Isus Cristos. Nimic mai fals. Mie însumi mi-a "căzut fisa" greu, fiindcă citeam în cărţi de liturgică şi tipic tot felul de chestii complicate, mai puţin acest adevăr simplu şi de la care trebuie plecat. Adresantul Sfintei Liturghii este Dumnezeu Tatăl. Beneficiari ai Sfintei Liturghii sunt cei din biserică şi cei pentru care se face sacrificiul. Cel care se jertfeşte (în sens real), ca şi cel care administrează jertfa (în sens teologic) este Isus.

Acest lucru este prefigurat în fel şi chip în Biblie. Abraham este "antitip" al Tatălui Ceresc, fiul lui este antitip al Fiului, care va deveni Mielul jertfit. Isus ne oferă apă şi tot El este apa cea vie, avem aici două ipostaze: Isus preot şi Isus miel. A treia ipostază este aceea sugerată de "mi-e sete". Este setea se suflete care să dorească să Îl urmeze. Altfel spus, lui Isus îi este sete de setea noastră pentru Isus. El este cel care ne oferă apă, iar apa aceea este El însuşi. Numai Isus satură...

Acum înţelegem mai bine (atâta cât se poate omeneşte înţelege) ce este Sfânta Liturghie. Este asocierea noastră la jertfa prezentă şi continuă a lui Isus. Toţi cei din congregaţie suntem nişte tâlhari care Îi spunem Preotului Isus aflat în Sfânta Sfintelor din Cer: "pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta !" Şi El se coboară în Sfânta Sfintelor cea de pe pământ, El ne răspunde: "Gustaţi să vedeţi cât de bun este Domnul". De ce face asta ? Ca să ne ridice. Acum înţelegem mai bine şi de ce partea mai mare a bisericii este numită "navă" ("naos"). Fiindcă, din punct de vedere teologic, este chiar o navă. Cel care o conduce prin furtunile "mării" (=spaţiul ostil sufletelor) este preotul, care acţionează "în persoana capului Isus". Aşadar, Liturghia de pe pământ are legătură tainică cu Liturghia din Cer. Realitatea de aici nu este simplu memorial, ci conectare actuală la o realitate pe care nu o putem vedea cu ochii trupului, dar o putem vedea cu ochii credinţei: despre ea mărturisim la imnul final al Sfintei Liturghii: "văzut-am lumina cea adevărată".

Astăzi, când vom merge la Sfânta Liturghie, să avem mai clar în minte la ce anume mergem: suntem aşteptaţi să urcăm într-o corabie. Cuiva îi este sete de noi, dor după dorul nostru, ne aşteaptă la o întrunire. Căpitanul ne invită la o călătorie cu El şi ne spune că este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să mergem cu Cristos, prin Cristos şi în Cristos spre Tatăl Ceresc !

[STEPHAN]

Mulţumesc tuturor pentru răspunsuri, mi-au fost de un real folos !
Am înţeles mai clar despre ce este vorba mai ales în ceea ce priveşte Sf. Liturghie .
Părintele Branişte vorbea însă, după cum puteţi vedea din citatul din prima postare, şi de marile sărbători ale Mântuitorului . Cum am putea înţelege, privi , trăi, din acest punct de vedere, al "prezentului continuu", un mare praznic, Botezul Domnului bunăoară ? Scuzaţi neputinţa unei minţi "moderne" !

[glykys]

În prealabil postat de STEPHAN

Mulţumesc tuturor pentru răspunsuri, mi-au fost de un real folos !
Am înţeles mai clar despre ce este vorba mai ales în ceea ce priveşte Sf. Liturghie .
Părintele Branişte vorbea însă, după cum puteţi vedea din citatul din prima postare, şi de marile sărbători ale Mântuitorului . Cum am putea înţelege, privi , trăi, din acest punct de vedere, al "prezentului continuu", un mare praznic, Botezul Domnului bunăoară ? Scuzaţi neputinţa unei minţi "moderne" !

Hm, teoria cred ca e simpla, dar practica tare grea.
In primul rand, trebuie sa fii prezent la slujbele bisericesti. Dar prezent nu doar fizic, ci trup, minte si suflet. Trebuie sa fii atent la ce se canta, sa nu te poarte gandurile aiurea, sa fii in stare de rugaciune, sa iti deschizi sufletul, sa poti participa si tu, la masurile tale, la acea mare sarbatoare.
Trebuie sa fii tu insuti prezent, aici si acum. Si pentru a ajunge in faza aceasta, trebuie spovedanie, trebuie sa ai un duhovnic bun, sa iti pui ordine in ganduri, multe...
Apoi, starea de prezenta de la biserica trebuie sa te insoteasca si afara. Nu neaparat ca zici in gand rugaciuni, ci ca pastrezi starea, ca nu o pierzi lasandu-te tulburat de tot felul de maruntisuri cotidiene. Trebuie sa fii si statornic.


Uite ce am gasit la par. Papacioc (sper sa iti foloseasca):

"Eu sigur nu dau canoane mari. Ca zice Tatal nostru, ca zice si nu-l zice. Sau zice in graba, fara atentie. Si gata, mi-am facut canonul. Ii dau canoane din acestea, de simitire, de traire: Vezi, creeaza-ti un moment din zi si fa asa in momentul ala din zi. O data. O singura data. Chiar 30 de secunde. Stii? Ca sa il tin mereu prezent. Asta ma intereseaza. Ca un Tatal nostru o data, cum trebuie, e mult mai bun decat o mie de ori mecanic, ca atunci nu mai este pocainta.
Eu lupt ca el sa fie mereu prezent. Un singur lucru, dar bun. Ca sa fie mereu prezent. Macar "Doamne, iarta-ma!" si daca tresare asa o, data, tot e ceva. Fa lucrul acesta!"

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de STEPHAN

Mulţumesc tuturor pentru răspunsuri, mi-au fost de un real folos !
Am înţeles mai clar despre ce este vorba mai ales în ceea ce priveşte Sf. Liturghie .
Părintele Branişte vorbea însă, după cum puteţi vedea din citatul din prima postare, şi de marile sărbători ale Mântuitorului . Cum am putea înţelege, privi , trăi, din acest punct de vedere, al "prezentului continuu", un mare praznic, Botezul Domnului bunăoară ?

Noul Adam, care este Isus, a fost om asemenea nouă, afară de păcat. El a trecut prin toate etapele prin care trec oamenii. Acest lucru a fost dorit şi hotărât de Dumnezeu în Sfatul cel Veşnic, probabil atât ca asumare deplină a condiţiei omului, cât şi ca să ne ofere un exemplu. El S-a înomenit ca prunc. A crescut în ascultare şi în har. A lucrat şi S-a rugat. A călătorit. S-a distrat ca cei din lume, a postit şi S-a retras în pustie ca monahii. A suferit, a cunoscut ispita diabolică, a cunoscut teama şi sentimentul că este părăsit de Dumnezeu. Un singur lucru din viaţa oamenilor a lipsit în viaţa lui Isus: bătrâneţea. Unii teologi sunt de părere că Isus a murit în plină maturitate, ca să ne arate că la bătrâneţe nu vom culege altceva decât am semănat la tinereţe. Fiind ca Isus în vremea copilăriei, tinereţii şi maturităţii noastre, putem fi siguri că vom fi asemenea Lui în vremea bătrâneţii noastre.

Dar a fi cu Isus înseamnă a recapitula şi marile momente ale vieţii Lui. De astădată nu mai vorbim de asociere reală şi asociere teologică precum la Sfânta Liturghie, ci doar de asociere teologică. Biserica ne cheamă să "respirăm" ritmul vieţii lui Isus, care se desfăşoară de-a lungul unui an liturgic. Astfel, ne naştem cu El şi ne bucurăm la Crăciun. Reînnoim legămintele noastre la Tăierea Împrejur. Sărbătorim din nou la Botez. Postim împreună cu El înainte de Paşti, participând la un moment de maiestate în cadrul Postului atunci când este întâmpinat cu flori în Ierusalim. Dar tocmai când ne bucuram că toată lumea Îl primeşte pe Isus ca pe un Rege, urmează trezirea la realitate: Săptămâna Patimilor, când aceiaşi oameni care I-au strigat "Osana, Fiule al lui David" acum îl chinuie şi îi pregătesc crucea. Noi suntem aceia, noi suntem cei care L-am primit în viaţa noastră şi noi, în mod personal sau prin gura naşilor, I-am promis că Îi vom sluji ca unui Dumnezeu şi Stăpân la botez, pentru ca apoi să Îl chinuim şi să îi împovărăm Crucea prin păcatele noastre. Cât de rău ne pare în Vinerea Patimilor şi ce pustiu simţim ! Dar ne bucurăm din nou de Paşti, când a înviat. Şi iarăşi ne bucurăm când S-a înălţat şi atâţia oameni au putut vedea Trupul Său glorificat chiar cu ochii lor !

Scuzaţi neputinţa unei minţi "moderne" !

În vechime, oamenii erau mai legaţi de conducătorul lor decât acum. Când un prinţ moştenitor se năştea, era motiv de mare bucurie în tot regatul. Oamenii mergeau la ospeţe, mâncau şi închinau pahare în cinstea noului născut. Asemenea sărbători durau trei zile şi se numeau "praznice împărăteşti". Dimpotrivă, atunci când regele murea, mai ales dacă era vorba de un rege bun şi iubit de popor, era motiv de jale peste tot: doliu naţional. Nimeni nu se distra în ziua aceea, nimeni nu asculta muzici, ba de multe ori nici nu aprindeau focul şi nu mâncau, ci se îmbrăcau în sac şi îşi puneau cenuşă în cap, fiecare întrebându-se cu ce a greşit şi dacă nu cumva asemenea nenorocire care a cuprins împărăţia este din cauza greşelilor lui. Un alt praznic împărătesc, ba încă şi cu mai mare bucurie decât în cazul naşterii unui viitor rege, era când poporul afla că a scăpat de robia unei tiranii care îl opresa şi că regele a ieşit glorios dintr-o mare luptă, că Duşmanul a fost înfrânt şi Regele este viu printre oamenii Săi.

Acuma, întreb: ştiind toate acestea, nu este cu atât mai normal să ne bucurăm cu Isus şi să suferim împreună cu El, cu cât Regele nostru nu este un simplu rege de pe pământ, nu este oricare dintre urmaşii lui David, ci unul anume dintre ei: chiar Împăratul Împăraţilor, la auzul numelui Căruia tot genunchiul trebuie să se plece ?

În prealabil postat de STEPHAN

Mulţumesc tuturor pentru răspunsuri, mi-au fost de un real folos !
Am înţeles mai clar despre ce este vorba mai ales în ceea ce priveşte Sf. Liturghie .
Părintele Branişte vorbea însă, după cum puteţi vedea din citatul din prima postare, şi de marile sărbători ale Mântuitorului . Cum am putea înţelege, privi , trăi, din acest punct de vedere, al "prezentului continuu", un mare praznic, Botezul Domnului bunăoară ? Scuzaţi neputinţa unei minţi "moderne" !

O nuantare pe aceasta tema gasim si in cuvintele Parintelui Arhimandrit Sofronie Zaharov.

"Cand este vorba de cunoasterea fiintiala a Dumnezeului Personal, avem in vedere impartasirea in fiinta, iar nu doar simpla intelegere intelectuala a problemei.
Omul-persoana viaza prin Dumnezeu si in Dumnezeu.
Aceasta realitate poate fi graita si in alte cuvinte: Dumnezeu imbratiseaza omul in intregime - si mintea si inima si trupul. Persoana cea care cunoaste si Dumnezeu Cel cunoscut - sunt unite intruna.
Nici unul nici altul nu devin nicicum un "obiect" in unirea lor. Cunoasterea reciproca - a omului de catre Dumnezeu si a lui Dumnezeu de catre om - are un caracter "personal", care exclude "obiectivarea".
Aceasta unire a dragostei este un act duhovnicesc in care Cel Iubit devine fiintarea noastra. Dragostei ii este propriu a stramuta viata (legat de actul chenotic, de desertare, dupa modelul contopirii Celor Trei Ipostasuri in Fiinta Dumnezeu - nota mea) intru Acela pe Care Il iubesti, pana la a uita de sine.
Dragostea Dumnezeiasca, dupa firea sa, dupa vrednicia sa, dupa maretia sa, dupa armonia sa, dupa stapania sa - depaseste tot ce cunoaste pamantul. Ce este minunat pe langa cele spuse, este ca aceasta stare se traieste ca singura cu adevarat fireasca omului. Uimitor lucru: El este si Celalalt si totodata - al meu."
(Din volumul "Vom vedea pe Dumnezeu precum este", capitolul "Pentru principiul personal", pag. 318-319.)

P.S. "modernitatea" mintii omului nu tine de secolul 21 ci este rodul de-a lungul intregii istorii umane a pacatului primordial. Omul cazut, din toate timpurile, este "modern" - cata vreme este rupt de Dumnezeu. Pocainta si harul Duhului in Biserica ne lecuiesc de "modernitate". AMIN+