intrebare pentru filocalicii forumului

În prealabil postat de zaharia_2009

Clar este ca rugaciunea din buze , sau in sufletul tau (cum incerca sa argumenteze sora Dobrin 7, din Grecia) dar care nu este in liniste, in isihie, in asezare , in pace , in concentrare crescinda , inchis in camara inimii, ci este in miscare , cu treaba prin casa , in discutie cu sotul sau copii , spalind vase dar si vorbind, aspirind prin casa dar dind si raspunsuri sotului,si cite alte exemple de imprastiere ale cugetului mai isi poate inchipui fiecare... deci rugaciunea din buze , nu te avanseaza mult in apropierea lui Dumnezeu .
Asta nu inseamna ca nu ne vom ruga si din buze (vorba sorei glykys : ia vezi la gheronul Cleopa !), ba da , tocmai pt. a tine mintea ocupata cu ce este bun , dar interesul nostru cel mai mare este sa cautam cit mai mult si mai bine locurile si timpii si si linistea binecuvintata ca sa putem sa ne rugam cu adevarat din inima si in inima lui Hristos !

Am ales un dialog interesant intre autorul cartii si un isihastru din minunata carte "O noapte în pustia Sfântului Munte" - un dialog cu privire la rugaciunea lui Iisus...iti recomand aceasta carte, daca nu cumva deja ai citit-o...cu nadejdea ca iti va fi de folos.

"Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. Să gemem ca un om bolnav şi El, ca un doctor, va veni iubitor în ajutorul nostru. Să strigăm ca cel ce a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.

Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi.

Să facem ceea ce ţine de partea omenească, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru, noi facem cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre divin şi uman.
...............
— Ce sunt aceste trepte? Care sunt paşii care ne duc la unirea cu Hristos şi la înfruptarea din harul îndumnezeitor?
— Scopul fundamental al rugăciunii lui Iisus este reunificarea omului „care s-a împărţit”.
— Iartă-mă te rog că te întrerup. Ce înseamnă reunificarea omului?
— Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adică, fiinţă în trei ipostasuri (Tată, Fiu şi Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (raţiunea), dorinţa (pofta) şi voinţa (mânia). Toate trei trebuie să fie unite şi îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prefacerea lor după fire înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorinţă să dorească şi să iubească numai pe Dumnezeu, iar pentru voinţă să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinită porunca „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 30). Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorinţa să Îl iubească şi voinţa să lupte împotriva duhului rău şi să caute curăţirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, există unirea. Păcatul rupe uniunea celor trei însuşiri ale sufletului. Mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu, pofta este îndreptată înspre creaturi nu spre Creator, iar voinţa este supusă tiraniei patimilor. În acest fel, păcatul înrobeşte cu totul sufletul.

Iată cum descrie Sfântul Grigorie Palama această stare. Mai întâi mintea se mişcă departe de Dumnezeu şi se întoarce spre celelalte creaturi: „de câte ori deschidem o uşă patimilor, mintea se împrăştie imediat, preocupată tot timpul de lucrurile trupeşti şi lumeşti, asupra mulţimii plăcerilor şi gândurilor împătimite care vin cu ele”. Apoi mintea, căzând de la Dumnezeu, abate dorinţa de la El şi de la poruncile Lui: „când mintea rătăceşte, dorinţa se risipeşte în desfrânare şi nebunie, împrăştiindu-se asupra nenumărator lucruri rele … iar mintea moleşindu-se, puterile sufletului se împuţinează iubind mai mult făpturile şi dorindu-le pe acelea. Tânjind după diversitate, pofta se dezbină în plăceri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând să dorească necurăţiile nu cele trebuincioase, adică cele trupeşti nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuinţă, ci pe cele deşarte şi lipsite de slavă”. În cele din urmă voinţa este supusă patimilor, este chinuită şi „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaş şi nu doar asemeni celor mai sălbatice fiare, ci şi târâtoarelor şi animalelor otrăvitoare, asemănându-se unui scorpion, unui şarpe, unui pui de viperă”.

Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu şi în acelaşi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinţa ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar voinţa nu-i permite; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar mintea, neavând credinţă în El, nu vrea să-L iubească. Noi luptăm pentru această unitate şi o atingem, în final, prin rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea minţii. Scopul nostru este să despărţim mintea de atracţiile care o înconjoară şi să o aducem înlăuntrul ei astfel încât şi pofta să fie adusă înapoi.

— Ai putea să-mi explici mai amănunţit care sunt treptele rugăciunii? De unde se începe şi cum se înaintează?
— Sunt cinci trepte însemnate.
1.Prima treaptă constă în rostirea cu voce tare a rugăciunii lui Iisus. Rostim rugăciunea cu buzele, în acelaşi timp încercând să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor rugăciunii.
2.La a doua treaptă, spunem rugăciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastră atenţie este îndreptată din nou asupra cuvintelor, dar este adunată în minte. Când mintea oboseşte o lăsăm să se odihnească şi începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. Această metodă ca şi folosirea mătăniilor este încă nivelul cel mai de jos al rugăciunii lui Iisus. Însă de la acesta trebuie să pornească oricine şi de îndată ce ajunge la desăvârşire dispar cele ale nedesăvârşirii. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atenţia înăuntrul ei. Sfântul Nil ne sfătuieşte: „Aminteşte-ţi întotdeauna de Dumnezeu şi mintea îţi va deveni rai”.
3. Apoi, la a treia treaptă rugăciunea lui Iisus coboară în inimă. Mintea şi inima sunt acum unite. Atenţia este adunată toată în inimă şi este cufundată din nou în cuvintele rugăciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.
4.La a patra treaptă rugăciunea se rosteşte de la sine, în timp ce ascetul lucrează, mănâncă, vorbeşte, când el este la biserică sau chiar atunci când doarme. „Eu dorm dar inima-mi veghează” se spune în Sfânta Scriptură (Cântarea cântărilor 5, 2).
5. Apoi, la a cincea treaptă înlăuntrul sufletului se simte o flacără dumnezeiască, arzând blând şi înveselindu-l. Harul lui Hristos sălăşluieşte în inimă, Sfânta Treime Şi-a făcut locaş. „Şi suntem lăcaş al lui Dumnezeu, atunci când El trăieşte înlăuntrul nostru, aşezat în amintire. Devenim biserică al lui Dumnezeu atunci când amintirea Lui nu este umbrită de griji pământeşti, şi mintea nu este tulburată de gânduri nestăpânite; de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui, alungând patimile care cheamă gândurile nestăvilite, şi vieţuind într-un mod care-l duce la virtuţi” (Sf. Vasile cel Mare). Astfel, el simte înlăuntrul său prezenţa dumnezeiescă, harul acesteia împărtăşindu-se şi trupului său care devine mort pentru lume şi răstignit patimilor.

Acesta este treapta cea mai înaltă, care este uneori legat de vederea Luminii necreate. Acesta este, practic, cursul dezvoltării rugăciunii lui Iisus. Fiecărui stadiu îi corespunde un anume dar."

[dobrin7m]

În prealabil postat de VladCat

Acuma întrebarea: cum se potrivește „vederea nelegiuirilor lucrate în fiecare zi”, „cercetarea diferitelor întâmplări și păcate” cu lipsa imaginilor, cu lipsa întipăririlor ? Cum putem „chibzui asupra acestui gând (al vinovăției) (...) ferindu-ne în același timp de orice imagine” ?

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatoasa.

Rugaciunea care cuprinde absolut tot ceea ce trebuie sa simta si sa traiasca crestinul traitor intru Hristos.
Prin numele Domnului se ard pacatele ca apoi sa ne aratam starea de smerenie totala prin ruga de miluinta. Prima - stergerea pacatelor si a imaginii lor si partea a doua, urmarea - smerenia si recunoasterea pacatoseniei, fara nici un un gand , nici o imagine decat pocainta si smerenia totala.

cine traieste cu adevarat credinta face primul pas pentru aceasta. Pasul acesta este acela de a fugi a infaptui pacatul.

Al doilea pas este acela de a ne apleca asupra mintii si gandurilor. Acolo trebuie sa stopam pacatul. Gandul rau de vine nu trebuie aprobat. Ci alungat. Alungarea lui se face cu rugaciunea si paza mintii. Mintea sta ca un paznic si prinde orice gand rau si il inlatura din minte. Eu la inceput simteam ca mintea trebuie sa fie mai iute ca si gandul; ca imediat ce vine un gand rau sa il prinda si sa il stearga ca pe o buruiana, fara al aproba. Apoi mintea s-a obisnuit cu asta. Deci mintea sa fie paznic la poarta de intrare a mintii.

Al treilea pas este curatirea de pacatele infaptuite. Aici intervine lupta cu fiarele din inima. Ca acestea nu mai sunt in minte decat ca imagine insa locul lor dupa ce au fost infaptuite sunt inima. Acolo colcaie dracii acelor pacate. Ei trebuiesc alungati. Si ne spovedim, insa inclinatia pacatului mai ramane atata timp cat si imaginea lui mai este in minte. Pastrand imaginea cateodata vine si indemnul.

Aici ajungem la intrebarea ta Vlad. Imaginea pacatelor savarsite. Si amintirea si cercetarea lor.
Deci iata nu e de ajuns spovedania pentru stergerea unui pacat atata timp cat imaginea pacatului persista in minte. Privind la cele savarsite, pacatuim amintindu-ne de ele. In acest sens odata parintele meu mi-a spus: spovediti si stergeti din minte imaginea lor. Insa sa va ramana in suflet mereu doar starea de pacatos. Doar asa veti dobandi smerenia.

Vlad, amintirea si cercetarea pacatelor nu se refera la amintirea celor infaptuite si derularea lor in minte cu imagine cu tot a celor facute ci starea de pacatos pe care trebuie sa o avem , vesnic in cap sa ne bata ciocanul pacatelor. Sunt pacatos, am facut multe pacate, sunt netrebnic; o smerenie simtita fara nici o imaginatie. este starea ce corespunde rugaciunii: miluieste-ma.

Acest al treilea pas este greu, insa cand reusim sa alungam imaginile acestor pacate savarsite rugaciunea ajunge in minte.

Cand te rogi, rostesti in gand rugaciunea insa mintea deruleaza. Uneori deruleaza intamplari petrecute, sau convorbiri cu alti semeni. Este prima faza. Cand ai mintea imprastiata.
Apoi incerci sa alungi acestea si inlocuiesti totul cu imaginea unei icoane, a unui sfant, a Maicii Domnului. Insa gandul e plin de imaginea aceasta in timp ce rostesti rugaciunea. Asta este faza a doua.(Aici eu aveam imaginea unui inger in fata mea in timpul rugaciunii, sau chiar a lui Hristos, simtit dar nu vazut)
Si apoi reusesti sa golesti mintea de tot ce e lumesc, inclusiv imagini de icoane, de sfinti. E momentul cand gandul se face rugaciune. Atunci cand gandul este rugaciune, mintea e ocupata cu acest gand al rugaciunii si nu mai e loc de imagini. Atunci rugaciunea s-a suit in minte. In minte e rugaciunea, in minte e numele lui Iisus, in minte este Dumnezeu. Acum rugaciunea este spusa cu mintea, tinandu-ne in starea de smerenie.
Iata deci simtirea starii de pacatos si netrebnic si golirea mintii de tot ce a fost lumesc in ea.
Sau "„vederea nelegiuirilor lucrate în fiecare zi” si ferindu-ne în același timp de orice imagine” .

Coborarea in inima este si fizic, simti cum intra in tine rugaciunea - numele lui Iisus, deaspura inimii, in piept dar si simtirea unei iubiri nemasurate pentru Hristos. Smerit si umil , plin de iubire si foc.

In toate clipele zilei, trebuie sa fugi de imaginile rele. Acestea pot fi vazute la televizor, pe strada oriunde. Trebuie sa fugim de ele. Se poate in lume? Se poate. Nu te obliga nimeni sa privesti la televizor. Nu te obliga nimeni sa mergi in societate, in vizite daunatoare , in baruri sau restaurante, sau in locuri famate. Nu te obliga nimeni sa ai prieteni care spun spurcaciuni, sau care fac desfranari sau rautati sau pacate. Nu te obliga nimeni sa asculti glume la serviciu, sa bei cafele cu colegii la fumoar, sa clevetesti cu ei in birou, sa dezbati subiecte mondene, sa...sa....

Poti fi ca un monah inlauntrul tau, acolo sa fie cugetarea la Dumnezeu. Acolo sa intrebi pe Dumnezeu cum sa intelegi un verset din Biblie, acolo sa spui lui Dumnezeu de ce esti necajit, acolo sa ii spui lui Dumnezeu ca il iubesti, acolo sa ii multumesti lui Dumnezeu ca existi, acolo sa ii ceri lui Dumnezeu sa te ierte.
Deci inauntru sa fie cugetare de Dumnezeu si rugaciune. Si atunci esti ca un monah.

Si aici pe internet sunt oameni, cu simtiri, cu inimi ce bat, cu dorinte, cu trairi. Multumim lui Dumnezeu ca si aici mai razbate ecoul vocilor monahilor si preotilor nostri. Prin noi oamenii care scriem aici. Prin toti, mai mult sau mai putin.

Eu sa va spun ceva: sunt atat de pacatoasa, insa Domnul a voit pentru o clipa sa imi arate cum este rugaciunea inimii. Dar a fost o clipita, destul sa nu mai uit niciodata si sa tanjesc dupa ea sa o dobandesc. Acum stiu dupa ce tanjesc, dar nu stiu cand o voi dobandi. Mila Domnului cu mine netrebnica. Ca de eram vrednica o aveam mereu. Asa ca sa nu ganditi ca as fi marea rugatoare. Ca de era dupa pacatosenia mea, nu m-as fi bucurat eu de asa simtire nici pentru o clipita. Poate asa a fost ca sa pot sa va spun aici astea toate. Dumnezeu este desavarsit de bun si un desavarsit pedagog.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de VladCat

Acuma întrebarea: cum se potrivește „vederea nelegiuirilor lucrate în fiecare zi”, „cercetarea diferitelor întâmplări și păcate” cu lipsa imaginilor, cu lipsa întipăririlor ? Cum putem „chibzui asupra acestui gând (al vinovăției) (...) ferindu-ne în același timp de orice imagine” ?

Poate e valabil doar pentru călugări. Dacă e vorba despre Gheron Iosif aici (cel care a scris Mărturii din viaţa monahală), păi el a ajuns la treptele cele mai înalte ale rugăciunii atingînd contemplaţia Lui Dumnezeu sau rugăciunea extatică - lucru cu neputinţă pentru mirenii care nu au cum să practice rugăciunea Lui Iisus în viaţa obişnuită, cea plină de griji şi de probleme de tot felul.

Ca mirean, nu văd de ce ar trebui să-mi amintesc în fiecare seară ce păcăţele am comis în ziua respectivă. Dacă e vorba despre păcatele grave, îmi rămîn sigur în memorie, deoarece conştiinţa mă mustră. Pe acestea trebuie neapărat să le pomenesc duhovnicului la spovedanie. Cred că mi-aş face rău - psihic vorbind - să meditez la orice greşeală pe care am făcut-o, ba mai mult, să mă bat cu pumnul în piept şi să silesc lacrimi de pocăinţă pentru nişte abateri uşoare. La fel cum şi dacă te-ai spovedit, cred că mai bine e să uiţi problemele respective ca să n-o iei razna. Să le uiţi, dar să nu le mai repeţi niciodată!

Nu prea-mi place nici lista aia de păcate din rugăciunea de seară. Multe nu le comitem zilnic, dar le mărturisim... Nu este de ajuns să mă rog pentru iertare fără să pomenesc lista greşelilor şi a păcatelor minore? Nu mă iartă Dumnezeu şi aşa?

Da, trebuie să stăm cu atenţia trează continuu dacă se poate, ca să nu cădem. Dacă am căzut, imediat să cerem iertare fratelui şi Lui Hristos Cel răstignit şi prezent acolo, de faţă cu tine, gata să ia asupra Lui păcatul sau greşeala. Nu trebuie să aşteptăm seara pentru asta, căci timpul părerii de rău şi al pocăinţei este acum, nu mai tîrziu.

Poate greşesc, poate nu. Poate că e vorba de nivelul de pocăinţă de care sîntem fiecare în stare sau la care am ajuns la modul concret... Nu ştiu, corectaţi-mă dacă spun prostii.