Experiente luminoase in iubire/casatorie

[anna21]

În prealabil postat de Mihailc

Constat cu bucurie că discuția a ajuns în zona întrebărilor periculoase, undeva la granița dintre posibil și imposibil.
După ce am citit prețioasele contribuții ale colegilor, am desprins o primă observație esențială: relația de cuplu, pare să fie un laborator al smereniei în act (nu întotdeauna conștientizată ca atare), datorită tensiunii permanente între fondul nostru autentic și așteptările proiective ale celuilalt. Mișcare dintre acesți doi poli presupune renunațare, jertfă, adică asceză veritabilă, nevoință, post. Îmi pun în paranteză parametrii libertății mele, pentru a ieși din limitările propriului ego în vederea realizării unui echilibru cu cealaltă emisferă a cuplului.
Dar și jertindu-ne avem de înfruntat alte primejdii, poate mai subtile. Oare situația de jerfă continuă (dacă există) nu conduce cumva la alienarea de sine și, în final, la o criză de identitate? Sărăcindu-mi ego-ul pentru a satisface pretențiile celuilalt, nu consolidez în el/ea un egotism nesănătos duhovnicește?
Mai sunt întrebări în seria aceasta, dar mă opresc deocamdată aici.

Foarte bune intrebarile tale.
Eu m-am confruntat (ma confrunt?) cu asa ceva. Fiind impreuna inca din adolescenta, cand eram inca in cautari, inca f maleabili, ne-am influentat enorm unul pe altul (eu presupun ca procesul s-a desfasurat in ambele directii, dar nu pot stii cum a resimtit el asta).
Ajunsesem atat de mult creatia lui ( o Galatea ) incat preluasem ideile/cuvintele lui (nu numai opiniile, ci chiar exprimarea) pana si in relatiile cu familia mea (spre oroarea absoluta a parintilor mei, care totusi au rabdat totul admirabil, fara sa critice in vreun fel relatia noastra! Parintii mei sunt minunati).
Dar mai mult, eu nu aveam prietenele mele, ci am fost intrat in grupul lui de prieteni (unde eram considerata, probabil "de-a casei" pt ca discutau lucruri pe care le ascundeau uneori de prietenele lor.. De aici neincrederea mea actuala cand aud discutiile "romantice" pe forum).
Ei, cand a sosit momentul de criza in care fiecare s-a intrebat "cine sunt?" a fost nenorocire. Groaznic!

Eu nu zic ca este rau/bine ca sotii sa se modeleze unul dupa altul, sa-si jertfeasca libertatea etc...
Ci am ajuns la concluzia ca este necesar un reper mult mai inalt si mai intim pentru ca acest proces sa nu duca la o "golire de sine".

Ceea ce jertfim este din dragoste de Dumnezeu, asa inteleg eu.

Altfel, daca te lipesti de lucruri lumesti ajungi inevitabil in momente de criza.
Te gandesti "ia uite cate am facut pentru x, iar el nu apreciaza nimic!"

Dar daca stii ca tot ce ai facut pentru x este de fapt din ascultare si iubire de Hristos (ma refer casatorii, ca asemenea jertfa nu exista in concubinaj), nu cred ca ajungi sa regreti, sa te simti golit sau nedreptatit.
De aceea cred ca se inseala enorm cei care cred ca in numele iubirii lumesti merita sa faci sacrificii sau ca aceasta iubire este in sine, ceva extraordinar.
Este buna, dar este insuficienta, nu ne poate implini.

Asta este felul in care vad eu lucrurile azi. Deci rodul experientei personale. Cred ca altii pot completa din alta perspectiva.

(si eu m-am intrebat de mult timp de ce oamenii ajung sa regrete sacrificiile care le fac pt altii. Mi s-a intamplat sa aud batrani plini de reprosuri la adresa partenerului. Il gaseau pe celalalt vinovat de tot ceea ce isi dorisera, dar nu facusera in tinerete pentru ca au sacrificat timpul/energia pentru binele relatiei.. M-au ingrozit aceste discutii mai mult decat toata neputinta care vine la batranete! Ma intrebam cum sa traiesc pt a nu cadea si eu in groapa invinovatirii altora.. Cred ca Iisus Hristos este raspunsul. Nu pentru altul sa ne schimbam sau sacrificam, ci pentru Hristos. )