Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?

[delia31]

3.
Socrate şi Iisus Hristos

„Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sîngelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă.
A lui Hristos, dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos – soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferentă de temnicier.

Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvîrcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri.
Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, intre doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?”

Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credinţă şi izbîndind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestinglierit de scimăvii pînă în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane”.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)