De ce sa fie asa?

[delia31]

În prealabil postat de laurastifter

Hristos a înviat!
Aşa cum ştim, joia aceasta (adică peste două zile), confraţii noştri creştini romano-catolici vor sărbători Înălţarea Domnului Iisus Hristos, în timp ce noi suntem încă în perioada pascală, urmând să ne bucurăm de acest praznic împărătesc săptămâna viitoare, pe data de 24 mai.
Acest fapt mi-a readus în minte următoarea întrebare (evident, retorică): de ce trebuie să ne bucurăm în zile diferite de prăznuirea principalelor evenimente ale istoriei mântuirii (mă refer în special la Învierea Domnului...)? Chiar nu s-ar putea găsi o soluţie pentru ca toţi creştinii să prăznuiască măcar Sfintele Paşti (cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii) la aceeaşi dată, să-şi poată spune "Hristos a înviat" începând din aceeaşi zi? Ce mărturie dăm noi în faţa necredincioşilor, păstrând această atitudine în relaţiile dintre noi?
Ştiu, mi se vor oferi explicaţii legate de diferenţele calendaristice... dar aceste detalii le ştiu şi eu de la cursurile de Liturgică. Totuşi... dacă diferenţele dogmatice sunt mult mai dificil de depăşit (pentru că fiecare creştin păstrează în suflet convingerea că aparţine adevăratei Biserici a lui Hristos, iar relativizarea învăţăturii de credinţă ar fi inacceptabilă), fixarea unei sărbători la aceeaşi dată ar fi, în opinia mea, un demers destul de simplu, având în vedere faptul că, din fericire, conţinutul teologic al acesteia este comun pentru ambele confesiuni.
Ce credeţi? V-aţi bucura ca toţi creştinii să stabilească toate sărbătorile (în special Sfintele Paşti) la date comune? Eu cred că aceasta ar fi o realizare istorică!

Doamne ajută!

Adevarat a inviat!

Laura, cred ca expresia aceasta a ta: „nici dragostea nu trebuie sacrificată pentru adevăr şi nici adevărul nu poate fi trădat sub pretextul iubirii”, e generata de mentalitatea veacului acestuia care in diverse moduri, ne obliga subtil si insidios sa le gandim separat, ca si cum ar exista un adevar fara iubire si o iubire fara adevar.

Cred ca lucrurile ar trebui un pic nuantate. Pentru ca Iubirea si Adevarul nu sunt niciodata separate, asa cum lumina nu e niciodata separata de soare. Iubirea si Adevarul sunt sinonime. Insa asta, numai si numai in/intru Hristos.

Conceptualizand iubirea si adevarul, practic cadem in capcana de a le gandi disjunct, ca si cum ele ar putea exista separat, unul fara altul.
In esenta, cred ca am mai amintit despre asta intr-o discutie despre acel citat al lui Dostoievski. Iti spuneam si atunci ca a gandi separat adevarul de iubire si a incerca sa gasesti o cale de compromis pentru a nu afecta nici pe unul, nici pe altul , e echivalent cu incercarea absurda de a separa soarele de lumina.

Nu spun ca ceea ce propui, nu ar fi dezirabil, din contra, toti vrem asta, insa, la o privire mai de adancime, practic, propunand o sincronizare calendaristica cu neortodocsii, in ciuda impedimentelor dogmatice, nu facem altceva decat sa gandim separat adevarul de iubire.
Si sa schimbam oarecum prioritatile si astfel sa ne instrainam cumva de duhul Liturghiei, unde spunem de fiecare data ,,sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh”.
Sa ne iubim, da, dar sa nu lasam adevarul sa fie terfelit. Ca toti sa fim una, ca toti sa spunem despre Dumnezeu si Maica Domnului si sfinti, acelasi lucru in esenta, chiar daca in diverse forme de exprimare specifice fiecaruia.
Sa ne iubim unii pe altii, dar cand altii (ma refer aici la atei si np) spun zeflemitor despre moastele sfintilor nostri ca sunt „cioante mucede de mortaciuni” cum procedam, desi le-am tot explicat ce si cum?

Sugerezi o sincronizare calendaristica, in ciuda impedimentelor dogmatice. Mie asta imi pare a numara mere cu pere iar rezultatul e un compot de agurida.

Cu alte cuvinte, daca tot nu e comuniune in acelasi duh, macar sa fie sincronizare. Daca tot nu e unire deplina de fond, macar sa mimam una de forma.

Si asta in ce scop? Demonstrativ. De ochii lumii atee. Ca sa demonstram ateilor, unor oameni cu simtul transcendentei amputat, ce anume?

E adevarat ca un crestin trebuie sa lumineze in lume, discret si neostentativ, in asa fel incat un necredincios, sa fie atras de acel ceva inefabil care e,
intr-o masura mai mare sau mai mica, asemanarea lui cu Dumnezeu.

Pe de alta parte insa, e un pic mai complicata treaba cu ateii. Exista atei cautatori, aflati deocamdata la jumatatea drumului dintre necredinta si credinta, si pot inclina inspre oricare, dar exista si atei carora, insasi ideea de divinitate, li se pare o bazaconie stupida si inacceptabila. Practic, sunt genul non-convertibil nici de ar invia cineva din morti sub ochii lor.

Pe de alta parte, (si aici vreau sa ajung), situatia noastra si a multor frati de-ai nostri ortodocsi nepracticanti, e din alt punct de vedere, mai de plans decat a ateilor.

A fi in relatii bune cu neortodocsii e admirabil dar asta nu ne exonereaza de vina de a nu fi facut tot ce e de facut pentru ortodocsii nepracticanti, care incet-incet se auto-exclud din Biserica lui Hristos. E ca si cum, un parinte ar fi mai preocupat de copiii vecinilor, in timp ce pe-ai lui ii lasa de izbeliste. Nu le neglijati nici pe unele, nici pe altele, ne invata Hristos.


Revenind la sincronizarea cronologica, sa nu uitam inca un aspect. Dupa cum se stie, in 1923 s-a adoptat noul calendar iulian la o consfatuire inter-ortodoxa in Constantinopol. Doar ca nu toate Bisericile Ortodoxe nationale au fost de fata.
De aceea, indreptarea calendarului a ramas sa fie adoptata de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care ea o considera potrivita, dupa ce in prealabil fiecare isi va fi pregatit credinciosii pentru a nu se crea tulburare si confuzie.

Cele mai multe biserici ortodoxe n-au asteptat prea mult pana sa schimbe calendarul, insa au ramas cateva care inca se mai raporteaza cronologic dupa vechiul calendar gregorian: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului. Toate aceste biserici se numesc "pe stil vechi", pentru ca praznuiesc sarbatorile cu data fixa dupa vechiul calendar gregorian.

Dupa ce sarbatoresti Nasterea Domnului intr-o tara ortodoxa cu calendar iulian, poti merge in Rusia ori Serbia dupa cateva zile si acolo vei mai sarbatori o data dupa calendarul gregorian.

Daca stai bine sa te gandesti, o nesincronizare de mai mica amploare exista chiar pe teritoriul Romaniei. In unele zone, Slujba din Noaptea Invierii se tine la miezul noptii, in timp ce in altele la 04.00 dis-de-dimineata. Deci? Nu ne sincronizam, dar asta nu inseamna prilej de poticnire.

In ciuda acestei nesincronizari calendaristice, comuniunea in acelasi duh ortodox cu aceste biserici nu este in nici un fel afectata. De ce? Tocmai pentru ca Biserica lui Hristos retine si praznuieste semnificatia si taina praznicului, nu data cronologica care poate diferi in functie de calendarul adoptat.
Biserica nu absolutizeaza cronologia, nici calendarul, care nu e decat un instrument relativ si schimbator de masurare a timpului. Or, stim ca prin praznicele Bisericii, noi anticipam Imparatia Atemporala sau Meta-temporala a Cerurilor.

De aceea ziceam ca nu se pot combina merele cu perele si sa dea gustul unui singur fruct.

In rezumat, avem deci doua tipuri de situatii, necombinabile.

1. Sincronizare cronologica cu neortodocsii dar fara comuniune liturgica si dogmatica cu ei
2. Comuniunea liturgica si in acelasi duh al invataturii ortodoxe, intre ortodocsii de toate natiile si calendarele, chiar daca uneori, fara sincronizare cronologica.

[delia31]

Legat tot de nesincronizarea cronologica (chiar intre ortodocsi), din Ziua Invierii, imi amintesc ce povestea Inaltul Bartolomeu Anania de pe vremea cand traia pe alte meridiane (California, Detroit, Hawaii).

Se pregatea de slujba Invierii si se gandea la cei dragi ai lui din Romania. Ei deja praznuisera Invierea cu ore bune inainte - chestie de diferenta de fus orar de la un meridian la altul.

Imi place cum a adancit ideea asta si i-a dat o alura metafizica si meta-temporala. Praznicul Invierii anticipeaza Imparatia Cerurilor in care nu exista curgerea timpului.
Hristos inviaza o data, insa noi praznuim Invierea pe rand, atunci cand ii vine randul meridianului nostru pe care ne aflam.

Mitropolitul Bartolomeu a dezvoltat ideea asta intr-un eseu si a reluat-o chiar in ultima Pastorala de Pasti (2010): „ Domnul inviaza pe rand, ca un val de lumina purtat pe rotundul pamantului, de douasprezece ori triumfator la stele, din Ierusalim pana’n Ierusalim. Un vazduh de clopote se stinge aici si un altul izbucneste dincolo, catre apus, mereu pe urma soarelui, din prag in prag, pe rotund.
E o inviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului si al cetatii si al tarii si al pamantului. Noaptea invierii nu cunoaste somn; ea e numai veghe, implinire si asteptare, intru bucuria nemarginita a biruintei asupra mortii."

[Mihailc]

În prealabil postat de delia31

Pentru ca Iubirea si Adevarul nu sunt niciodata separate, asa cum lumina nu e niciodata separata de soare. Iubirea si Adevarul sunt sinonime. Insa asta, numai si numai in/intru Hristos.

Conceptualizand iubirea si adevarul, practic cadem in capcana de a le gandi disjunct, ca si cum ele ar putea exista separat, unul fara altul.
In esenta, cred ca am mai amintit despre asta intr-o discutie despre acel citat al lui Dostoievski. Iti spuneam si atunci ca a gandi separat adevarul de iubire si a incerca sa gasesti o cale de compromis pentru a nu afecta nici pe unul, nici pe altul , e echivalent cu incercarea absurda de a separa soarele de lumina.

Metafora asta cu soarele și lumina lui, nu e altceva decât o aplicație abuzivă a imaginarului literar la teologie, pentru ca cea din urmă să apară mai pe gustul omului sufletesc și a fantasmelor lui estetico-emoționale.
Cred că s-a mai spus pe undeva, pe-aici, că mulți ortodocși ce fac pe ”mărturisitorii” în spațiul virtual, se complac într-o schizofrenie cognitiv-afectivă la nivelul credinței: sunt alături emoțional de Sfântul Grigorie Palama și continuă să gândească la Varlaam Calabrezul.

Semnificanții analogici ai metaforei în discuție, soarele și lumina, nu sunt chiar atât de unitari cum vor aderenții ortodoxiei bovarice, fiindcă atât teologia palamită cât și fizica disting între lumina în sine și pentru sine, respectiv lumina pentru noi. Informații parțiale despre soare putem afla prin analiză spectroscopică, dar asta nu înseamnă că știm totul sau măcar suficient pentru a face din posesia informației un instrument de presiune ideologică asupra altora. În realitate, percepem cu toții cam 5-7% din lumina adevărată a soarelui, iar diferența o face felul cum grădinărim această simbioză energetică fotocalorică și cum creștem sub efectul ei. Dacă răsar numai buruieni și boscheți fără roade, ne putem arunca teoriile noastre sublime în cel mai apropiat cuptor.
În teologia palamită, distincția dintre ființa Lui Dumnezeu și lucrările Lui (energii increate) aduce discuția mai încoace de conjuncție, fără să eșueze în disjuncție, deci vedem constanta antinomică calcedoniană (necontopit, neschimbat, nedivizat, neseparat) funcționând bogat și aici.
Atât separația de tip scolastic cât și fuziunea nirvanică a pietismului literar semidoxat, sunt încercări smintite de a înghesui necuprinsul fie într-o schemă logică intelectualistă rigidă, fie în proiecții retorice confuze și superficiale.

[delia31]

În prealabil postat de Mihailc

Metafora asta cu soarele și lumina lui, nu e altceva decât o aplicație abuzivă a imaginarului literar la teologie, pentru ca cea din urmă să apară mai pe gustul omului sufletesc și a fantasmelor lui estetico-emoționale.
Cred că s-a mai spus pe undeva, pe-aici, că mulți ortodocși ce fac pe ”mărturisitorii” în spațiul virtual, se complac într-o schizofrenie cognitiv-afectivă la nivelul credinței: sunt alături emoțional de Sfântul Grigorie Palama și continuă să gândească la Varlaam Calabrezul.

Semnificanții analogici ai metaforei în discuție, soarele și lumina, nu sunt chiar atât de unitari cum vor aderenții ortodoxiei bovarice, fiindcă atât teologia palamită cât și fizica disting între lumina în sine și pentru sine, respectiv lumina pentru noi. Informații parțiale despre soare putem afla prin analiză spectroscopică, dar asta nu înseamnă că știm totul sau măcar suficient pentru a face din posesia informației un instrument de presiune ideologică asupra altora. În realitate, percepem cu toții cam 5-7% din lumina adevărată a soarelui, iar diferența o face felul cum grădinărim această simbioză energetică fotocalorică și cum creștem sub efectul ei. Dacă răsar numai buruieni și boscheți fără roade, ne putem arunca teoriile noastre sublime în cel mai apropiat cuptor.
În teologia palamită, distincția dintre ființa Lui Dumnezeu și lucrările Lui (energii increate) aduce discuția mai încoace de conjuncție, fără să eșueze în disjuncție, deci vedem constanta antinomică calcedoniană (necontopit, neschimbat, nedivizat, neseparat) funcționând bogat și aici.
Atât separația de tip scolastic cât și fuziunea nirvanică a pietismului literar semidoxat, sunt încercări smintite de a înghesui necuprinsul fie într-o schemă logică intelectualistă rigidă, fie în proiecții retorice confuze și superficiale.

Revin cu un mic adagiu. De data asta nu ma mai lungesc ca iar risc sa zic una si sa se inteleaga alta.
Postarea anterioara se invartea in jurul ideii de sincronizare de dragul pacii in interiorul sau in afara adevarului de credinta.
Ai extins ideea mult prea departe, daca ai ajuns pana la teologia palamita de la o comparatie mentionata en passant, menita sa atraga atentia ca asa cum soarele nu poate fi amputat de lumina pt. a ramane doar caldura, sau viceversa, nici din Hristos nu putem amputa ceva din adevarul Lui, de dragul pseudo-iubirii ireniste. Si nici invers.

E posibil sa fi mers prea departe cu presupunerea, dar am sesizat in ce s-a scris pana aici, ca exista riscul sa percepem conceptual adevarul si iubirea ca simple principii, iar nu ca Persoana.

Adevarul si Iubirea, percepute ca Persoana, sunt inseparabile, nu pot fi gandite disjunct pentru ca nu exista decat laolalta, asa cum soarele nu poate fi gandit separat de lumina.

A absolutiza una/unul din ele, duce la relativizarea celeilalte/celuilalt. Nu se poate adevar fara iubire si nici iubire fara adevar pentru ca Adevarul si Iubirea sunt de fapt un singur lucru: Dumnezeu. Sunt sinonime. Nume diferite pentru aceeasi Fiinta.
Doar conceptualizarea lor duce la aceasta falsa incompatibilitate. Or, Dumnezeu nu poate fi despartit in doua.

Fara adevar, iubirea e oarba si produce doar un pseudo-irenism, un fals pacifism, un sentimentalism pietist, amorf si fara vlaga. Iar adevarul spus fara iubire, raneste si chiar ucide.

E binevenita critica si mi-am asumat roiul de muste de pe caciula, mai ales ca aceasta nu vine de la vreun ageamiu, pseudo-apologet diletant, asa ca subsemnata. Asa incat ma retrag in cautarea unui cos de gunoi, unde sa-mi arunc teoriile si incercarile smintite si abuzive de a inghesui necuprinsul in scheme.
Au cuvantul adevaratii marturisitori care stiu cu adevarat sa aplice neostentativ teoria in praxis, fara sa esueze in disjunctii sau fuziuni superficiale pietisto-bovariste.

[glykys]

Of, si iata cum, din nou, un topic gandit sa aduca pacea si sincronizarea intre confesiuni a creat neintelegere, ca sa nu zic dezbinare, intre ortodocsi...

Sper insa ca de data aceasta sa se faca pace cat mai curand, deoarece Delia si Mihailc, in afara faptului de a fi niste membri valorosi si eruditi ai forumului nostru, sunt si niste persoane rezonabile, cu mult bun simt.

[Mihailc]

În prealabil postat de delia31

Revin cu un mic adagiu. De data asta nu ma mai lungesc ca iar risc sa zic una si sa se inteleaga alta.
Postarea anterioara se invartea in jurul ideii de sincronizare de dragul pacii in interiorul sau in afara adevarului de credinta.
Ai extins ideea mult prea departe, daca ai ajuns pana la teologia palamita de la o comparatie mentionata en passant, menita sa atraga atentia ca asa cum soarele nu poate fi amputat de lumina pt. a ramane doar caldura, sau viceversa, nici din Hristos nu putem amputa ceva din adevarul Lui, de dragul pseudo-iubirii ireniste. Si nici invers.

E posibil sa fi mers prea departe cu presupunerea, dar am sesizat in ce s-a scris pana aici, ca exista riscul sa percepem conceptual adevarul si iubirea ca simple principii, iar nu ca Persoana.

Adevarul si Iubirea, percepute ca Persoana, sunt inseparabile, nu pot fi gandite disjunct pentru ca nu exista decat laolalta, asa cum soarele nu poate fi gandit separat de lumina.

A absolutiza una/unul din ele, duce la relativizarea celeilalte/celuilalt. Nu se poate adevar fara iubire si nici iubire fara adevar pentru ca Adevarul si Iubirea sunt de fapt un singur lucru: Dumnezeu. Sunt sinonime. Nume diferite pentru aceeasi Fiinta.
Doar conceptualizarea lor duce la aceasta falsa incompatibilitate. Or, Dumnezeu nu poate fi despartit in doua.

Fara adevar, iubirea e oarba si produce doar un pseudo-irenism, un fals pacifism, un sentimentalism pietist, amorf si fara vlaga. Iar adevarul spus fara iubire, raneste si chiar ucide.

E binevenita critica si mi-am asumat roiul de muste de pe caciula, mai ales ca aceasta nu vine de la vreun ageamiu, pseudo-apologet diletant, asa ca subsemnata. Asa incat ma retrag in cautarea unui cos de gunoi, unde sa-mi arunc teoriile si incercarile smintite si abuzive de a inghesui necuprinsul in scheme.
Au cuvantul adevaratii marturisitori care stiu cu adevarat sa aplice neostentativ teoria in praxis, fara sa esueze in disjunctii sau fuziuni superficiale pietisto-bovariste.

După ce mi-am recitit postarea prin prisma ultimei tale fraze, mi-am dat seama că se poate interpreta și ca atac personal, și chiar nu e vorba de așa ceva. Scuze pentru hiperaciditatea involuntară, promit că o să-mi regândesc exprimarea spre o formă alcalină.

Raportul disproporționat dintre limbaj, realitatea pe care o codifică și posibilitățile gândirii rămâne o capcană în care putem cădea cu toții, dacă ne lăsăm prinși în vraja lexicală a formulărilor vagi și excesiv retorice.

Dacă am încercat să scot în evidență punctele slabe ale unui mod de a gândi lucrurile, n-am făcut-o ca să impun niște conținuturi gata preparate, ci pentru a stimula o căutare continuă a fiecăruia de a înțelege pe cont propriu informațiile experimentate și transmise de alții. Nu ne folosește la nimic postura de colportori mentali ai Tradiției autentice (cazul nostru, al ortodocșilor) sau de roboți etici ale formelor ei îmbucătățite (catolicii și disidenții lor din mozaicul vetero și neo protestant).

”Avva Antonie a zis: într-o zi în care ședeam așezat lângă Avva Arfat, o fecioară a venit la noi și spuse: Părinte am postit două sute de săptămâni, mâncând doar la șase zile, am învățat pe derost Noul și Vechiul Testament, ce-ar mai trebui să fac?”. Zis-a bătrânul:”Disprețul este pentru tine ca onoarea?”. Ea spuse: ”Nu”, ”Pierderea ca și câștigul, străinii ca și părinții, sărăcia ca și bogăția?”. Ea zise:”Nu”. Bătrânul hotărî: ”Deci nu ai postit mâncând la șase zile, nici nu ai învățat Noul și Vechiul Testament, ci te amăgești singură. Du-te și muncește pentru că n-ai nicio virtute.”