Istorii cu talc

Foarte frumos.
Ma gandeam, noi ce dar ducem Mantuitorului? Dupa o viata de cautare, de cadere, de ridicare, poate de ratacire si iar de intoarcere, ce dar ducem?
Am gasit un raspuns pe care nu stiu daca voi fi in stare sa-l duc la bun sfarsit: sufletul nostru curatit de pacate, inima noastra spalata de rautati.....

Si pentru ca tot e plina mass media si lumea de faima rea a romanilor, iata un alt fel de exemplu:

""TVR1 a prezentat pe la mijlocul lunii ianuarie 2011 cazul unui cersetor roman care a uimit Suedia. O familie tanara de suedezi i-au incredintat cersetorului casa lor pe durata sarbatorilor de Craciu si Anul Nou si au plecat la prieteni, in alta localitate. In perioada aceasta cersetorul s-a acomodat cu casa, si-a spalat hainele, a facut curat in toata casa pana in cele mai ascunse cotloane. Ziua mergea pe strazi la cersit iar seara dormea in casa curata. Avea frigiderul plin cu bunatati. Din banutii obtinuti din cersit el a cumparat cateva daruri marunte pentru familia care a avut incredere in el. A lasat cheia la locul ascuns, atunci cand se apropia ziua revenirii acasa a staoinilor. Acestia au ramas uimiti de cinstea rominului: nimic nu lipsea din casa, era ordine si curatenie si, in plus, daruri... Femeia anunta cazul la televiziunea suedeza si la sfarsit, cu o lacrima in coltul ochiului spune: ,,Acest om nu are nimic, nici macar un adapost, si totusi a avut atat de multe de daruit!" Eu cred ca aceasta poveste adevarata este demna de Pildele evanghelice!""

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele sau, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe,dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

"Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. "
(Sfântul Atanasie cel Mare )

[dumitrucelmare2000]

O legenda veche spune ca atunci cand s-a nascut Mantuitorul si cei trei Magi si-au adus darurile intre ale celui cu smirna care era asezata intr-un saculet micut de panza se afla si o samanta necunoscuta. Maica Domnului a pastrat, se spune aceste daruri iar mai tarziu cand i-a cusut camasa i-a prin acest saculet cu smirna in gulerul hainei. Pe Golgota cand soldatii au impartit hainele Domnului si pentru camasa lui au aruncat sorti saculetul cu smirna s-a imprastiat la picioarele Crucii si odata cu el si samanta necunoscuta. O picatura din sangele Mantuitorului a cazut peste aceasta si pe loc a si incoltit.
Duminica dimineata cand au venit femeile Mironosite si nu au gasit trupul lui Iisus au gasit insa aceste flori pe care le-au oferit in dar apostolilor iar acestia si le-au prins in par.
Mergand ei din cetate in cetate si scuturand dupa porunca Mantuitorului ,, Si praful de pe picioarele lor" asa ,aceasta planta s-a raspandit repede ajungand si la noi.
Ea a fos purtata intre crestini in primele veacuri si stropita apoi de sangele martirilor si mucenicilor.
Busuiocul se seamana in Joia Patimilor sau in dimineata de Sf. Gheorghe inainte de rasaritul soarelui pentru a fi stropit simbolic de sangele care se va varsa.

[cristiboss56]

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât deluncilor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi totnu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase.Aş vrea şi eu aşa ghete.- Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept? N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şide data aceasta părintele l-a refuzat.Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:- Uite, măi băiete -văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, îngrădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele. N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un puide somn, după care a alergat în curte, strigând:- Gata, tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?
- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel im se poate... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi îngrădină.- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-eruşine? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai înţeles?Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, agăsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.De bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai'nainte. Fără să-l mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl.Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.

„Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului! " ( SfântaScriptură )

[cristiboss56]

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el,nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!în timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea oşansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!- Bine! - a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici. Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia dince în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşise atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.- Ce faceţi?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi osă cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-ilovească cu picioarele, în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul luiDumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit deegoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.în viaţă nu va reuşi cel tău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană.Poate că va strânge averi, dar m sufletul său cu ce se va alege?Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"(Sfanţul Maxim Mărturisitorul)

În peştera sfântului râu Iordan era un anahoret, numit Varnava. Într-o zi s-a pogorât la Iordan ca să bea apă şi i s-a înfipt un spin în picior, dar a rămas cu spinul în picior şi nu primea să-l vadă doctorul. Piciorul i-a putrezit şi a fost silit să-şi ia un turn în Mănăstirea Turnuri-lor.

Piciorul însă putrezind din ce în ce mai mult, tuturor celor care veneau la el le spunea:

- Cu cât suferă mai mult omul din afară, cu atât înfloreşte cel dinăuntru.

După ce s-a suit avva Varnava anahoretul din peştera lui în lavra Turnurilor şi după ce a stat acolo câtva timp, a mers în peştera lui un alt anahoret. Când a intrat acesta în peşteră a văzut un înger a lui Dumnezeu stând pe altarul care-l făcuse în peşteră bătrânul şi-l sfinţise.

Şi a zis anahoretul către înger:

- Ce faci aici?

- Sunt îngerul lui Dumnezeu, îi răspunde îngerul, şi de când s-a sfinţit altarul, mie mi s-a încredinţat de Dumnezeu.

(Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Alba Iulia, 1991)

Părintele Gherman de la Kafsokalivia a adormit în Domnul în anul 1875, la vârsta de 105 ani. A ajuns la Sfântul Munte în anul 1830, fiind sub ascultarea părintelui Daniil, care era şchiop, şi a trăit în Chilia Arhanghelilor. Când părintele Gherman a ajuns prima dată acolo, într-o marţi, nu mai era nimic de mâncare pentru el.

- Fiul meu, a spus unul dintre părinţii duhovnici, du-te la părintele Daniel care este bolnav şi care nu are nimic.

- Bine, părinte, a răspuns părintele Gherman. El poate să nu aibă nimic, să fie sărac şi şchiop, dar eu nu am nevoie de un părinte care să mă hrănească. Eu am nevoie de unul care să-mi îndrume sufletul.

Aşa că părintele Gherman a plecat la părintele Daniil şi a stat cu el, îndurând cu răbdare şi dragoste greutăţile vieţii lor. Doi ani mai târziu, pe lângă faptul că era şchiop, părintele Daniil şi-a pierdut şi vederea. Ca un fiu bun şi ascultător, deşi era în vârstă, părintele Gherman a avut grijă de părintele său duhovnic până în ziua când a murit. După 30 de ani în Kafsokalivia, el a plecat la Hairi, la sihăstria unde românul Gherasim şi-a dus viaţa ascetică.

(Patericul atonit)