Sa ramanem ORTODOCSI pana la capat !

Maria-Liliana M.: ‑ A zis sfântul că o să avem încercări şi să fim aproape de Domnul. Dar a zis că n‑o să fie acum sfârşitul lu­mii; că eu îl întrebam, în vis, dacă o să fie sfârşitul lu­mii. Şi a spus că n‑o să fie acum, dar o să fie chinuri foarte mari. O să ajungem cum spunea şi Sfântul Paisie, că spu­nea că o să ajungem la cipuri, că o să ajungem să se strân­gă banii… A zis că o să se strângă ba­nii, că o să muncim şi n‑o să fim plătiţi.
D. V.: – V‑a zis că o să se renunţe la bani? Sau în ce sens v-a zis că o să se strângă banii?
Maria-Liliana M.: ‑ Adică, n‑o să mai fim plătiţi. Nu ştiu la ce s‑a referit.
D. V.: – Ştiţi ce poate însemna că se strâng banii? Mai-marii lumii vor acuma să se renunţe la bani, să nu mai fie bani, ci doar „bani” electronici. Să nu mai plăteşti cu bani, cum plăteşti la piaţă, ci să plăteşti tot cu cipul, cu cardul cu cip.
Maria-Liliana M.: ‑ Da, a zis că „n‑o să vă mai plă­teas­că cu bani”. Ce pot să înţeleg eu din asta? Şi cu un card, cu ceva, o să se întâmple ceva.
D. V.: ‑ Cu un card?
Maria-Liliana M.: ‑ Da. Şi a mai spus să facem cunoscut faptul că nu trebuie să ne unim cu catolicii.
Mihai M.: ‑ Da, de unirea cu catolicii, de asta a ţinut cont şi atunci, dimineaţa, …
Maria-Liliana M.: ‑ Mai spunea sfântul ceva de Vekkos, ţi‑am spus eu ţie atunci.
D. V.: ‑ Patriarhul Ioan Vekkos e patriarhul care a vrut unirea cu catolicii în secolul al XIII‑lea. Da­torită lui au venit catolicii în Muntele Athos şi l‑au omorât pe Sfântul Cosma.
Maria-Liliana M.: ‑ Da, şi Sfântul Cosma a fost împotriva patriarhului Vekkos.
D. V.: – Despre patriarhul Vekkos vă aduceţi aminte ce v‑a zis sfântul?
Maria-Liliana M.: ‑ I‑am spus eu atunci lui Mihai.
Mihai M.: ‑ Am aflat şi eu, pe urmă, cum a fost cu patriarhul Vekkos. Asta este cel mai important din ce i‑a zis Sfântul Cosma: „Să mă duci şi să mă faci cunoscut, ca să opuneţi rezis­tenţă în România!” Să îl fa­cem cunoscut în România, ca să opunem rezistenţă în lup­ta cu catolicii. Nu trebuie să admitem în credinţă lu­­crurile care vin din altă parte, de la catolici… Tre­bu­ie rezistenţă… Ştie Dumnezeu că nu putem decât până a­colo, dar să avem rezistenţă. Şi să nu admitem cu­vin­te­le greşite, indiferent de la cine vin, de la ce scaune. „Nu, domnule, eu spun adevărul chiar dacă îmi iei rasa de pe mi­ne… O spun, şi ţi‑o spun în plen, ca să ştii că şi tu tre­buie să fii ruşinat, aşa cum şi tu ruşinezi cu cu­vin­te­le tale, care nu‑s din canoanele Sfinţilor Părinţi. Şi eu nu te ling cu nimic, dimpotrivă”. Câte a păţit şi Sfântul Nec­tarie, care ne‑a ajutat atât de mult. S‑a mâhnit, a ştiut că e pe nedrept dus din Cairo, din Alexandria, şi i‑a întrebat pe toţi: „De ce sunt prigonit?”, dar toţi au ple­cat capul. Deşi lumea îl iubea… Dar Domnul a fă­cut din el un sfânt care ne dă posibilitatea să Îl slăvim pe Dumnezeu. Ca o dovadă că nici noi nu îi uităm pe stră­moşii noştri care au fost martiri, pentru adevărul pe care astăzi îl avem pe limba noastră…
D. V.: – Ce altceva a mai spus Sfântul Cosma Protosul?
Mihai M.: ‑ El i‑a spus că trebuie să opunem re­zis­ten­ţă în România. Fiindcă atunci catolicii pentru cre­din­ţă l‑au omorât! Da, l‑au omorât. Dar să ne ducem, să opunem rezistenţă de acolo, că „au să vină vremuri grele. N‑o să vă plătească, o să fie vai şi amar de voi…”
Maria-Liliana M.: ‑ Pe noi, creştinii, au să ne lupte foar­te mult!
Mihai M.: ‑ Da, pe creştini. Şi trebuie să opunem re­zis­tenţă.
D. V.: – Dar v‑a spus şi că o să fie unire cu ca­to­li­cii, sau v‑a spus doar să vă opuneţi?
Mihai M.: ‑ N‑a spus că o să fie, ci a spus să ne o­pu­nem. Atât a spus. A spus să ne opunem, să opunem re­zis­tenţă în România.
Maria-Liliana M.: ‑ În al patrulea vis, când mi s‑a în­fă­ţişat, a spus că a fost mulţumit de ce i-am făcut acolo, de ce i‑am dus, cum am făcut…
Mihai M.: ‑ Că noi am făcut icoana, pe urmă am fă­cut iconostasul. Ne‑a trimis şi am găsit sfinte moaşte, şi la Sfântul Munte, şi la mănăstire, aici; în două locuri am găsit. Am făcut multe iconiţe şi am dat aşa… Îl facem şi noi cunoscut. Părintele a pus materiale cu sfântul pe site-ul parohiei Hreaţca, acolo, ca să fie cunoscut şi pe in­ter­net. Dar trebuie să opunem şi practic rezistenţă. Şi a­cu­ma a apărut iar, după atâta timp, i-a apărut în vis şi i‑a spus…
Maria-Liliana M.: ‑ Da, cu părintele de acolo, să găsesc un copilaş să‑l botez în România, cu numele lui, să‑i dau numele lui.
Mihai M.: ‑ Şi ţi‑a spus…
Maria-Liliana M.: ‑ Da, că‑i mulţumit de ce‑am făcut a­colo. Adică, tot ce mi‑a spus el, eu am făcut. M‑a ajutat Dum­nezeu.
Mihai M.: ‑ Aşa, deci e mulţumit de ce‑am făcut a­co­lo, lângă Fălticeni, cu moaş­tele, cu ce‑am mai putut şi noi să facem, aşa, dar să mai botezăm un copil, să împlinim adică lucrarea noas­tră – e mulţumit de ce‑am făcut acolo, dar să îm­pli­nim lucrarea noastră.
Maria-Liliana M.: ‑ Acum, din muntele Athos tre­bu­ie să mai luăm paraclisul lui sau un acatist, ca să‑l aibă părintele acolo, să‑l facă. L‑a pus în biserică la loc de cinste: lângă icoana Sfântului Nicolae a pus-o pe cea cu Sfântul Cosma.
Mihai M.: ‑ Şi‑l pomeneşte ca ocrotitor, acolo, al bi­se­ricii… Cum e Sfântul Nicolae, hramul bisericii.
Maria-Liliana M.: ‑ Noi avem slujba tradusă, pe care a fă­cut‑o părintele Atanasie. Slujba toată…
Mihai M.: ‑ Sfântul cere să fie cunoscut.
Maria-Liliana M.: ‑ Acuma nu ştiu dacă noi, cu trea­ba asta, n‑o să facem rău la persoanele astea care vor să se unească cu catolicii…
Mihai M.: ‑ Nu ne interesează asta. Noi facem ceea ce ne spune sfântul şi nu ne interesează cu ce logică se vrea unirea sau cine vrea… eu înţeleg, ca om, că tre­buie să‑l ajutăm pe fratele nostru, să dăm un ajutor, să cedăm în faţa lui, dar până acolo unde ajunge să lo­veas­că în dogmă, în ceea ce au lăsat cele şapte sinoade şi nimic altceva! Înţeleg! În aşezare, în mişcare, sun­tem largi la inimă să‑l îmbrăţişăm pe fratele nostru, dar a­colo unde cele şapte sinoade ne‑au lăsat, prin Duhul Sfânt, canoanele după care trebuie să ne conducem, nu poa­te interveni nici cel mai mare om de pe pământ. Aşa că nu noi trebuie să facem mutarea asta. Îi îm­bră­ţi­şăm, le cerem să vină lângă noi, luptăm pentru adevăr, dar cei cărora nu le place adevărul trebuie să cedeze. Dacă eu sunt în ne­a­devăr, sigur că o să cedez, acolo unde am greşelile me­le, dacă le văd. Dar, atâta timp cât sunt cu cele şapte Sinoade Ecumenice, cred că, cât de cât, mă străduiesc să fiu cât mai aproape de Domnul, cu ceea ce am învăţat, cu ceea ce ştiu…
D. V.: – Trebuie ca oamenii să caute cu jert­fel­ni­cie adevărul…
Maria-Liliana M.: – Eu cred că şi cato­licii, şi toţi, dacă ar cere adevărul de la Dumnezeu, fiecăruia per­so­nal i se va descoperi. Cum şi astăzi vin mulţi catolici la Sfântul Munte şi se botează şi intră în mare şi‑i bo­tea­ză… Şi în Tinos vin turci care se botează zilnic. Vin a­colo turci…
D. V.: – În insula Tinos, la icoana Maicii Domnului, nu?
Mihai M.: ‑ Da. Acolo vin. Dumnezeu ne aşteaptă pe fie­care, personal. Să venim către Dom­nul şi de acolo, dacă Dumnezeu va orândui, va fi; dacă nu, avem o mie de ani când s‑au rupt… Dacă face pogorământ episcopul cutare: „Hai să ne unim cu ăştia”, nu poate fi bine. Intrăm în contradicţie cu cele şapte Sinoade, atunci. Nu putem să facem asta. Po­go­ră­mânt… acuma nu se poate vorbi de aşa ceva. Catolicii tre­bu­ie să cedeze, să vadă adevărul. Dacă ei recunosc că Sfânta noastră Împărtăşanie este adevăr, este taină, şi dacă ne recunosc taina noastră, de ce nu ne recunosc şi pe noi ca şi creştini? Ne recunoaşteţi taina şi pe noi, ca fiind creştini adevăraţi, nu ne recunoaşteţi? De ce‑mi recunoşti taina, atunci? Cum a fost, că ne recunosc Tai­nele? Şi pe noi, ca şi creştini, nu… Ce vreţi? Din mo­ment ce ne recunoaşteţi Taina, recunoaşteţi‑ne ca şi creş­tini, şi veniţi către noi, că asta este Biserica mamă, care vine de la Sfinţii Apostoli. Voi aţi plecat şi v‑aţi fă­râmiţat într‑atâtea grupări, în perioada de la 1050 în­coace. Oare noi trebuie să venim la voi? Într‑adevăr, sunteţi fraţii noştri, vă îmbrăţişăm, dar ru­ga­ţi‑vă la Dumnezeu să vedeţi adevărul, fraţilor! Şi veniţi şi voi la adevăr! Încet‑încet, eu văd că mulţi ca­to­lici vin la Ortodoxie, nu ortodocşii se duc la catolici. Mulţi musulmani vin la Ortodoxie şi se botează în Grecia, cum văd eu, şi nu ortodocşii se duc să se facă mu­sul­mani! Există o curgere către creştinism şi nu in­vers!

Cititi si:
Pomenirea mucenicilor din Athos, carora li s-a dat foc caci s-au opus ticalosiei imparatului bizantin ce la conciliul de la Lyon din 1274 a semnat unirea cu catolicii
DOCUMENTUL (ACORDUL) DE LA BALAMAND – 1993

sursa: Sfantul Cosma Protosul

Marturisitorii romani din Transilvania in fata silniciei “uniate” – pilde vii ce pot deveni oricand actuale

Am ramas datori cu marcarea praznuirii unui adevarat sobor de sfinti romani marturisitori ai dreptei credinte, cu un mesaj foarte actual si util si noua astazi. Este vorba despre Sfintii Cuviosi Marturisitori Visarion si Sofronie, de Sfantul Mucenic Oprea si de Sfintii preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.

Marturia acestor vieti sfinte este cu atat mai importanta pentru noi cu cat ea s-a petrecut la ceea ce istoricii numesc „inceputul istoriei moderne”, apropiata de noi. Dar mult mai important este ca astazi avem marturia unor romani ortodocsi care au ales mucenicia in fata unor imprejurari deosebit de vitrege si de vrajmasesti fata de Biserica Ortodoxa. In veacul al XVIII-lea, Transilvania era sub stapanire straina, aflata in cadrul Imperiului Habsburgic. Catolicismul era in plina ofensiva, incercand, prin Contra-reforma, sa recastige terenul pierdut in fata protestantismului si, prin alte strategii, sa castige in defavoarea a ceea ce era numit „ritul grecesc de rasarit”, adica a Ortodoxiei. Ca de obicei, aceasta ofensiva era pur exterioara, dusa cu armele politicii sau ale diplomatiei si/sau cu arme pur si simplu, adica cu forta armata. Metodele silnice, bazate pe forta bruta, au fost folosite insa asupra popoarelor „proaste”, lipsite de aparare, aflate cumva dincolo de lege si de protectia oferita de aceasta – anume, popoarele ortodoxe, care erau inca de pe atunci caracterizate drept inapoiate

Metoda folosita de catolicism in ofensiva sa in aceste teritorii lipsite de organizare politica proprie, aflate sub dominatia unor elite care aveau alte credinte si erau de alta etnie decat poporul de jos a fost numita „uniatism”. Alegand sa nu forteze o infruntare directa cu credinciosii ortodocsi, catolicii au imaginat o modalitate mai “diplomatica” de a determina lepadarea de dreapta credinta si primirea ereziilor catolice. Prin uniatie, li se promitea celor aflati sub stapanire habsburgica faptul ca isi vor pastra „ritul” lor de rasarit, adica forma slujbelor, a portului bisericesc etc., fiind adaugat „doar” o recunoastere a dogmelor catolice – rolul Papei, erezia filioque si altele. Cu alte cuvinte, forma se pastra, insa era anulata, golita de substanta, prin cedarile esentiale la nivel dogmatic si jurisdictional.

Aceasta metoda isi pastra avantajul ca putea da celor slabi impresia ca raul facut „nu e asa mare”, si ca, avand in vedere ca se pastrau randuielile (exterioare!) de fapt nu era decat o adaptare inteligenta la exigentele si vitregiile vremurilor. Pentru cei pentru care ortodoxia insemna numai o randuiala exterioara, un simplu obicei mostenit, desigur ca acest „aranjament” gandit de iezuiti a fost cel mai sigur mijloc de catolicizare, adica de… lepadare a dreptei credinte.

Trebuie precizat ca punctul de vedere al Romei nu a evoluat semnificativ de atunci. Conform controversatului document doctrinar recent, prin care Vaticanul afirma ca doar catolicismul este Biserica Ortodoxia este caracterizata drept “biserica particulara”, avand, cu alte cuvinte, un fel de partasie cu Sfintele Taine, insa si o “lipsa ecleziologica” ce decurge din nerecunoasterea primatului papal. Bisericile ortodoxe sunt privite ca o organizatie ce refuza intaietatea “capului”.

Din pacate, si in acest moment se fabrica si se perpetua o istorie falsa, in care uniatismul este prezentat drept altceva decat a fost – anume o incercare silnica si ilegala de convertire la catolicism a populatiei ortodoxe. In aceasta istorie falsa, punctul de referinta este asa-zisul Conciliu de la Ferrara-Florenta, unde s-a obtinut – prin metode la fel de silnice, dar si prin cedarile laşe ale ierarhilor ortodocsi, cu exceptia sfanta si singulara a Sfantului Ierarh Marcu al Efesului - o falsa unire intre catolicism si ortodoxie. Luand drept reper “punctele florentine“, administratia catolica va construi asadar o alta strategie prin care, beneficiind de faptul ca Imperiul Habsbrugic stapanea pe largi teritorii ortodoxe, sa forteze de aceasta data nu numai cedarile de la varful ierarhic, ci o convertire in masa la catolicism. Ce nu inteleg cei care scriu aceasta istorie falsa este ca Ortodoxia nu sta intr-un ierarh si nici nu este o proprietate… particulara a cuiva. Este Biserica Domnului nostru Hristos, pusa pe temeia dreptei credinte, asupra careia nici un om nu are putere de stapanire.

De altfel, principalele etape ale realizarii greco-catolicismului s-au realizat tot prin cedari si tradari ale unor ierarhi ortodocsi. Mitropolitul Atanasie – care fusese hirotonit cu pompa in Bucuresti, in prezenta Sfantului Constantin Brancoveanu si a Patriarhului Ierusalimului, Dositei, care il si incurajase pe noul mitropolit in misiunea sa de “rezistenta” – este cel care realizeaza, practic si oficial, unirea cu Roma… tradand juramintele de credinta si atragandu-si o anatemizare din partea celor care l-au hirotonit.

Lucru deloc neinsemnat, strategia uniata se baza pe numeroase avantaje de ordin material, social si politic. Elitele, nobilimea care mai era ortodoxa, prin uniatie isi pastra privilegiile si capata in plus multe altele. Deveneau practic cetateni de prim rang ai Imperiului si se bucurau de toate privilegiile “civilizatiei”, spre deosebire de taranii romani ortodocsi, de pilda, care erau un fel de cetateni “second hand“, asupra carora legea se aplica arbitrar sau deloc, si care nu aveau nici un fel de acces la drepturile si bunurile politice sau sociale ale timpului. Ierarhia uniata era, de asemenea, recunoscuta, avea asigurate stagii de invatatura la Roma, isi putea organiza scoli. Preotii greco-catolici erau respectati si bine rasplatiti de Imperiu, pe cand cei ortodocsi erau tratati ca simpli tarani, platind aceleasi dari, ducand practic aceeasi viata de robi. Iar oamenii simpli care cedau erau scutiti de prigoana, ce nu a intarziat sa se manifeste; o prigoana dusa si la un nivel subtil si implicit cat si manifest, cum se vede din vietile Sfintilor de azi. Prigoana implicita era de fapt insasi aceasta strategie a uniatismului – popoarele ortodoxe erau amenintate cu marginalizarea aproape completa, cu pastrarea unui rol de popor de rand, care se afla mai jos de legea Imperiului si cu totul exclus de la „binele public“. In plus, era o greutate pur si simplu in a putea fi ortodox, avand in vedere putinatatea preotilor ortodocsi si a manastirilor, care si ele au cazut prada ofensivei catolice.

In fata acestor subtile (pentru nivelul acelui veac) metode duse de catolici pentru determinarea unor lepadari de masa masive, nu au lipsit marturiile de mucenicie. Fie ca ele au apartinut unor calugari care nu au putut rabda lipsurile fratilor de aceeasi credinta si si-au pus sufletul pentru aproapele lor, alegand sa mearga si sa intareasca credinta ortodoxa in tinuturile Transilvaniei (Cuviosii marturisitori Visarion si Sofronie), fie ca au apartinut unor preoti curajosi care au vrut sa faca tot ce se putea face pentru a proteja de abuzuri si silnicii turma lor (preotii marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel), fie ca au apartinut unor oameni simpli, tarani care si-au lasat familie si tarini ca sa mearga sa putrezeasca in inchisorile „luminatului, modernului si dezvoltatului” Imperiu Habsburgic (Sfantul Mucenic Oprea).

Nu putem sa nu remarcam ca, si pe acest “front” al strategiilor de determinare a apostaziei colective, “nu e nimic nou sub soare” si ca astazi se duc campanii intregi pentru ca ortodocsii sa se simta complexati, stanjeniti, rusinati de identitatea lor si, simultan, pentru a nu fi marginalizati, sunt presati sa adere la curentele ideologice trans-religioase si sa adopte masuri de “aggiornamento”, de “modernizare”, pentru a fi cat mai “in pas” cu “evolutia” (citeste “cu caderea”) lumii si a arunca la gunoi tot ceea ce este “incorect politic“. Nu in ultimul rand, se recurge si astazi la tentarea ortodocsilor cu avantaje materiale si cu sansa unor cariere academice, pentru a-i face, treptat si pe nesimtite cat mai “permeabili” ideilor si duhului apusean (catolic, protestant sau… supra-confesional). Intr-un studiu mai vechi (“Uniatismul din Transilvania, opera unei intreite silnicii“), parintele Dumitru Staniloae observa deja, in germene, aceste tendinte de astazi:

“Sub masca ecumenismului ofera burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele Biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei ca, cu toate diferentele existente, cele doua Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renunta cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolica se ofereau si odinioara cu efectele pagubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul ca diferentele între ortodocsi si catolici sunt fara însemnatate era folosit de propaganda catolica ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esenta nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de catre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasa si nobila a ecumenismului“.

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...icand-actuale/

IPS Nicolae de Mesoghia, chemare patrunzatoare la pocainta: L-AM PARASIT PE DUMNEZEU SI ACUM NE TRAIM PROPRIA PIERZANIE

L-am parasit pe Dumnezeu si acum ne traim propria distrugere si pierzanie.

Sa ne pocaim deoarece L-am uitat, deoarece L-am parasit, L-am dispretuit, L-am razboit, am refuzat drumul si poruncile Sale. Chiar si cei care Il marturisim, din pacate, am ales sa traim fara puterea Lui.

Romfea.gr: Mitropolitul Messoghiei, Nikolaos: “Este momentul sa ne trezim”

“Viziunea europeana s-a transformat in cosmar. Promisiunile politice au devenit minciuni prostesti, experimente de neinteles si alegeri fara sens“, spune printre altele intr-o scrisoare IPS Mitropolit al Messoghiei, Nikolaos.

Kir Nikolaos trimite inca odata un mesaj catre toate directiile, subliniind: “Am facut greseala de a ne pune speranta unde nu trebuia. Am facut efortul de a-i vota pe cei ce nu o merita. Facem crima de a nu invata din propriile greseli. Pana la urma nu avem nici guvernare, nici conducatori adevarati si nici nu se intrevad solutii“.

Mai jos puteti citi scrisoarea Mitropolitului:

A trecut perioada mareata a Triodului, am sarbatorit Pastele si Inaltarea Domnului si s-a incheiat si Cincizecimea. Sarbatori pline de sens, inundate de bucurie si speranta, insemnate cu adevar si libertate spirituala.
Adevaruri precum pipairea lui Dumnezeu de catre Toma, vederea Celui Inviat de catre mironosite, intalnirea Sa cu ucenicii, convorbirea si descoperirea Sa catre cei doi pe drumul catre Emaus, pogorarea Duhului Sfant pe care am sarbatorit-o azi, ni se releva nu ca sa le primim ca pe niste descrieri ale unor fapte istorice, nici pentru a le accepta ca pe niste ideologii teologice, ci ca sa le credem si sa ne umplem de ele fiecare detaliu al vietii noastre.

Aceasta este lumea lui Dumnezeu pe care ne-o propune Biserica fiecaruia dintre noi separat si tuturor impreuna, ca societate si comuniune.
Fata de aceasta propunere de viata si morala, vedem dureroasa experienta a realitatii lumesti, asa cum o traim in zilele noastre. O situatie lipsita de viziune, fara speranta, fara lumina.
Esecul uman in toata amploarea acestuia. Sistemul economic in colaps. Viziunea europeana s-a transformat in cosmar.

Promisiunile politice au devenit minciuni prostesti, experimente de neinteles si alegeri fara sens. O lume lipsita de indrazneala si eroism, fara intelepciune si originalitate, fara valoare si credibilitate, fara duh si viata.

Idolul democratiei si al drepturilor individuale a degenerat in dreptul de a alege intre diverse scenarii catastrofale si intre administratori incapabili ai realitatii noastre de zi cu zi. Slava trecutului nostru istoric a fost distrusa de injosirile la nivel global si de amenintarile continue. Singurele lucru care iau nastere astazi in tara noastra sunt blocajele si umilintele, neintelegerile si anarhia.

Salariile si pensiile au fost taiate, ajutoarele sociale retrase, datoriile au crescut, casele noastre au fost impozitate, centrele sociale s-au umplut, saracia si neajunsurile au prisosit, somerii ii concureaza ca numar pe cei angajati, tinerii emigreaza, rasuflarile noastre s-au imputinat, sperantele noastre au secat, viziunile au murit.

„Căci neamurile şi împărații care nu vor sluji Ţie vor pieri” (Isaia 60, 12) şi „seminția celor fărădelege se va pustii” (Înțelepciunea lui Sirah 16, 4). Asta am patit. L-am parasit pe Dumnezeu si acum ne traim propria distrugere si pierzanie.


Educatia noastra fara blandete, istoria fara slava, Biserica noastra fara frumusete, viata fara adevar, traiectoria noastra fara valori. Acestea sunt cauzele halului in care ne gasim astazi. Si inca nu am inteles. Daramarea temeliilor noastre duhovnicesti continua neintrerupt. Am facut greseala sa speram de acolo de unde nu trebuia. Am facut efortul sa votam pe cei care nu merita. Am facut crima de a nu invata din propriile greseli. Pana la urma nu avem nici guvernare, nici conducatori adevarati si nici nu se intrevad solutii. Dupa cum scrie undeva sfantul Grigore Teologul : “corabia navigheaza noaptea, niciun far, Hristos se odihneste”, traiectoria noastra este in intuneric, lumina de nicaieri si Hristos doarme…

Totusi nu, dragii mei frati, Hristos nu doarme. Noi ne-am scufundat in uitare sintr-un som adanc. Noi dormim. De aceea “este ceasul sa va treziti in sfarsit din somn” (Romani 13:11).

Este ceasul sa ne trezim. Ziua nu va veni de la sine. Aceasta zi o vom aduce noi, si nu atat cu lucrarea corecta si cu alegerile drepte, cat mai ales cu credinta si rugaciunile noastre.

Alegerile politice lumesti asteapta “sa se insenineze noaptea”; ele nu pot sa ne scoata din noapte, au speranta in “stelute”. Noi asteptam ziua cu soare, cu Soarele dreptatii. Noi nu asteptam un dumnezeu care sa ne rezolve toate problemele lumesti pe care sa-L uitam repede mai apoi; nici pentru a ne amnistia greselile, pentru a le repeta mai apoi. Credem in Hristos, in adevaratul Dumnezeu, care sa ne primeasca pocainta si credinta, ca se ni le hraneasca cu harul Sau si asa sa ne descopere prezenta Sa.

Da! Este posibil in situatia actuala sa avem parte de slava si binecuvantare, deoarece “Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeul lui“ (Psalmul 32:12); fericit si binecuvantat este poporul care Il are pe Domnul ca Dumnezeu al sau. Acesta este un adevar vesnic care nu poate fi explicat pe cale rationala dar este verificat istoric si are o explicatie duhovniceasca. Drumul catre Dumnezeu ramane mereu deschis.
A sosit ora in care trebuie sa ne trezim. Sa incepem prin indelungate rugaciuni si privegheri. Nu pentru a scapa din dezastru, nu pentru a fi usurati de memorandumuri. Nu ca sa ni se stearga datoriile. Nu pentru scaderea somajului.Nu ca sa evitam falimentul. Pe astea le stie Dumnezeu daca si cand si cum le va rezolva.

Este necesar ca cei cu adevarat credinciosi sa ne pocaim. Sa ne pocaim deoarece L-am uitat, deoarece L-am parasit, L-am dispretuit, L-am razboit, am refuzat drumul si poruncile Sale. Chiar si cei care Il marturisim, din pacate, am ales sa traim fara puterea Lui. Suntem chemati sa-L slavim, dar nu pentru bucuriile noastre pamantesti. Nu mai exista acestea acum. Sa-L slavim pentru persoana si adevarul Sau, pentru milostivirea si dragostea Sa, pentru indelunga Sa rabdare. Suntem chemati sa-l marturisim astazi caci “Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru.”(Psalmul 19:8) Nadejdea noastra si sprijinul nostru este singur numele Domnului.

Acesta ne este viitorul si perspectiva.

Si, in final, suntem chemati sa ne rugam ca Domnul sa ridice conducatori capabili sa isi assume responsabilitatile tarii noastre, apararea istoriei noastre, respectul pentru credinta si pentru traditie; conducatori cu frica de Dumnezeu, cu mintea la Hristos, patrioti altruisti, cu intentii clare, cu intelepciune politica si vointa eroica, deoarece de asfel de oameni avem nevoie, numai astfel de oameni putem vota si numai pe acestia ii merita ceea ce numim identitatea elena si constiinta Ortodoxa.

In acelasi timp, generatia noastra, care pare a fi incapabila sa duca mai departe Jertfa stramosilor nostri, trebuie sa faca o noua jertfa. Astazi, cand ne este foame, astazi sa ridicam altarul Jertfei noastre.

Asa cum Albania ortodoxa in centrul Tiranei, in aceste zile, inaugureaza Centrul Duhovnicesc al credintei sale, asa cum sarbii in Belgrad, romanii in Bucuresti si rusii in Moscova, recent, din saracia lor, au construit altare Mantuitorului si Sfintilor lor, cu atat mai mult noi trebuie sa indeplinim vechea si noua noastra Jertfa. Aceasta valoreaza mai mult chiar si decat rugaciunile noastre. Deoarece le insoteste de lucrare. Astazi trebuie sa aratam ca mai mult decat sa ne conservam trupul avem nevoie sa ne reinviem sufletele.

Ceea ce ne lipseste nu este hrana materiala, ci relatia noastra cu persoana lui Hristos. Incercarea noastra nu este data de saracie si foame, ci de instrainarea de Dumnezeu si privarea de Acesta.Va chem pe toti, asadar, fratii mei iubiti, toti care intelegeti aceasta nevoie, toti care mai pastram in noi stropi de credinta, sa ne punem nadejdea in Domnul, priveghind si rugandu-ne.

Sa marturisim cu inima zdrobita departarea noastra de voia Domnului si dorinta noastra de intoarcere la credinta nemincinoasa in El; in camerele noastre singuri cu ochii inlacrimati, in biserici toti in rugaciune si privegheri de toata noaptea, pe strazi si in piete, cu lumanari si torte.

Acestea nu sunt noi in istoria noastra, sunt drumuri batute in viata neamului si Bisericii noastre. Speranta noastra, fratii mei, nu se gaseste in alegerile din 17 iunie, acolo se gaseste poate doar o parte din responsabilitatea noastra. Toate sperantele noastre se gasesc in sarbatoarea de azi a Cincizecimii. Deoarece la auzul urechilor noastre a ajuns indemnul proorocului David: “Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire“ ( Psalm 145:3). Deoarece nu credem in politicieni care isi schimba promisiunile, ci in Sfantul Duh care ii face de ras pe cei invatati si “pe pescari ii arata preaintelepti”.

Nu in acestia care din cauza neintelegerilor nu pot sa faca un guvern, ci in Acela care “pe toate le cheama la unitate”. Nu in schimbatorul Babel de azi, ci in curatenia voii lui Dumnezeu. Nu in incercarile fara rod al conducatorilor acestei lumi, ci in plenitudinea roadelor Sfantului Duh, “Fraților, stați tari în credință, îmbărbătați-vă, întăriţi-vă!” (Corinteni I, 16:13)

“Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu este împotriva noastră!”

traducere de E.P. pentru razbointrucuvant