Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DIN TATĂ ÎN FIU
de Predescu Virgil

Hai sus! Cum poţi dormi
Când clopotul solemn răsună?
Trezeşte-te, începe o nouă zi,
Fiule, e ziua ta cea mai bună.

La Altarul Patriei iubite,
Vei merge pe urmele paşilor mei,
Ascultă vocea maicii noastre îndrăgite,
Nu ignora chemarea ei!

Oamenii umplu deja câmpia,
Marele fluviu îşi adună apele,
Bărbaţi de care-i mândră România
Vin de peste tot fluturând stindardele.

Spre al Patriei noastre Altar
Iubirea-i face paşii să-şi poarte.
Pentru toţi patriotismul e jar,
Toţi se vor devota până la moarte.

În priviri o flacără îţi luceşte,
Care place inimii mele de părinte.
Deschide ochii larg, priveşte,
Spectacolu-i măreţ, ia aminte!

Trebuie, pe al Patriei Altar,
Anii tăi tineri să-i dedici.
Îţi vei depune ca pe un dar
Primele tale jurăminte aici.

Vei jura solemn şi august
În faţa României şi a mea.
Că vei sluji vitejeşte şi just
Ţara, Neamul şi Legea.

La al Patriei Altar sfânt
Şi cu mâna pe drapel
Vei rosti acest jurământ.
Nici mort nu renunţa la el!

Mai sunt jurăminte, fireşte,
Cerute de tatăl tău şi de onoare.
Ceva în tine îţi va şopti iubeşte,
Făcând să-ţi bată inima mai tare.

Dar pe al Patriei Altar,
În această zi minunată,
Jură că frumuseţii în dar
Îi vei oferi iubirea ta curată.

Dacă o fată frumoasă şi cuminte,
Vei şti s-o faci să te iubească,
Ale căsătoriei sfinte legăminte
Cu ea pe veci să te unească,

Iar la al Patriei Altar străbun
Mergeţi amândoi să vă uniţi
Ca Iisus, cel blând şi bun,
Să v-ajute să trăiţi fericiţi.

După acest eveniment deosebit
Dacă devii la rândul tău tată
Şi soţia un fiu ţi-a dăruit,
Răsplătind iubirea ta curată,

Altarului Patriei străbune
Dă acest rod al dragostei,
În inimă ta ea îţi spune
Că fiul tău este şi al ei.

Priveşti această armă curios,
Ea într-o zi va fi în mâna ta.
Când duşmanul va lovi furios
Cu ea în luptă te vei avânta.

Pe Altarul Patriei române
Astăzi arma o vei lăsa,
Atinge-o când Ţara îţi va spune:
„Ia-o, am nevoie de ea.”

Când timpul, ce curge neîncetat,
Prin efoturi zilnice nevăzute
Trupul îmi va fi ruinat
Şi resorturile îmi vor fi frânte,

Lângă al Patriei noastre Altar
Să-mi săpi mormânt.
Oare pierde total al vieţii dar
Cine revine în al Ţării pământ?

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DIN NOU DESPRE NOI

Un grup etnic care se amestecă semnificativ cu un alt grup etnic îşi pierde identitatea şi nu-şi mai poate păstra numele chiar dacă îşi păstrează limba pe care o vorbeşte.
Aşa s-a îmtâmplat cu toţi locuitorii Imperiului Roman care au supravieţuit prăbuşirii acestuia şi marilor migraţii.
Noi suntem singurul popor de origine latină care am păstrat numele de roman.
Străinii ne-au numit şi ei tot romani. Valah, vlah, însemnă în slavonă roman.
Ulterior cuvântul roman s-a transformat, prin evoluţia limbii, în român.
Dacă nu am fi români nu ne-am fi spus şi nu ni s-ar fi spus români.
Conştiinţa originii noastre romane a fost foarte puternică la noi şi pe bună dreptate.

Traian a colonizat Dacia aducând, cum spune un izvor, „mulţimi nesfârşite” (infinitae copiae) din întreg Imperiul Roman (ex toto orbe Romana).
În Dacia, spre deosebire de alte provincii romane, colonizarea s-a făcut sistematic, programatic fiind iniţiată chiar de împărat.
Faptul că majoritatea coloniştilor provenea din provinciile imperiului şi nu din Italia nu are nicio însemnătate.
Imperiul era în culmea puterii, toate provinciile erau romanizaze şi, lucru foarte important, provicialii se considerau ei înşişi romani pentru că aveau aceleaşi drepturi şi oportunităţi ca italicii. Era o mândrie să poţi spune „cives romanus sum” (sunt cetăţean roman).
Traian însuşi nu era din Italia.
Coloniştii romani din Dacia erau atât de numeroşi, că împăratul Adrian, care voia să abandoneze provincia, a fost nevoit să renunţe la idee pentru a nu-i lăsa pe mâna barbarilor.
Coloniştilor li s-au adăugat veteranii legiunilor staţionate în Dacia.
Numărul veteranilor a fost şi el mare.
În limba română omului în vârstă i se spune bătrân, cuvânt care provine din latinescul veteranus.
Faptul că acest termen s-a impus dovedeşte frecvenţa lui şi a celor numiţi astfel.
Numărul mare al veteranilor se explică prin faptul că procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, adică tot atât cât au stat şi trupele romane la noi.

Dacii au suferit pierderi mari în timpul războaielor cu Traian.
Mulţi bărbaţi au murit în luptă sau au fost capturaţi şi vânduţi ca sclavi în imperiu.
După cucerire numeroşi daci erau înrolaţi în armata romană şi trimişi în diferite provincii unde după satisfacerea serviciului militar de 20-25 de ani primeau pământ şi cetăţenie romană. Toţi aceşti daci nu mai reveneau în Ţara lor.
Cohors III Dacorum Equitata îşi avea garnizoana în Macedonia şi a participat la o expediţie în Mesopotamia.
Vexilatio Dacorum Parthica păzea lângă Tigru şi Eufrat hotarul cu parţii.
O cohortă de daci e atestată în Britania.
Cei mai mulţi dintre dacii rămaşi în provincia Dacia erau femei, bătrâni şi copii şi au fost romanizaţi rapid.
După cum se vede din inscripţii după o generaţie sau cel mult două dacii au adoptat chiar nume proprii romane.
Romanizarea nu s-a limitat la Dacia Romană.
Şi restul Daciei era controlat de romani.
În Muntenia, Moldova şi Basarabia au existat trupe romane, s-au construit castre, fortificaţii şi drumuri.
Bugeacul, sudul Basrabiei, făcea chiar parte din provincia Moesia Inferioară.
La retragerea legiunior întreaga Dacie era romanizată şi peste tot se vorbea latina în varianta ei popualară.

Slavii sunt un grup de popoare care au ca loc de origine Polonia de azi.
Mongolii, în migraţia lor, i-au târât după ei şi pe slavi care s-au despărţit în trei grupuri mari: slavii de răsărit (ruşii, rutenii), slavii de apus (polonii, cehii, slovacii) şi slavii de sud (sârbii, bulgarii).
Slavii de sud, pentru a ajunge pe locurile unde trăiesc azi, au trebuit să treacă prin Dacia. Venirea slavilor are loc în secolul al VI-lea când vin şi avarii.
O parte din triburile slave au rămas pentru totdeauna în Dacia.
Slavii stabiliţi în Dacia au locuit veacuri întregi împreună cu românii şi treptat au adoptat limba şi obiceiurile româneşti.
Prin urmare slavii din Dacia au fost asimilaţi.
Slavii nu au avut un rol hotărâtor în formarea poporului român.
La venirea lor poporul nostru era deja format în cea mai mare parte.

Etnic romanitatea noastră e constituită pe o bază daco-romană.
Avem şi sânge dac şi sânge roman.

Ideea romanităţii poporului nostru o găsim pentru prima dată consemnată în scris la cronicarii moldoveni şi munteni.

Marele vornic moldovean Grigore Ureche scria despre originea comună, romană, a tutror românilor: „Românii, câţi se află locuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm (Roma) se trag. [...]
Şi locuitorii Ţării Româneşti [...] sunt o seminţie cu moldovenii.” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 134; Cf. şi Gândirea social-politică despre unire (1859), Culegere, Bucureşti, Editura Politică, p. 12.)

Contemporanul său muntean, stolnicul Constantin Cantacuzino, afirmă şi el originea comună a tuturor românilor: „Însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ce si din Ardeal, carii înca şi mai numeroşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă (româna) [...] tot unii sunt. Ce dară pe aceştia, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântâna au izvorat şi cură.” ( Ene, Virgiliu; Cronicari munteni, Editura Albatros, Bucureşti, 1973, pag. 194)

Despre cronicarii Grigore Ureche şi Constantin Cantacuzino nu se poate spune, cum s-a spus fără temei despre reprezentanţii Şcolii ardelene, că ar promova catolicismul.

Ideea principală susţinuită de Şcoala ardeleană e tot originea noastră romană.
Învăţaţii transilvăneni preiau de la cronicarii munteni şi moldoveni ideea romanităţii noastre şi o dezvoltă susţinând-o cu argumente istorice şi filologice.
Figuri importante ale Şcolii ardelene, între care se numără şi Petru Maior, au creat adevărate monumente culturale şi istorice puse în slujba renaşterii neamului nostru.
Aceste lucrări au constituit baza teoretică a deşteptării sentimentului naţional românesc.

Petru Maior arăta: „Deci romanii aceia, la anul de la urzirea Romei 858... trimişi de împăratul Traian, ca să stăpânească satele şi oraşele, cuprinseră Dacia toată prin Banat până la Dunăre... De la aceşti stăpânitori ai Daciei romane este acel neam... carii pre limba lor se cheamă romani adică români.” ( P. Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Gherla, 1883, p. 11; Cf. şi Antologia Gândirii social-potitice revoluţionare şi democratice româneşti, p. 51 -52)

Conştiinţa latinităţii noastre, afirmarea ei, ne-au ajutat să ne apărăm de detractorii care au încercat să ne tăgăduiască dreptul de a fi noi înşine şi de a trăi în Ţara noastră.
Demonstrarea latinităţii, romanităţii şi continuităţii noastre a reprezentat „reazimul constant şi de nebiruit al unei lupte milenare pentru păstrarea fiinţei etnice.” (B. Teodorescu, N. Iorga si educaţia maselor, Bucureşti, 1967, p.27)

Popescu Angela

Bibliografie
Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti 1940
Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1941
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. ed. a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1972
Academician Constantin Gh. Marinescu, prof. univ. dr. Ion Gh. Marinescu, Originea daco-romană a poporului român în spiritualitatea naţională, site-ul DacoRomania

[TINERI PENTRU ROMANIA]

ROMÂNUL

Una dintre cele mai frumoase figuri ale istoriei Europei e aceea a românului.
El e părintele celui mai dârz Neam din această parte de lume: Neamul Românesc.
Prin vinele lui curge cel mai nobil sânge: sângele dac înfrăţit cu cel roman.
Pe tot cuprinsul Ţării se pot vedea urmele luptelor pe care le-a dat pentru Pământul lui, pentru Credinţa lui strămoşească şi pentru Neam.

Românul are conştiinţa misiunii sale, a tainicului său apostalat, a legăturii strânse cu Pământul său.
El e în acelaşi timp preot, plugar şi soldat.

Preot!
Credinţa sa arzătoare, zelul său pentru mântuirea sufletului înduioşează inimile cele mai aspre şi le întoarce către Dumnezeu.
A fost vreodată preoţie mai frumoasă?

Plugar!
În ciuda vitregiei vremurilor el şi-a tras întotdeauna drept brazda şi a pus în ea sămânţa recoltelor viitoare.

Soldat!
Două mii de ani şi-a apărat fiinţa etnică şi pământul care-l hrănea luptând cu vrăjmaşi mai puternici ca el.

Dacă aş fi pictor aş imortaliza pe pânză această nobila figură.
În fundalul tabloului aş picta munţii noştri, dealurile noastre domoale şi imensitatea câmpiilor noastre.
Mai aproape, lanuri blonde de grâu unduind în bătaia vântului ca valurile mării.
În avanscenă Dunărea cu undele ei albastre strălucind în razele soarelui.
S-ar vedea într-o parte casele unui sat şi deasupra lor răsărind modestă turla unei biserici.
În centrul tabloului ar apărea mândru românul cu părul în vânt, încins cu sabia şi în mână cu un snop de grâu prospăt secerat.
Aş încerca să pictez această figură emblemantică în aşa fel încât să reflecte atitudinea sa de soldat plugar şi seninătatea sa de om al ogorului.

Credinţă, muncă, curaj.
Iată românul.
E un Cincinnatus, soldat plugar devenit creştin.
E războinicul Spartei trecut prin infernul a două mii de ani de istorie potrivnică.

Cititorule român care parcurgi aceste rânduri poţi să-ţi ridici semeţ capul, căci eşti urmaşul acestui erou.
El şi-a îndeplinit cu nobleţe misiunea, a ta rămâne de îndeplinit.

Poporul căruia Pronia i-a dat astfel de strămoşi, dacă îşi păstrează credinţa în Dumnezeu şi în forţele proprii, e hărăzit unor fapte măreţe.

Predescu Virgil

[TINERI PENTRU ROMANIA]

Pasul 1
Adoptarea unei legi care permite străinilor să ne cumpere pământul.

Pasul 2
Golirea României de români prin stimularea emigrării, legalizarea avortului și promovarea perversiunilor sexuale.

Pasul 3
Ocuparea Ţării şi însușirea resurselor ei.

Vă pare ireal?

Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)

[TINERI PENTRU ROMANIA]

ONOAREA

Onoarea e unul dintre pilonii de susţinere ai existenţei noastre individuale şi colective.
Ea ne determină să dorim păstrarea respectului faţă de noi înşine şi faţă de conaţionalii noştri.
Ea mai e şi o preocupare pentru distincţie, un efort de autodepăşire, o dorinţă de măreţie.

Onoarea militară e o virtute cardinală.
În numele ei soladaţii noştri au luptat şi s-au jertfit pentru apărarea Ţării şi a fiinţei noastre naţionale.

Onoarea în activitatea profesională constă, după caz, în respectarea angajamentelor asumate faţă de clienţi, parteneri sau salariaţi şi în îndeplinirea exemplară a obligaţiilor de servici.
Ea are ca dimensiuni elementare cinstea şi munca făcută cu tragere de inimă.
În numele ei corupţia pasivă sau activă, bacşişul, nu sunt acceptate.

Pentru soţi onoarea în familie constă în respectarea obligaţiilor pe care le au unul faţă celălalt şi faţă de copii.
Pentru copii onoarea în familie constă în respectarea şi ajutarea părinţilor.

Respectarea angajamentelor, a cuvântului dat e forma de manifestare a onoarei în viaţa publică.
Fiind vorba de avantaje legate de exercitarea puterii regula de aur a oamenilor publici ar trebui să fie: „Să slujeşti şi nu să te slujeşti.”

Onoarea la şcoală îl face pe copil să obţină note bune fără să recurgă la şmecherii.
Ea îi determină pe şcolarii din clasele mici să nu le sufle răspunsurile colegilor leneşi şi pe liceeni să nu-şi facă fiţuici.
Ea exclude orice formă de furt.

Onoarea în sport constă în a face tot ce poţi ca să câştigi dar respectând regulile, deciziile arbitrilor şi adversarul.
Nu e cu adevărat o victorie aceea obţinută trişând.

În mod general, onoarea e o conceţie de viaţă care înalţă omul.
Singura onoare adevărată e slujirea celorlaţi.

E inacceptabilă lipsa noastră de preocupare pentru distincţie, pentru efortul de autodepăşire şi pentru dorinţa de măreţie, pe scurt pentru ceea ce dă demnitate omului.

Valorile constituie împreună un sistem coerent şi sunt, prin urmare, inseparabile.
Reabilitarea sentimentului de onoare nu se poate face fără reabilitarea sentimentelor de curaj, de responsabilitate şi de generozitate la nivel individual şi a sentimentelor de patriotism, familie şi civism, la nivel colectiv.

Efortul nostru de autoperfecţionare etică ar trebui să ţintească două aspecte:
- promovarea cinstei şi refuzul miciunii şi al înşelătoriei;
- încurajearea respectării angajamentelor.
Aceast demers ar trebui făcut în funcţie de vârsta şi mentalitatea celor pe care îi vizăm.

Copii trebuie educaţi în spiritul cinstei prin combaterea minciunii, a şterpeleli şi a micilor înşelătorii.
E un efort care se impune a fi făcut zilnic.
Trebuie să reacţionăm de fiecare dată când îi vedem venind acasă cu lucruri care nu le aparţin.
Trebuie totodată să-i învăţăm să combată printre colegi înşelătoria şcolară, atât de răspândită şi care e o pregătire nefastă pentru viaţa civică.

Va trebui în acelaşi timp să-i determinăm să fie credincioşi angajamentelor lor, să fie perseverenţi la antrenamentele sportive, la repetiţiile de la cor, în activităţile la care s-au înscris voluntar.

Pentru că petrec zilnic mai multe ore în faţa televizorului să-i facem să-şi exerseze spiritul critic în raport cu ceea ce văd.

Să-i determinăm să facă sport arătându-le că respectarea regulilor jocului, a adversarului şi a deciziilor de arbitraj este tot atât de importantă în formarea lor ca fortificarea corpului.

Se înţelege dela sine că toate aceste îndemnuri sunt inseparabile de exemplul pe care li-l dăm.
Onoarea se învaţă, ca toate celelalte, trăind-o.
Exemplul negativ al educatorilor în materie de cinste este cel mai rău dintre lucruri, fie că este vorba de munca la negru, de călătoria fără bilet sau de grosolănie.

În ce priveşte adulţii, dacă le lipseşte educaţia, va fi greu să-i scăpăm de proastele obiceiuri dobândite. Putem totuşi să profităm de orice ocazie pentru a ne spune părerile fără să părem neplăcut moralizatori.
În acest domeniu umorul, fermitatea şi simplitatea sunt cele mai bune atuuri.

Aşa cum unii oameni adună gunoaiele de prin grădinile publice pentru a reduce poluarea, să căutăm să fim artizanii răbdători, zâmbitori şi măsuraţi dar hotărâţi ai unei campanii permanente împotriva poluării morale începând cu cei din preajma noastră.

Să încercăm să promovăm adevărul şi cinstea în jurul nostru.

Să ne prevenim prietenii asupra diferitelor forme de dezinformare şi de corupere.

Să arătăm pericolul lipsei de civism reprezentate de furt şi înşelătorie indiferent de formele acestora.

Să arătăm importanţa respectării angajamentelor asumate şi a cuvântului dat în familie, în muncă, în afaceri, în viaţa publică.

Să insistăm ca televiziunile să-şi asume responsabilităţi educative. Să le cerem în special să arate nu doar vedete de doi bani ci şi personalităţi care pot deveni modele.

În loc să ne tot văicărim că trăim timpuri nenoricite să căutăm să transmitem valorile în care credem celor în mijlocul cărora trăim.
Ţine de convingere şi de farmecul personal, dar mai ales ţine de ascultarea delicată şi răbdătoare a oamenilor pentru a le obţine încrederea şi a le propune valorile noastre.

Reînnoirea culturii onoarei trebuie să facă parte din viitorul nostru pentru că îl condiţionează.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RESPONSABILITATEA

În mod general responsabilitatea e obligaţia de a răspunde pentru faptele noastre.
Responsabilitatea are mai multe aspecte:
- responsabil e acela care, prin lege, răspunde de pagubele pe care le-a provocat şi trebuie să le repare (responsabilitate civilă şi responsabilitate penală după caz);
- responsabil e acela care, în virtutea legii morale, dă seamă pentru faptele sale sau pentru acelea ale apropiaţilor (părinţii răspund de copii lor minori);
- responsabil e acela care e cauza voluntară şi conştientă a ceva şi poartă responsabilitatea morală pentru aceasta (recunoaşterea paternităţii unui copil, de exemplu);
- responsabil e acela care răspunde, ca şef cu putere de decizie, faţă de cel care i-a încredinţat o misiune;
- să fii responsabil mai înseamnă şi să acţionezi prudent gândindu-te la consecinţele faptelor tale.

Responsabilitatea se exercită pe trei nivele:
1. Faţă de noi înşine.
Fiecare dintre noi e principalul răspunzător pentru corpul său, de unde importanţa acordată igienei personale, hranei, odihnei şi evitării abuzului de tutun şi alcool.
Suntem totodată responsabili de mintea noastră pe care trebuie s-o exersăm şi s-o întreţinem pentru a o menţine trează.
E mai greu să facem unele persoane să înţeleagă responsabilitatea pe care o au faţă de inima lor pentru că devenim uşor insensibili, de pildă, când e vorba de emisiunile TV degradante.

2. Faţă de o persoană apropiată.
Această responsabilitate e uşor demonstrabilă în domeniul sexual datorită consecinţelor directe ale actului (transmiterea vieţii sau transmiterea unei boli).
În domeniul afectiv responsabilitatea e mai delicată dar tot atât de importantă din cauza traumatismelor provocate de despărţiri. Astfel de şocuri pot genera sinucideri.
Responsabilitatea noastră faţă de o altă persoană e cu atât mai mare cu cât suntem mai legaţi afectiv de ea.
E o realitate că ambianţa actuală desparte practica sexuală de responsabilităţile decurgând din ea, de aici drama avortului, dificultăţile mamelor singure şi eşecul unor familii unde părinţii se comportă iresponsabil cu copiii lor.

3. Faţă de o colectivitate de care ne ocupăm.
Mai întâi trebuie să facem „ să meargă treaba” ceea ce presupune deja o viziune profesională superioară despre responsabilitate.
E vorba, mai ales, să-i ajuţi pe cei din subordine să se realizeze, să se dezvolte.
Un şef adevărat îşi însufeţeste oamenii făcându-i să-şi îndeplinească misiunea individual (problemă de competenţă) sau colectiv (problemă de coeziune).
Această concepţie despre autoritate e aplicabilă în toate situaţiile.
Să ajuţi oamenii să se dezvolte însemnă de asemenea să-i încredinţezi fiecăruia responsabilităţi pe măsura puterilor lui. Responsabilităţile înnobilează.
Aceasta înseamnă să delegi o mare parte din responsabiltatea ta pe principiul subsidiarităţii (fiecare să facă ce poate şi să facă bine).
Să fii responsabil, înseamnă prin urmare, să accepţi un risc, să te expui, deci să ai un minin de încredere în tine.
Repetăm, responsabilitatea înnobilează, aceasta explică interesul de a o exercita, de a o căuta fără a viza neapărat puterea.

Responsabilitatea decurge din libertate.
Pentru a alege trebuie să compari lucrurile dintre care trebuie să alegi, să hotărăşti ce alegi şi să iei decizia în deplină cunoştinţă de cauză.
E un act în care inteligenţa şi voinţa intră în joc. Şi fiindcă decizia finală e liberă cel în cauză e răspunzător pentru alegerea sa.
O alegere făcută sub constrângere nu poate antrena responsabilitatea.

Fiecare e liber să aleagă ce mod de viaţă doreşte cu condiţia ca aceasta să nu-l angajeze decât pe el şi numai pe el.
Omul nu e o fiinţă izolată, el trăieşte în societate.
În familie, soţul are responsabilităţi faţă de soţie, faţă de copii şi faţă de părinţi. La fel şi soţia.
Viaţa familială se bazează pe o îmbinare a responsabilităţilor. Asumarea lor consolidează familia. O familie puternică = o Naţiune puternică.
În societate suntem răspuzători pentru fiecare dintre noi.
Răul care afectează o persoană sau un grup poate afecta întreaga Națiune.

În viaţa publică, legislatorul a stabilit un cod.
Încălcarea legilor e pedepsită şi diferite forme de responsabilitate sunt avute în vedere: morale, civile şi penale.
Acestea din urmă se referă la pagubele prevăzute de lege cu aprecierea lor de către justiţie pentru stabilirea pedepsei.

Tot în viaţa socială, fiecare cetăţean are responsabilităţi faţă de Patrie, faţă de localitatea în care trăieşte, faţă de vecini.
O autoritate se exprimă legitim doar dacă lucrează pentru binele comun.

Responsabilitatea se învaţă.
Învăţarea responsabilităţii începe în familie, acasă, prin gesturile simple ale vieţii de zi cu zi.
Copilul e învăţat mai întâi să fie răspunzător faţă de el însuşi, să se spele pe dinţi, să-şi lege şireturile la pantofi, să traverseze strada pe verde...
Copilul e învăţat apoi progresiv să se simtă răspunzător de ceilalţi cu care e solidar, adică să strângă masa, să facă cumpărături, să-şi ducă fratele mai mic la şcoală...
Această educaţie ar trebui completată de şcoală.
Profesorul ţine în mâinile sale soarta Patriei.

Educaţia pentru responsabilitate e inseparabilă de educaţia pentru curaj, onoare, generozitate şi libertate pentru că omul e indivizibil.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CREDINŢĂ ŞI TENACITATE
de maior (r) Tomescu Vasile

Când ne va veni rândul?
Moartea trece printre noi şi mâinile ei sugrumă la întâmplare.
Glonţul se apropie, se duce mai departe sau loveşte în plin.
Tot ce putem face e să avem inimile curate şi privirea calmă a celor care se sacrifică pentru Ţară.
În clipa din urmă nu vom tresări şi ne vom da obştescul sfârşit împăcaţi.
Dacă ne vom întoarce acasă inimile noastre vor avea echilibrul vieţii care nu a tremurat în faţa morţii.
Fie ca soarta să ne găsească întotdeauna puternici şi demni!

Iubim totuşi viaţa aşa cum iubim cântecul vântului deşi e efemer, aşa cum iubim culorile serii deşi dispar când vine noaptea.
Dar vântul renaşte şi cântă din nou, iar culorile serii reapar de fiecare dată când apune soarele.
De noi depinde să nu lăsăm nici vântul să se oprească, nici soarele să apună fără să le captăm forţele.

Dragostea de viaţă e focul inimilor nedomolite pe care nimic nu-l poate stinge.

Când vezi marea coborând liniştită pe nisipul plajei sau întorcându-se calmă spre adâncimile largului nici nu-ţi poţi imagina teribila izbucnire ce poate veni oricând întunecată, sclipind în lumina fulgerelor, curajoasă şi puternică ca şi când ar vrea să înece tot pământul.

Dragostea de viaţă ne dă avânt.
Să trăieşti înseamnă să lupţi pentru Ţara şi Neamul tău.

Sunt pe lumea asta atât de multe lucruri murdare, josnice sau urâte că am fi copleşiţi de ele dacă nu am purta în noi focul care arde mizeriile, care le distruge şi care ne purifică.
Arta sinceră, arta care nu ne împinge la autodistrugere, e salvarea noastră interioară, grădina noastră secretă.
Poezie, pictură, sculptură, muzică, teatru orice numai să evadăm din banal, să ne ridicăm deasupra pulberii care usucă, să creăm măreţia în loc să suportăm meschinăria, să facem să ţăşnească acea scânteie extraordinară pe care fiecare dintre noi o poartă în el şi s-o transformăm într-un grandios foc de artificii.
Secole moarte au fost acelea în care sufletele au ezitat în faţa unui asemenea efort.
Secole luminoase au fost acelea care au văzut aceste mari lumini sufleteşti jalonând, dominând epoca.

Singurele bucurii adevărate nu sunt cele primite de-a gata ci acelea pe care le cucerim sau pe care le purtăm în noi.
Restul vine şi se duce ca spuma mării, strălucind pe creasta valurilor, fremătând încă o clipă pe nisipul plajei, apoi murind repede sau retrăgându-se spre larg.
Bucuria care se naşte din dorinţa noastră de a trăi şi din voinţa noastră de a lupta e asemenea marii forţe care mocneşte şi se rostogoleşte în adâncul mărilor, care ţâşneşte spre cer şi se reînnoieşte în fiecare clipă.

Trebuie să priveşti dintr-o barcuţă marea puternică aruncându-şi valurile ca pe nişte imense piei de leopard, întinzându-se suplă şi sclipitoare, ridicându-se ca un foc argintiu sau ca o minunată jerbă de flori albe!
Această viaţă tumultoasă se întoarce mereu, se avântă iar şi iar şi nimic până la sfârşitul lumii nu-i va opri elanul.
Aşa trebuie să fie inimile noastre, impetuoase, dar asemeni cu această minunată forţă ritmată, ordonată, scandată ca un imn etern.

Ziua suntem absorbiţi de bietele noastre preocupări adesea banale.
Noaptea însă, imaginaţia îşi ţese visele, ducându-ne cu ea pe tărâmul fanteziei.
Uneori sunt uimit de luciditatea implacabilă a viselor. Cu siguranţă visul poate fi o izbucnire nebună, o fantasmagorie, dar el e şi o întâlnire cu popria conştiiţa şi cu primele intuiţii. Ne vedem în el aşa cum suntem când voinţa nu e prezentă pentru a ne stăvili slăbiciunile. Ştim atunci care ne sunt punctele îndoielnice.
Avem astfel dovada că nu vom putea rezista tuturor încercărilor, că nu ne vom putea purta onorabil decât în măsura în care strunim în noi bidiviul gata s-o ia razna şi pe care doar biciul voinţei îl poate reţine. Dacă voinţa slăbeşte totul intră în debandadă.
Nu e examen de conştiiţă mai hotărâtor ca visele. Ele ne arată sufletul aşa cum e. Sufletul se purifică însă în luptă prin dăruirea de sine. Eliberat astfel el zboară, se avântă şi cântă.
Pentru că auzim în noi aceste cântece ale seninătăţii ştim că lucrarea pe care o înfăptuim aici merită sacrificiile pe care le facem.

Suferinţa e cel mai bun prieten, patetic şi angelic, spălând sufletele de orice pată, înălţându-le spre culmi la care au visat adesea.
Înfrângerile sau victoriile personale, succesele sau insuccesele materiale ale fiecăruia trec, se uită, lumini care ard o clipă, fum risipit de vânt.
Esenţială pentru noi e marea ardere sufletească fără de care nu înseamnăm nimic.

Totul în viaţă ţine de credinţă şi tenacitate.
Încrederea în noi înşine nu se cerşeşte, se cucereşte. Şi cel mai bun mijloc de a o cuceri, e să ne dăruim pentru ceva mai presus de noi, Ţara şi Neamul.

Ne purtăm toţi Crucea.
Trebuie s-o purtăm zâmbind cu mândrie ca să se ştie că suntem creştini, că suntem mai puternici ca suferinţa şi că nu ne pasă de loviturile pe care ni le dau duşmanii.
Ce contează suferinţa dacă am avut momentele noastre de glorie?
Măcar am trăit!

23 septembrie 1942