Despre rabdare

În prealabil postat de Ekaterina

Fetita mea are 2 ani si 3 luni iar baietelul 8 luni, dupa cum vezi eu sunt la inceput de drum. Ma gandeam ca daca vor mai creste, va fi mai usor, postarea ta m-a pus putin pe ganduri...

Adevarul este ca la bloc este tare greu pentru cei mici, ei au multa energie si nu au cum sa o consume. La curte e altceva, dar asta este, ne descurcam si asa, slava Domnului ca avem unde sa stam.

Noi dimineata iesim pe la 9 si la 11 suntem in casa, pe cat se poate incercam sa stam la umbra. Daca nu iesim dimineata, somnul de amiaza este compromis.

Personal cred ca rugaciunea poate sa rezolve orice, sa ajute in toate situatiile, dar cand esti mamica si ai mare nevoie de putere, rabdare, trezvie, fara rugaciune te prabusesti, cedezi fizic si psihic, eu asa am simtit.

Ce frumos ca va rugati impreuna, ce rugaciune speciala, Maica Domnului nu o sa va lasa, o sa va vina in ajutor atunci cand va e mai greu. Mi-a placut mult sfatul Parintelui Craciun Opre pe care il dadea fiilor duhovnicesti: Nu mai poti? Poate Maica Domnului. Nu mai ai rabdare, are Maica Domnului; indemnandu-i pe cei ce il aveau ca duhovnic sa alerge la Maicuta.

Un alt Sfant pe care il iubesc si care m-a ajutat, este Parintele Paisie Aghioritul. Parintele recomanda mereu sa vedem parte buna a lucrurilor, sa punem gandul bun. Asa ca ne ramane sa dam slava lui Dumnezeu ca micutii sunt sanatosi, au pofta de joaca, sunt veseli si nu stam cu ei prin spitale.

Sunt alaturi de tine, draga mamica

Sa-ti traiasca.

Mi-a placut mult sfatul Parintelui Craciun Opre pe care il dadea fiilor duhovnicesti: Nu mai poti? Poate Maica Domnului. Nu mai ai rabdare, are Maica Domnului;

Ce frumos... sper sa tin minte..

Sunt alaturi de tine, draga mamica

Pentru ca pana acum au vorbit doar mamicile, sper ca primiti si cuvantul unui tatic.
Mai intai, insa, vreau sa va spun ca rabdarea sotiei mele este uluitoare. Stind in preajma ei si vazind cum le poarta pe toate m-am gandit adeseori ca eu nu as putea sa rezist in nici un caz mai mult de o zi-doua si ca ar fi un chin insuportabil.
Am auzit-o insa de multe ori pe Ruxandra spunind ca nu mai poate, ca e la capatul puterilor, ca este epuizata.
Uneori plangea.
Insa mereu o lua de la capat, dragostea ei pentru copii ii dadea mereu puteri noi.
Cu vremea, de cand s-a apropiat mai serios de Biserica, rabdarea ei a crescut si mai mult si se plange mai rar. E drept ca si copilasii nu mai sunt chiar asa mici (Maria a implinit 2 ani si 3 luni).
Un suport pentru clipele monotone si lungi au fost prietenele din parc. Se sustineau una pe alta, se incurajau, mai discutau, isi ofereau solutii.

In ce ma priveste, cand ma plimbam ore in sir cu caruciorul si ma chinuiam cu pampersul, cu servetelele umede, cu biberonul etc., simteam ca o iau razna. Nu imi uram copiii dar imi cam blestemam soarta. Nu faceam mai nimic, iar prezenta beblusului era o mangaiere, insa incativitatea aceasta, oricat de dragalas compensata, ma epuiza. As fi preferat sa citesc tratate de electronica sau in limba chineza, decat sa vegetez asa tragind si impingind caruciorul.
Iar tatici nu prea am gasit prin parc, in orice caz nu asa aproape zilnic si ore-n sir... Nu am avut decat un prieten, insa el nu intelegea prin ce trec deoarece venea rar si putin (cam o ora seara) si era din fire un temperament flegmatic de-ti venea sa-i arzi una ca sa se trezeasca din letargie...:)
Mare sprijin a fost rugaciunea. Cand bebe era activ, ziceam in soapta sau in minte rugaciunea, iar cand dormea luam si cartea sau vreu carnetel cu rugaciuni.
Dar cel mai mult m-a ajutat lucrarea rugaciunii, exercitiile zilnice, metanierul mic de la incheietura mainii...
Nu cred ca as fi rezistat fara rugaciune.
Cu timpul, mare binefacere am simtit, facind acest exercitiu zilnic, tot mai cu tragere de inima.
O nota mica la final: imi era greu pentru ca nu acceptam rolul. Cand am acceptat cu adevarat, a inceput sa fie tot mai usor.
O alta piedica mare a fost ca ma gandeam la alte lucruri, la ce as fi facut in timpul cand eram cu copiii (chiar si la baia de seara sau la momentul lecturarii ori improvizarii povestii). Regretam de pilda ca: nu citesc ceva "important", nu scriu ceva "valoros", nu sunt cu amicii pe undeva la mari discutii savante, ba chiar ca nu pot face o pravila de rugaciune ca lumea...
Ispite.
prostii.
A fost greu dar multumesc lui Dumnezeu ca, desi nu am fost socotit de Ruxandra un premiant, am luat in orice caz un 5 de trecere.
Succes mamicilor! Domnul fie cu voi!

P.S. Poate e o idee buna sa va mai plangeti pur si simplu sotului sau altora din familie. Poate ca unele marturisiri nu ii vor irita prea tare ci vor descoperi ce traiti de fapt si va vor ajuta, macar o ora in cursul zilei sau noaptea, cand micutii sunt bolnavi sau insomniaci...:) Stiu bine cat de mult conteaza pentru o mamica o "simpla" ora de repaus.

P.P.S. Nu asteptati elogii sau intelegerea altora, intrucat veti trai amaraciune. Pe mine m-au facut iresponsabil multi oameni, conform mintii si inchipuirilor lor (chiar de aici de pe forum sunt cativa), considerind ca sunt un tata neserios, neiubitor etc. Iiar eu puneam la suflet la inceput si ma simteam nedreptatit si asta imi ingreuna sarcina. Ei nu stiu cum e, nu stiu ce vorbesc. Si chiar m-a ajutat sa ma rog pentru ei atunci cand imi faceau tot felul de reprosuri. Iar uneori ma amuza de-a binelea jocul inchipuirilor lor de copii mari.

[costel]

În prealabil postat de Simply_me

Doamne ajuta, am 2 copilasi cu foarte multa energie si simt ca nu mai am rabdare adica chiar nu mai am, deloc , ceva sfaturi.. va rog...

Poate ca rabdarea e ultimul lucru pe care trebuie sa-l mai dobanditi. Daca Dumnezeu a ingaduit sa aveti parte de 2 copii cu multa energie, folositi acest dar, nu va revoltati si nici sa nu va suparati.

În prealabil postat de Simply_me

Doamne ajuta, am 2 copilasi cu foarte multa energie si simt ca nu mai am rabdare adica chiar nu mai am, deloc , ceva sfaturi.. va rog...

Toate am patit la fel. Sunt zile si zile..Dar trec.
Chiar si copiii au uneori zile mai proaste, sunt indispusi fara sa fie neaparat bolnavi, sunt si ei tot oameni, ca noi. Si noua, oamenilor mari, ni se intampla ca o zi sa fie mai buna, alta mai grea, mai apasatoare. Asa si ei.
Nu dispera, trece. De cele mai multe ori e deajuns ca micutul, dupa ce ti-a facut parul cret toata ziua, sa vina si sa te mangie pe fata, sau sa se cuibareasca in brate si ai uitat toate nazbatiile care ti le-a facut...
Un pic de ajutor din partea celorlati membri ai familiei, de preferat tatal (dar cel mai des se intampla sa fie bunica, bunicul...) ar prinde bine. Macar o ora-doua de pauza.