Mircea Eliade - un credincios fara Dumnezeu?

[antiecumenism]

În prealabil postat de ioan cezar

Eliade a fost, dupa mine, un gnostic dintre cei mai inversunati. Opera lui este dovada scrisa si incontestabila.

Cum ar fi fost, oare, tabloul epocii cu Eliade la liniste, nu in ashramul indian ci intr-una din minunatele noastre manastiri... Oare nu ar fi avut de lucru, ca tot ii placeau limbile vechi si mai noi, cu manuscrisele pentru care inca si azi Teologia acorda premiul "Dumitru Fecioru", de pilda?

si eu m-am gandit de multe ori cum ar fi fost daca nu pleca in India,daca nu ar fi fost influentat de yoga,tantra,hinduism...daca ar fi mers la muntele Athos,daca ar fi stat de vorba cu marii duhovnici crestini,daca ar fi citit cu mintea si inima scrierile Sfintilor,daca ar fi pus in practica crestinismul ortodox ,si daca ar fi scris o istorie a religiilor altfel:comparand crestinismul cu religiile pagane,aratand ca crestinismul spre deosebire de celelalte religii a fost infiintat -sa zic asa -de Dumnezeu din Sfanta Treime,de Fiul lui Dumnezeu intrupat spre deosebire de celelalte religii care au fost infiintate de oameni creati,pacatosi ...
-altfel ar fi stat lucrurile

[antiecumenism]

exista un articol interesant scris de Mircea Eliade in Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp1 – 2-
"De ce cred în biruința Mișcări Legionare?":

http://majadahonda-arhanghelulmihail...legionara.html

"Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinta Miscării Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitătii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizată si într-o catastrofă civilă.Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc.
Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mână, ca să piară ca un las, astăzi, îmbătat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de trădare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscării Legionare.Cred în această biruintă pentru că, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâtă si alimentată de spiritualitatea crestină, o revolutie spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului si nevredniciei – nu este o miscare politică. Ea este o revolutie crestină. Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revolutie crestină cu toată fiinta sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva păcatelor si slăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viată călugăria si ca mireasă moartea.
Astăzi lumea întregă stă sub semnul revolutiei. Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revolutie în numele luptei de clasă si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionară este spirituală si crestină.
În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revolutia legionară are drept tintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. "

"Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre “dictatură” si se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o miscare în care “personalitatea” este strivită si libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru “personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica “personalitătile”. Îi întrebam atunci câte “personalităti” a creat regimul libertătii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai întrebam ce au făcut politicienii nostri pentru oamenii cu adevărată “personalitate”, care au iesit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osânditi la o viată de mediocritate si jertfă. Care este tânărul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinta să-si fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu că au fost “descoperiti” o sumă de afaceristi precoci, secretari “inteligenti” si lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor."

"Cred în biruinta Miscării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: “iubeste si fă ce vrei!”. Cel care iubeste cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om si libertatea pe care si-o dobândeste insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frati. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, si tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinta Miscării Legionare.Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestină a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscării Legionare, într-o Românie mândră si puternică, într-un stil nou de viată, care va transforma în valori spirituale de universală circulatie bogătiile sufletului românesc…."

[ory]

Cred ca la un om de o asemenea valoare, nu se mai pune problema de credinta in cercetarea sa, pana la urma este, mai degraba, un om de stiinta, punandu-se problema religioasa din punct de vedere antropologic si cultural, nicidecum al credintei proprii. El a cercetat toate religiile, sau majoritatea lor, nu doar religia ortodoxa, asadar...e vorba de religie, nu de credinta...altfel, am fi ajuns sa ne inchinam si la el.

<<Rânduiala tipicului bisericesc prevede că în această a patra Duminică a marelui Post să fie citite Pericopele de la Matei 4, 25-5, 1-12 şi Marcu 9, 17-23. Cer voie să mă opresc în acest scurt cuvânt de învăţătură asupra referatului din Evanghelia Sfântului Marcu, depăşind însă textul prescris cu încă un verset, al 24-lea. Pentru că tocmai el mi se pare esenţial şi de natură a ne permite să dezvăluim, în parte, misterul credinţei, care va constitui însăşi tema vorbirii noastre de astăzi.
Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. >>

<<Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.>>
<<Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei.
Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea: însăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica.
Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.
Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. >>
<<Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. îşi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.>>
<<Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean -Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura I. P. S. Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu.>>
<<Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. [Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit].
Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti. Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste!” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit – Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.
Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit.
Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului.>>
( Fragmente din ”Predica la Duminica a IV-a din Postul Mare” Din “Daruind vei dobandi”, Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia)
Preluat de pe www.nicolaesteinhardt.wordpress.com

[FiulRisipitor]

Nu avem noi treaba cu ce credea sau nu credea Eliade, si care era apartenenta lui religioasa. Cat despre opera sa, sigur are o anumita valoare dar din punctul meu de vedere nu este de nici un folos duhovnicesc, chiar daca a avut marunte sclipiri in aceasta directie.
Cred ca avem destui Sfinti si teologi, mai vechi sau chiar contemporani, care ne-au lasat destula invatatura pentru suflet incat Eliade sa ramana deoparte.

[catalin2]

În prealabil postat de MariaElena

[Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit].

Multumim pentru mesaj, acum e ceva mai limpede, chiar daca Eliade avea ideile sale, macar la sfarsit s-a spovedit si impartasit.