Despre rabdare

Imi amintec de un serial american, pe care l-am vazut cu ceva vreme in urma, nu-mi amintesc numele.
Erau o gasca de femei, toate vecine (numele strazii era numele serialului), fiecare cu problemele ei..
Una dintre ele avea trei baietei, dintre care doi erau gemeni, care-i faceau parul maciuca in pemanenta si care o necajeau, desigur fara intentie, pe vecina lor, o doamna mai in varsta si ""petrentioasa"", care nu suporta galagia, nu suporta mingile pe gazonul ei, nu suporta inocenta copiilor pana la urma...
Intr-o zi, disperata mama ii aliniaza si-i instruieste, trimitandu-i apoi la doamna vecina sa-i ceara scuze si sa devina prieteni.
Copiii se conformeaza, se duc, saluta frumos aliniati ca trei pinguini, tanti ii trateaza sobru, ca pe niste mici adulti, ii pune la masuta si-i omeneste cu ceva fursecuri.
Se incropeste cu greu o discutie, stateau copiii ca la fotografie de buletin, vecina ii intreaba una, alta apoi ii intreaba cati ani au.
Spun pe rand fiecare cat, 5 si 7 ani? nu stiu cat aveau, ceva mai mici...
Apoi unul mai indraznet o intreaba pe doamna cati ani are ea.
Aceasta, cu o urma de cochetarie, zice: cat imi dati?
Copiii o studiaza, se uita unul la altul, si intr-un sfarsit unul din ei spune sovaitor si intrebator: 150?
Vecinei i se lungeste fata, trage aer in piept si le spune strangulat: puteti pleca acasa.

Incercare de imprietenire ratata.
Iti dai seama ca am ras cu lacrimi...