Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Înainte de a trece mai departe la mumificările lumii (inclusiv cele papiste ce vor să înlocuiască lipsa lor de Sfinte Moaşte, fiindcă au pierdut harul Sfântului Duh) aş reveni cu o completare mică pe are am găsit-o pregătindu-mă în sesiunea de acum pentru examenul de Vechiul Testament:

(3) Din Sfinţii Părinţi:
Vieţile Sfinţilor Proroci Editura Cartea Ortodoxă Bucureşti - Sofia prima ediţie pag. 662-667
(A) CĂ HRISTOS ÎŞI VA PĂSTRA ŞI LA JUDECATA DE APOI RĂNILE PIROANELOR, RANA DE SULIŢĂ, CAPUL RĂNIT DE SPINI ŞI SFÂNTA CRUCE, FIIND CELE PRIN CARE VA FI IDENTIFICAT. DAR NICI ATUNCI DUŞMANII LUI NU SE VOR POCĂI

12. Va fi străpuns şi doborât [Zaharia 12:10; 13:7]
Atunci [...] îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns şi vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul născut şi-L vor jeli cape cel întâi născut [Zaharia 12:10; cf. Ioan 19:37]. Şi încă: Sabie, deşteaptă-te împotriva păstorului Meu, împotriva tovarăşului Meu, zice Domnul Savaot [Zaharia. 13:7].
Sfântul Hipolit (papă al Romei) vorbeşte despre ziua când Domnul şi Dumnezeul nostru Se va întoarce. „Atunci, fiul pierzării va fi scos înainte, el, batjocoritorul şi pârâşul, laolaltă cu demonii şi cu slujitorii lui, va fi adus de către îngeri neînduplecaţi şi nemitarnici. Şi aceştia îi vor da pe ei focului celui veşnic şi viermelui celui neadormit şi întunericului de afară. Iar poporul evreilor Îl va vedea cu chip de om, aşa cum S-a arătat El atunci, în vremea când S-a întrupat din Fecioara, iar ei L-au răstignit. Şi le va arăta lor urmele cuielor, în mâinile şi în picioarele Lui; şi le va mai arăta rana de suliţă, din coastă, şi capul rănit de spinii din cunună şi cinstita Sa Cruce.
Atunci, o dată pentru totdeauna - continuă Sfântul Hipolit -, poporul evreilor va cunoaşte toate acestea şi toţi vor plânge şi se vor tângui, după cum mărturiseşte şi prorocul: îşi vor aţinti privirile asupra Lui, pe Care ei L-au străpuns [cf. Zaharia 12:10; cf. Ioan 19:37]; dar nimeni nu le va sări într-ajutor şi nimeni nu va fi cuprins de milă, pentru că ei nu se pocăiesc şi nici nu se întorc de la fărădelegile lor. Drept pentru care se vor duce la pedeapsa cea veşnică, dimpreună cu demonii şi cu pârâşul."


(B) DE CE NU Şi-A VINDECAT HRISTOS DE RĂNILE SALE PRIN ÎNVIERE?

B. Şi dacă va fi întrebat: „De unde ai rănile acestea la mâini?" El va răspunde:
"Am fost lovit în casa prietenilor mei!" [Zaharia 13:6].
Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la înălţarea Domnului, ne spune că, atunci când Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, S-a înălţat la ceruri având trupul cu Sine, aceasta a fost ca un nou semn pe cer. Iar „cetele îngereşti s-au minunat când au văzut că împăratul pământului, Stăpânul celor din înalturi, are chip asemenea cu omul.
Atunci au întrebat: "Cine este acesta, care vine din Edom (prin Edom se înţelege
pământ) în roşeaţa hainelor sale din Bosfor (prin care se înţelege trup sau carne),
atât de mândru în veşmântul Său...? "[Isaia 63:1]. Iar prin Bosfor trebuie să înţelegem, aici, fie trup, fie patimă, fie amărăciune. Apoi, îngerii au mai întrebat:
Ce sunt rănile acestea din palmele Tale? Iar El le-a răspuns: "Am fost lovit în casa prietenilor mei!" [Zaharia 13:6]. Şi tot aşa cum a făcut şi cu Toma, care s-a îndoit, împlinind în felul acesta rânduiala mântuirii după înviere, i-a arătat semnele cuielor în palmele Lui şi l-a chemat să-şi pună mâna şi să-I vadă rana de suliţă din coastă [cf. Ioan 20:26-28]; tot astfel, când a fost în ceruri, i-a încredinţat pe sfinţii Săi îngeri că mult iubitul Său popor Israel fost-a pe bună dreptate lepădat şi îndepărtat. Pentru aceasta, le-a arătat lor veşmântul Său înroşit cu sânge şi rănile din mâini, iar aceasta nu pentru că erau răni ce nu puteau fi trecute cu vederea - căci, atunci când a înviat din morţi, El a pus capăt la toată stricăciunea şi tot ceea ce ţine de aceasta -, ci pentru ca, după cum însuşi a spus: înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru [Efeseni 3:10-11]. Căci, tot aşa ca şi atunci când, după ce S-a sculat din morţi, cu bun înţeles S-a arătat El lui Toma şi l-a chemat să vadă urmele cuielor şi rana suliţei [cf. Ioan 20:26-28], la fel şi atunci când S-a înălţat la ceruri, El S-a vădit întru totul sfinţilor îngeri, ca să le fie spre mărturie că pe bună dreptate Israel a fost alungat şi lepădat din înrudirea cu Domnul. Pentru aceasta, El a arătat veşmântul Său pătat cu sânge şi rănile din mâini, şi nicidecum pentru că nu S-ar fi putut tămădui de ele. Căci atunci când a înviat din morţi, El a pus capăt stricăciunii, iar odată cu aceasta şi rănilor. Insă pe acestea le-a păstrat, întru înţelepciunea dumnezeiască, spre descoperire prin Biserică, precum a spus: Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru [Efeseni 3:10-11] - după cum spune Sfântul Apostol Pavel în epistolă." (Sf. Chiril al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, 5, în ed. cit., p. 108.)

Iar Sf. Teofilact al Bulgariei tâlcuieşte Ef.3,10 aşa:

Efeseni 3,10
ca să se cunoască acum începătoriilor şi Stăpâniilor înţelepciunea
lui Dumnezeu cea de multe feluri, prin Biserică, întru cele cereşti,
Nici începătoriile şi Stăpâniile cele de sus ale îngerilor, nici cele de jos, nu ştiau cu amăruntul taina slavei pe care urmau să o primească cei din „neamuri". Căci îngerii şi Arhanghelii cei de sus ştiau numai aceasta, că Israil era parte şi norod al Domnului, precum este scris: „Şi s-a făcut parte a Domnului norodul lui Iacov, funia moştenirii Sale, Israil" {Levitic 32:9). Şi Arhanghelul Gavriil, cel trimis jos, ştia aceasta, că Hristos va izbăvi de păcate norodul Său, adică pe cel Evreiesc, căci zice: „Acesta va mântui norodul Său de păcatele lui" (Matei 1:21). Iar faptul că „neamurile" şi slujitorii la idoli au să primească o cinste şi slavă atît de mare, l-au cunoscut acum, după iconomia întrupării, şi îngerii ce sînt sus, în cer, şi cei de jos, de pe pămînt, „prin Biserică", adică prin facerile de bine ce ni se fac de la Dumnezeu. Căci facerile de bine date nouă, Creştinilor din „neamuri", au arătat îngerilor „înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri". Nu a zis: „felurita înţelepciune a lui Dumnezeu", ci: „de multe feluri", ca prin zicerea aceasta să arate meşteşugurile cele de tot felul şi nepricepute ale acestei înţelepciuni. Iar dumnezeiescul Grigorie al Nissei tîlcuieşte zicerea aceasta (în Cuvântul al 8-lea la Cântarea Cântărilor) zicînd că, mai înainte de înomenirea Dumnezeu-Cuvântului, cereştile Puteri ale îngerilor cunoşteau înţelepciunea lui Dumnezeu simplă, anume că Dumnezeu le-a zidit pe toate doar cu voia Sa, fiind puternic şi atotputernic, şi că El păzea făpturile zidite cu purtarea Sa de grijă cea înţeleaptă, din aceasta cunoscându-L înţelept înainte-văzător. Şi nici o felurime nu era întru acestea, adică nu era nici un lucru care să facă altă ispravă împreună cu un altul. Iar după ce S-a întrupat Dumnezeu-Cuvântul, s-a făcut înţelepciunea lui Dumnezeu multfelurită, pentru că s-au isprăvit şi s-au făcut cele potrivnice prin cele dimpotrivă lor, adică: prin moarte, s-a făcut viaţă; prin neputinţă, putere; prin necinste, slavă şi, prin oamenii cei simpli, s-au făcut lucrurile cele mari şi dumnezeieşti încuviinţate. în acest chip s-a făcut acum cunoscută Puterilor cereşti mult-felurita înţelepciune a lui Dumnezeu; căci, după ce noi, oamenii, am cunoscut-o, atunci au cunoscut-o şi Puterile îngerilor, prin noi, fiindcă au văzut Biserica (adunarea) Creştinilor, lucrurile prea-slăvite şi mari de care s-au învrednicit aceştia, şi astfel s-au povăţuit spre cunoştinţa înţelepciunii lui Dumnezeu.


Acum vă întreb, desigur retoric: Hristos are rănile Sale pentru a fi identificat şi deci deosebit de ceilalţi oameni pentru a ne arăta nouă înţelepciunea cea de multe feluri a Sa, cum prin moarte ne duce la viaţă, prin rănirea lui Dumnezeu ne duce la sănătate, prin moartea Sa ne duce la viaţă veşnică. Cum aşadar să lase El a fi confundat cu nişte eretici? Oare ereticii ne mântuiesc pe noi prin rănile lor? Oare ei trebuie să fie recunoscuţi în a fi Hristos? Ce înţelepciune mult felurită ar fi când cei păcătoşi (prin faptele lor de mândrie şi prin dogmele lor spurcate) sunt răniţi? Aceasta este înţelepciunea simplă din Vechiul Testament pe care o ştiau şi îngerii şi evreii… a omorâ cu pietre pe eretici. Aceasta nu este singurul lucru nou sub soare. Singurul lucru nou sub soare este: Biserica Ortodoxă, Trupul lui Hristos cel fără de prihană, rănit.

Adică nu e de mirare că Dumnezeu lasă să fie răniţi nişte eretici mândri care se vor hrisotoşi mincinoşi fiindcă o merită. Răni demonice pe pământ au vrut (mândrie în trup că ei ar fi ca Hristos) răni veşnice în iad au obţinut.
Mirarea îngerilor este că Hristos cel fără de păcat Îşi poartă şi acum pentru noi rănile ca să se vindece toţi cei ce vor veni în Sfânta Biserică Ortodoxă, singura rănită de dumnezeiasca dragoste după Mirele Său... dulcele Iisus.
Şi mai se miră îngerii că Sfinţii Mucenici se lasă răniţi şi ocărâţi de duşmanii lui Hristos pentru a suferi pentru El, iar nu cum fac cei înşelaţi, falşi mărturisitori, ce se lasă răniţi de draci pentru a fi lăudaţi de oameni că sunt ca şi Hristos şi a-L înlocui pe Hristos (fiind slăviţi ca vicari ai Lui: papa-vicar, stigmatizaţii - vicari, alungându-L pe Hristos în transcendent, ca şi cum nu ar fi cu noi prin dragostea Lui nesfârşită), fiind deci hristoşi mincinoşi.

Va urma cu alte metode din cartea
(II) PĂRINTELUI CORNEL DRAGOŞ
__________________

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(I) PĂRINTELE CORNEL DRAGOŞ
Diacon Prof. Cornel DRAGOŞ: DINCOLO DE MOARTE: SFINTE MOAŞTE - MUMII - TRUPURI BLESTEMATE Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte CALINIC, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, 2009, Editura Egumeniţa. Pag. 17-97


(A) MUMII EGIPTENE:
Mumificarea la egipteni
Foarte buni observatori, egiptenii au văzut că morţii pe care îi îngropau, în mod tradiţional, în nisipul deşertului se uscau sub influenţa soarelui şi a vântului. Când însă, în jurul anului 3000 Î.Hr., s-a trecut la practica înmormântării regelui decedat, a familiei sale şi a marilor funcţionari în coşciuge şi în încăperi mortuare speciale, procesul natural de uscare a corpului nu mai era posibil. întrucât organele interne se descompuneau, vechii îmbălsămători egipteni au concluzionat că ele trebuie îndepărtate, împreună cu muşchii. Astfel s-a trecut la bandajarea mumiilor: de la fiecare deget până la braţe şi picioare, pe schelet erau înfăşurate fâşii înguste de in, în cantităţi mari, până când se obţinea din nou înfăţişarea corpului omenesc.3 (3 = Germer, Dr. Renate, op.cit., pag. 18.) în vremea romanilor a apărut moda înfăşurării stratului superior de pânză în modele artistice cu forme geometrice, strat corespunzător îmbrăcăminţii. Aşa au apărut, cam prin 2600 î.Hr., primele mumii de in (în Saqqara, Medum şi în alte locuri, 4700 - 4200 de ani vechime).
Experimentele au continuat pentru că soluţiile utilizate erau departe de a fi perfecte. îmbălsămătorii au constatat că pentru o conservare remarcabilă cea mai potrivită substanţă era sarea de natron, în condiţiile îndepărtării organelor interne. In prima etapă a îmbălsămării, creierul celui mort, care nu deţinea nici o importanţă religioasă pentru egipteni, era îndepărtat cu ajutorul unor unelte speciale, fie prin nas, fie prin orificiul occipital. Efectul antibacterian al uleiurilor din răşina de pin era folosit pentru tratarea cavităţii abdominale şi a craniului. Organele interne erau aşezate apoi în canope (recipiente speciale) separate, ale căror capace simbolizau diferite zeităţi: zeul Amset cu înfăţişare omenească răspundea de ficat; Hapi, cel cu cap de maimuţă, avea grijă de plămâni; Duamutef, cu cap de şacal, veghea asupra stomacului; Kebechsemuef, cel cu cap de şoim, avea în grijă intestinele. Timp de mai multe săptămâni, corpul defunctului era aşezat în natron, pentru absorbirea umezelii. După uscare şi tratare cu uleiuri antibacteriene, trupul era bandajat, sub supravegherea unui slujitor purtând pe figură masca lui Anubis. Pentru ca mumia să stea fixă pentru bandajare, îmbălsămătorii introduceau uneori scânduri în bandajul de pânză sau beţe în corp, după care înfăşurau cadavrul cu nenumărate fâşii lungi de pânză, iar în final înfăşurau mumia într-un cearşaf legat cu bandaje înguste şi predau trupul conservat familiei pentru a-I înmormânta4 (4 Ibidem, pag. 19.). La fel de importantă era şi protecţia magică, garantată de diverse amulete, căci egiptenii nu lăsau păstrarea veşnică a corpului numai pe seama măiestriei îmbălsămătorilor. Cele mai multe amulete erau confecţionate din faianţă, numai regii şi demnitarii de la curte deţineau privilegiul primirii unor amulete din aur. Dintre cele mai folosite amulete, ochiul lui Horus (ochiul Udjat) avea menirea să garanteze păstrarea intactă a corpului, scarabeul proteja în mod special morţii după înviere, iar pilonul Djed simboliza veşnicia
[… aici se descriu mai departe superstiţiile magice vrednice de tot râsul insuflate de draci şi apoi în mod plicticos înfăţişarea mumiilor faraonilor celebri - nn]

Ultimele mumii egiptene
De multe ori, mumiile persoanelor simple au avut o soartă mai bună decât cea a faraonilor. Cea mai veche mumie naturală din Egipt, de circa 5400 de ani vechime, este numită Ginger şi a fost găsită în localitatea Gebelein. Alături de ofrandele sale, mumia Ginger poate fi observată astăzi la British Muzeum din Londra.
Multe dintre aceste mumii au rezistat odată cu trecerea mileniilor şi au rămas neatinse în mormintele lor complet pictate din Gizeh, Saqqara sau Teba. în urmă cu doar câţiva ani, s-a descoperit în oaza Baharija un cimitir din vremurile romane, numit din pricina măştilor mortuare aurite „Valea mumiilor aurite" (aproximativ două mii de ani vechime).
Amestecul de influenţe elenistice şi romane, aduse de cucerirea macedoniană şi apoi de cea romană (secolele IV-1 î.Hr.), s-a resimţit şi în practicile de mumificare ale acestei perioade, prin combinarea mumificării egiptene cu portretizarea realistă a celor decedaţi, pictaţi înainte sau după moartea lor. Acestea au fost ultimele mumii egiptene, care au lăsat moştenire probabil cele mai reuşite portrete pictate din lumea antică. Se păstrează astfel din intervalul 80 - 250 d. Hr. multe portrete şi mumii, mai ales ale unor copii (de pildă, mumia unui băiat roman din Fayum, 1900 de ani vechime).
Din secolul al IV-lea creştin începe declinul mumificării în Egipt, odată cu creştinarea unor împăraţi romani, pentru ca în vremea lui Teodosie cel Mare (379 - 395), practica trimilenară de conservare a mumiilor egiptene să se încheie,

[încheindu-se astfel şi atenţia idolatră faţă de trup, mutându-se nădejdea spre Hristos- nn.].


Va urma cu
(B) MUMII DIN AMERICA - CAZURI REPREZENTATIVE

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(B) MUMII DIN AMERICA - CAZURI REPREZENTATIVE
(I) CHILE ŞI PERU.
Cele mai vechi mumii: Chinchorro
Până de curând, oamenii de ştiinţă nu aveau la dispoziţie decât foarte puţine rămăşiţe arheologice ale vechilor locuitori din Chile şi Peru.
In 1983, în timpul lucrărilor de excavare pentru nişte conducte de apă, în nordul statului chilian, s-a descoperit la un metru de pământ un cimitir al populaţiei Chinchorro, oameni care locuiau pe coasta sud-americană şi despre care nu se ştia decât că erau vânători şi pescari. Chemaţi imediat, arheologii au scos la iveală în scurt timp 96 de „figuri" ciudate, întinse pe spate, care s-au dovedit a fi, mai ales, rămăşiţele umane ale unor copii. Prima surpriză a revelat-o datarea cu C,4: cea mai veche mumie data din jurul anului 5000 î.Hr., cu 2500 de ani înainte ca egiptenii să înceapă construcţia piramidelor şi să facă primele încercări de îmbălsămare. Grupul de mumii Chinchorro descoperit şi alcătuit din doi adulţi şi doi copii este expus Ia Muzeul Universitar Tarapaca din Arica (Chile).
Corpurile lor erau modelate cu grijă, astfel încât au fost considerate forme timpurii de mumii. Pare ciudat astăzi că în acea vreme trupul celui răposat era desfăcut în părţi, pentru a-I recompune apoi cu ajutorul diferitelor materiale. Deoarece nu se păstrează niciun document Chinchorro, se speculează că prin mumii se încerca realizarea unei comuniuni cu zeităţile sau, potrivit tradiţiei, cel mumificat trecea mai uşor în lumea de dincolo.
Cercetarea corpurilor a condus la creionarea unei imagini clare cu privire la modul (destul de macabru) în care lucrau îmbălsămatorii de atunci: cu ajutorul unui cuţit din piatră decapitau mai întâi mortul, îi înlăturau creierul prin orificiul occipital iar apoi umpleau craniul cu iarbă şi cenuşă. Ulterior scheletul era descarnat, cu excepţia mâinilor şi a picioarelor care erau lăsate să se usuce în mod natural. In jurul oaselor se legau beţe şi mănunchiuri de iarbă, capul se înfigea într-un băţ şi se fixa din nou în coloana vertebrală. Imbălsămătorii remodelau apoi corpul cu ajutorul unei paste din cenuşă şi clei animal, după care reasamblau mâinile şi picioarele, iar în ultima fază aplicau pe cap un smoc de păr uman. în final, corpul era acoperit atât cu piele umană, cât şi cu animală (de leu de mare), şi vopsit în negru mangan, în perioada neagră (5050 - 2500 î.Hr.), sau în roşu ocru, în perioada roşie (2500 - 2000 î.Hr.).
Deşertul Atacama, unde Chinchorro îşi îngro-pau morţii, este unul dintre cele mai uscate locuri de pe Pământ şi este potrivit pentru conservarea trupurilor umane. Din 1917 în acest areal au fost descoperite peste 282 de corpuri mumificate. Cele mai vechi mumii s-au conservat natural, dar mai târziu Chinchorro au folosit metode de îmbălsămare mai elaborate decât cele ale egiptenilor. Se pare că în jurul anului 1500 î. Hr. a încetat realizarea de mumii artistice, o dată cu modificarea credinţelor religioase ale populaţiei Chinchorro.

(II) MUMIILE PERUVIENE
O formă specială de înmormântare, aşa numita „fardel", au dezvoltat în perioada 600 î.Hr. - 1000 d.Hr. locuitorii agricoli din zonele înalte din Anzi ale Perului de azi, profitând mai ales de clima propice pentru o mumificare naturală.
Cele mai vechi mumii peruviene cunoscute au fost găsite în 1920 în peninsula Paracas: 429 de mumii ale unor bătrâni, datând din secolul al V-lea î. Hr. Corpurile erau aşezate în poziţie ghemuită într-un coş mare (de exemplu, mumiile din coş din Cuzco) şi lăsate să se usuce la aer. O pânză din bumbac, ţesută foarte frumos, cu broderie, realizată printr-un efort considerabil, reprezenta învelişul mumiei naturale. Cu ajutorul acestor pânze se obţineau mumii de formă cilindrică, pe care se aşeza un cilindru mai mic tot din pânză, reprezentând capul. După ce procesul de mumificare se încheia, trupurile astfel pregătite erau duse în cimitire mari cu peşteri sau cu morminte săpate.
La sud de Paracas, lângă misterioasele figuri din deşertul Nască, se află cimitire cuprinzând mii de mumii, datate între 200 şi 700 d.Hr., prădate pentru valoroasa ceramică cu modele asemănătoare celebrelor figuri din acest deşert.
în 1996, în munţii din nordul Perului au fost descoperite mai mult de 200 de mumii, conservate în peşterile uscate şi numite de incaşi „Chachapoya", care ar însemna „oamenii norilor". Studii atente au demonstrat că mumiile Chachapoya timpurii (secolul al IX-lea) erau lăsate să se usuce natural, iar din veacul al XV-lea „oamenii norilor" au început să-şi îmbălsămeze morţii.
In cadrul unei expediţii National Geographic din 2001 s-a descoperit o mumie „cocon", aşa numitul „Principe de bumbac": mumia unui bărbat şi cea a unui copil, alături de alimente, vase, blănuri, podoabe şi multe altele. învelişul „coconului" trebuia să îi dea o înfăţişare aparentă de om. Porecla provenea de la cantităţile mari de bumbac brut, aflate sub stratul exterior de pânză ţesută.
(III) REGII MUMIFICAŢI AI INCAŞILOR
Când spaniolul Francisco Pizzaro cucerea în 1533 Imperiul Inca şi capitala Cuzco din podişul pe-ruvian, conquistadorii acestuia, lacomi după aurul incaşilor, l-au ucis pe regele Atahualpa şi au dat peste palatele mortuare ale foştilor conducători incaşi. Aici, mumiile dregătorilor, precum şi cele ale soţiilor şi copiilor, împodobite cu aur, cu veşminte bogate, schimbate şi spălate regulat de slujitori, erau îngrijite ca prinţii în viaţă, având propria organizare de curte, în frunte cu un nobil şi o nobilă, care vorbeau în numele celui decedat. Se pare că incaşii au preluat şi continuat aceste obiceiuri odată cu cucerirea imperiului Chimu în 1476.
Regii răposaţi participau în continuare la viaţa socială şi nicio ceremonie religioasă nu se putea imagina fără procesiunile grandioase cu mumiile regale, aşezate pe un palanchin, după cum nota cronicarul spaniol Garcilaso de la Vega. Odată cu pătrunderea spaniolilor în Cuzco, podoabele lor din aur au ajuns în vistieria statului spaniol sau în buzunarele funcţionarilor şi ale soldaţilor. Mumiile au fost duse în noua capitală, Lima, unde au mai putut fi admirate ca o curiozitate un timp, după care, probabil la insistenţele Inchiziţiei, au fost arse. Dacă slujitorii incaşi au reuşit să ascundă câteva mumii regale în peşterile din Anzi în timpul cotropirii spaniole, este posibil ca într-o zi să fie descoperite, pentru elucidarea problemei mumificării conducătorilor din dispărutul imperiu.
In 1999, un vast cimitir incaş, cuprinzând peste 2200 de mumii datate între 1438 şi 1530, a fost descoperit la Puruchuco, în afara Liniei.
(IV) MUMIILE MEXICANE
Mai mult de 100 de mumii au fost excavate între 1896 şi 1979 în cimitirul Panteon din Guanajuato (Mexic), unde mineralele din sol puteau conserva natural corpurile. Ele sunt expuse cu sau fără veşminte în cutii de sticlă, unele dintre ele purtând inscripţii cu aforisme precum „Aceasta este cum îmi vezi tu viaţa; aceasta este cum văd eu adevărul". Semnele de con-tractură a muşchilor de după moarte (rigor mortis) arată că trupurile nu au fost îmbălsămate.6
6 Chrisp, Peter, op. cit., pag. 50-59.

VA URMA CU (C) MUMII DIN ASIA - CAZURI REPREZENTIVE

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(C) MUMII DIN ASIA - CAZURI REPREZENTIVE
(I) MUMIILE DIN DEŞERTUL TAKLA MAKAN
Numele „Takla Makan" ar însemna „intră şi nu vei mai ieşi", fiind unul dintre cele mai aride locuri de pe Terra şi, de asemenea, un mediu perfect pentru conservarea trupurilor. Din 1970, arheologii chinezi au descoperit aproape 100 de mumii bine conservate în arealul acestui deşert. Mumiile sunt cunoscute sub mai multe denumiri, cum ar fi Cherchen, Tarim Basin, Takla Makan sau Urumchi, în funcţie de locul în care au fost găsite sau sunt păstrate acum. Surprinzător, ele au trăsături mai curând caracteristice unor europeni albi decât unor asiatici: păr deschis, nas lung, barbă completă la bărbaţi. Sunt datate din perioada 2000-1000 î. Hr. Cum de populaţii înrudite cu europenii au sosit să locuiască atât de timpuriu în China de azi, rămâne un mister.
(II) OMUL DE CHERCHEN ŞI „FRUMOASA DIN LOULAN"
Mumia avea 55 de ani în momentul decesului, cu circa 1000 de ani î. Hr. Mai înalt de 1,80 metri, avea nas lung, barbă completă şi ochi tipici de alb european. Tâmpla stângă a Omului de Cherchen era vopsită cu o imagine ocru-galbenă a discului solar, cu raze strălucitoare, probabil un simbol religios, ca şi în alte morminte ale populaţiilor din Takla Makan, pentru care soarele juca un rol important.

în 1980, arheologul chinez Mu Shun Ying a descoperit mumia unei femei supranumită „Frumoasa din Loulan", după denumirea locului de descoperire. Datarea cu carbon a stabilit că femeia, care se ocupa cu agricultura (după cum sugerează vestimentaţia şi obiectele aflate asupra ei), ar fi vieţuit aproximativ în 1800 î.Hr. Temperaturile joase din timpul iernii şi conţinutul ridicat de sare din sol pe timpul verii au contribuit, se pare, la mumificarea naturală a acestor corpuri.
(III) MORMINTE CHINEZEŞTI: PRINŢESA TOU WAN ŞI PRINŢESA DIN DAI
Prinţesa Tou Wan era soţia lui Liu Sheng, un conducător local din provincia Hebei, fiul împăratului Han. La moartea sa, trupul i-a fost aşezat într-un „costum" din 2156 piese de jad, cusute cu aur, simbol al vieţii veşnice. Asamblarea unui asemenea „costum" i-ar lua astăzi unui specialist cam zece ani... Jadul s-a păstrat, însă trupul din interior s-a degradat.
Unică este şi descoperirea unei mumii artificiale, aflate în sud-estul Chinei, pe valea fluviului Yangtze, în apropiere de Changsha, capitala provinciei Hunan. Dintre nenumăratele gorgane golite încă din anii 1930 - 1940 de prădătorii de morminte, numai unul, numit Mawangdui, părea să fie intact. în 1971, arheologii chinezi au dat de gura de acces într-un puţ adânc, pe fundul căruia se afla un mormânt neatins, cu peste 1500 de artefacte. Descoperiseră mormântul soţiei guvernatorului Li Cang, Xin Zhui, prinţesa de Dai. În interiorul sarcofagelor s-a păstrat mumia deosebit de bine conservată a unei femei de 1,54 de metri şi 50 de ani, care a trăit în jurul anului 168 î. Hr., înfăşurată în 20 de straturi de mătase. Spre deosebire de mumiile egiptene, tari şi rigide, acest corp îşi păstrase mobilitatea articulaţiilor, precum şi elasticitatea musculaturii, pielii şi a ţesuturilor vii. Nu prezenta nicio urmă de incizie şi conţinea încă toate organele interne7. Îmbălsămarea corpului prinţesei rămâne în continuare un mister, fiind greu de crezut că s-ar fi putut obţine această mumificare numai prin eliminarea completă a contactului cu aerul, datorată stratului de lut din jurul sarcofagelor şi al cărbunelui de lemn plasat deasupra. La o examinare atentă a unei probe de muşchi şi piele, s-a remarcat că ea conţinea foarte mult mercur şi plumb, presupunându-se că trupul a fost cufundat, înainte de a fi depus în sarcofag, într-o soluţie cu săruri de mercur. Examinarea mumiei lui Xin Zhui demonstrează că aceasta ar fi murit în urma unei colici biliare puternice care nu a putut fi suportată de corpul slăbit de tuberculoză, arteroscleroză şi alte boli provocate de paraziţi şi câteva fracturi nevindecate. Şi alte două trupuri bineconservate din dinastia Han au fost găsite în sarcofagele pline cu un lichid de îmbălsămare deocamdată necunoscut.
7 Ibidem, pag. 82-83.
(IV) „BUDDHA AL TRUPULUI": MUMIILE AUTOCONSERVATE DIN JAPONIA
în munţii din nordul Japoniei, în provincia Yamagata, există un grup de mumii (între 16 şi 24), diferite de celelalte: sunt trupurile unor reprezentanţi ai Budismului Shingon, care au ales să se automu-mifice încă de când erau în viată. încă din secolul al XI-lea,concentrându-se pe latura spirituală şi ignorând lumea fizică, aceşti sacerdoţi japonezi sperau să lase mumiile lor ca simbol al nyujo („pătrunderea în Nirvana"), spre a-i inspira pe urmaşii lor. Budiştii credeau că după moarte se vor renaşte într-un alt corp, scopul lor fiind eliberarea din acest circuit moarte-renaştere prin atingerea unei stări de iluminare. Autoniumificarea reprezenta astfel un semn că un călugăr budist a ajuns la iluminare.
Cel care a introdus budismul Shingon în Japonia a fost Kukai (774-835), care ar fi atins iluminarea încă din viaţă, prin autonegare şi automumificare. Metoda lui Kukai era un proces lung şi dureros ce dura aproape zece ani. Practicanţii mâncau numai scoarţă de pin, nuci şi rădăcini. Apoi consumau ceaiul otrăvitor Urushi, în urma căruia transpirau şi vomitau, spre a li se deshidrata corpul. Spre finalul procesului, călugării beau probabil apă dintr-un izvor sacru, care, în urma unor studii recente, a fost detectat cu arsenic, cu rol de distrugere a bacteriilor cauzatoare de descompunerea ulterioară morţii. în ultimul stadiu, erau izolaţi într-o mică celulă aerisită printr-un tub, timp de 1000 de zile, după care urmăritorii procesului observau finalitatea...
O altă mumie de acest gen numită „shokushin-butsu" („Buddha al trupului") aparţine lui Chukai (1697-1755), care şi-a petrecut mulţi ani antrenându-şi trupul să ignore durerea înainte de automumificare. O cale specială o constituia şederea într-o cameră plină cu fum de ardei arşi. Alături de mumia autocon-servată a lui Enyokai (1767-1822), aceasta se află în templul Kaikoji din Sakata şi sunt privite de localnici ca nişte divinităţi.
într-un alt templu budist este expusă şi venerată ca o zeitate mumia înveşmântată într-o robă scumpă a călugărului Shinyokai, mort în 1788 la 95 de ani. Tot un „shokushinbutsu" este şi Tetsumonkai, călugăr budist răposat în 1829, aflat în templul Churenji din Yamagata. Una dintre metodele de autopedepsire era rămânerea în poziţia de lotus sub o cascadă cu apă foarte rece, ca pocăinţă pentru uciderea în legitimă apărare a doi samurai.
Astăzi, o zecime din budiştii japonezi (cam 10 milioane) practică budismul Shingon. Dar automu-mificarea a devenit ilegală de la sfârşitul secolului al XIX-lea8.(Ibidem pag. 84-85)



Vedeţi cum diavolul vrând să mimeze sfinţenia Sfintelor Moaşte convinge slujitorii săi budişti să se sinucidă chimic doar ca să abată pe oameni de la adevărata închinare la adevăratele Sfinte Moaşte ale adevăraţilor prieteni ai lui Dumnezeu: ORTODOCŞII? Nu degeaba i se spune maimuţa lui Dumnezeu, fiindcă nimic original nu poate face: ceea ce vede la Dumnezeu face şi el cu o singură diferenţă: să i se dea lui slava ce I se cuvine lui Dumnezeu şi slujitorilor lui cinstea ce se cuvine slujitorilor lui Dumnezeu.


2Co 11:14 Şi nu este de minunat; că însuş satana se preface în înger de lumină.15 Nu este dar lucru mare de se prefac şi slujitorii lui ca slujitorii dreptăţei; cărora va fi sfarşitul după faptele lor.

Va urma cu:
(D) MUMII DIN AUSTRALIA ŞI OCEANIA

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(D) MUMII DIN AUSTRALIA ŞI OCEANIA
În această parte a lumii sunt înregistrate următoarele cazuri de mumificare: mumiile naturale din Asaro Caves (Papua Noua Guinee), de circa
300 de ani vechime, mumiile uscate la fum din Irian Jaya (Papua Noua Guinee), mumiile aborigenilor din Australia şi mumiile Maori din Noua Zeelandă.
în secolul al XIX-lea, cercetătorii europeni au observat că locuitorii indonezieni ai tribului Danis din Noua Guinee îşi conservau şefii de trib într-un mod destul de bizar: deoarece condiţiile climaterice nu permiteau uscarea corpului astfel încât să nu se descompună deloc, ei foloseau tehnica afumării. Astfel, aşezau cadavrul pe un stativ din lemn şi făceau dedesubt un foc, care ardea mai multe zile şi scotea din belşug fum. Metodă antică de conservare a mâncării, afumatul usca pielea şi carnea, alături de diferite substanţe de conservare.
Membrii tribului din Irian Jaya îşi conservau aşa strămoşii, numiţi „Mari Şefi", continuând să le ceară sfatul şi ajutorul. Astăzi, mumiile afumate, cu o vechime de 300 de ani, constituie pentru tribul Danis o importantă atracţie turistică, de pe urma căreia localnicii dobândesc un câştig material prin fotografierea „mumiilor cu gurile deschise" de către diverşi turişti9 (Ibidem, pag. 9.).

[Demonii vorbeau prin ei dându-le răspunsuri precum azi fac la fel prin bioterapeuţi & co… nn]

(E) MUMII DIN GHEAŢĂ
(I) SURPRINZĂTOARELE MUMII DIN ANZI:
Juanita şi băiatul din Llullaillaco
In 1950, în zonele înalte ale munţilor din Chile s-au descoperit rămăşiţele pământeşti ale unui băiat îngheţat. Zona aparţinea unui fost teritoriu incaş şi, aflându-se la aproape 4600 de metri altitudine, era greu accesibilă. Se spune că acel loc era folosit de incaşi pentru a-şi sacrifica copiii zeilor. Cu pielea, părul şi unghiile intacte, copilul a fost păstrat într-o cameră frigorifică în Muzeul de Istorie Naturală din Santiago. Asupra lui s-a găsit un săculeţ în care se aflau dinţii de lapte şi unghiile tăiate. Picioarele îi erau umflate şi bătătorite, degetele de la mâini îi degeraseră şi se crede că alături de părinţii lui, deosebit de mândri (alegerea unui copil era o mare onoare pentru părinţii acestuia), şi de alţi însoţitori, copilul a mers pe jos, într-o procesiune rituală, până în vârful muntelui, unde a fost sacrificat şi îngropat. Faţa lui însă avea o expresie liniştită.
Cadavrele îngheţate ale altor copii, victime ale aceloraşi sacrificii numite chapacocha, demonstrează sfârşituri mai violente. Pe cel mai înalt vârf muntos din America de Sud, în 1985 a fost descoperit un alt băiat de 8-9 ani. Capul lui era deteriorat prin expunerea la aer, dar există şi dovezi despre cruzimea ultimelor sale clipe de viaţă: fusese obligat să bea un lichid ce conţinea un pigment roşu; corpul, dinţii şi hainele erau roşii, colorate de vomă. Se pare că-şi dăduse brusc seama că urma să fie ucis şi fusese cuprins de frică.
în Muntele Ampato din Peru, descoperitorul a 40 de situri incaşe după sute de ascensiuni în Anzi din 1980 încoace, exploratorul american Johan Reinhard, a descoperit în 1995 pe „Juanita", o fetiţă îngheţată în circumstanţe similare în urmă cu 500 de ani. Scanările tomografice ale craniului au relevat existenţa unei fracturi craniene, ceea ce demostrează că a fost omorâtă printr-o lovitură puternică aplicată în partea laterală a capului. Organele interne, părul şi sângele ei s-au conservat ca şi cum „Juanita" ar fi decedat de curând.
In 1999, neobositul Reinhard a mai găsit pe muntele argentinian Llullaillaco (6706 m), cel mai înalt sit arheologic din lume, pe băiatul din Llullaillaco, îngheţat alături de alţi doi copii, despre care exploratorul american a afirmat că par cele mai bine conservate mumii pe care le-a văzut10.
Sacrificiile umane constituie în prezent manifestări ce par îngrozitor de stranii şi de crude, dar în acele vremuri îndepărtate ele reprezentau o metodă obişnuită pentru înduplecarea zeilor şi, astfel, ajutarea comunităţii.

[Azi, prin presiunea satanismului New Age, se încearcă îndulcirea spurcatelor jertfe umane idoleşti prin eufemismul „metodă obişnuită”. Ne aşteptăm să apară şi centre de sacrificii umane prin România alături de sediile voodoo unde se torturează magic cu ace vrăjmaşii şi de centrele cămătarilor care dau pântecelor fiarelor pe cei ce nu le plătesc datoriile.
Ce bun e Hristos că ne-a scăpat de astfel de obiceiuri, chiar dacă azi este urât şi hulit peste tot ca fiind retrograd.nn]

(II) ALPI
Otzi, mumia din Alpi
în septembrie 1991, o mumie îngheţată din Alpii Otztaler a ajuns pe primele pagini ale ziarelor: doi alpinişti germani, Helmut şi Erika Simon, au descoperit la o altitudine de 3000 de metri, lângă o stâncă din munţii situaţi la graniţa între Austria şi Italia, corpul îngheţat al unui bărbat. Acestea nu fusese îngropat, iar condiţiile meteorologice nefavorabile îl lăsaseră la vedere. Aparent cadavrul nu părea deosebit,
(III) ALTAI
„Femeia din Paziric"
La sfârşitul anilor 1980, o echipă de arheologi ruşi explora movilele funerare aflate în zonele înalte ale Munţilor Altai din Sudul Siberiei, la graniţa de sud a Chinei. Terenul era acoperit de un strat de per-mafrost, care nu se dezgheaţă niciodată complet şi, în timp ce săpau în pământul îngheţat al unui platou cu vânturi năpraznice, au descoperit un coşciug bătut în cuie de cupru ce părea să conţină un bloc masiv de gheaţă. Dezgheţându-1 lent, au descoperit corpul acoperit de tatuaje făcute cu ace de os şi cu funingine al unei femei tinere şi înalte (1,70 m), care murise în urmă cu aproximativ 2500 de ani.
Scos din învelişul de gheaţă abia în 1993 de o echipă de arheologi ruşi, cadavrul a început să se descompună, aşa încât a fost transportat cu avionul la Institutul de Arheologie din Akedemgorodok. Cercetările ulterioare au demonstrat că femeia fusese îmbălsămată după ce i se înlăturase o mare parte din organe, printre care uterul şi globii oculari. Corpul fusese umplut cu turbă şi coajă de copac, iar craniul cu blană de jder. După refacerea trăsăturilor feţei, s-a constatat că acestea erau mongoloide iar „femeia din Paziric" avea în momentul morţii 25 de ani. A fost prima femeie descoperită în acest fel şi s-a constatat că murise din cauze naturale. în apropiere s-au descoperit cadavrele îngropate a şase cai, ucişi cu toporul, ce purtau harnaşamente ornate. Cercetătorii au descoperit, în urma unei impresionante munci de detectiv, că femeia murise în luna iunie, deşi nu se cunoaşte cu exactitate anul.
Se pare că femeia de gheaţă din Altai fusese o persoană importantă, posibil o naratoare care păstra memoria istoriei şi a miturilor acelei societăţi nomade din antichitate. în prezent, cadavrul se află la Moscova, unde se desfăşoară studii mai ample asupra lui. E un mare semn de întrebare dacă corpul femeii va putea fi păstrat şi ferit de descompunere, acum, când nu mai este protejat de imensul bloc de gheaţă. Unii localnici din zona în care a fost descoperită sunt nemulţumiţi că i-a fost tulburată liniştea, considerând dezgroparea cadavrului un act de barbarie şi sperând totuşi ca „femeia din Paziric" să fie reînmormântată în munţi.

[Vedeţi şi păgânii ţin la morţii lor, chiar dacă n-au adevărata nădejde a învierii… să luăm aminte şi cu multă dragoste să facem parastase la ortodocşi, singurii cu o nădejde în învierea a doua, cea adevărată şi fericită… nn]

Va urma cu
(F) MUMII DIN MLAŞTINI

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(F) MUMII DIN MLAŞTINI
- cazuri reprezentative
Trupuri de sute de ani, bine conservate, au fost descoperite şi în mlaştini de-a lungul Europei de Nord şi Centrale. De curând arheologii au constatat un aspect important. Cauza morţii a fost una violentă: oamenii mlaştinilor au murit fie spânzuraţi, împuşcaţi, înecaţi, tăiaţi în zona gâtului, fie prin alte combinaţii de metode. Au fost aceste ucideri crime sau execuţii ritualice?
Oamenii smârcurilor, cum mai sunt numiţi cei descoperiţi în asemenea împrejurări, însumează aproape 2000 de cadavre conservate, descoperite în mlaştinile cu muşchi de turbă din Nordul Europei, Marea Britanie şi Irlanda: în Germania 940, în Danemarca 441, în Marea Britanie 85, în Irlanda 61, în Suedia 55, în Finlanda 45 şi în Olanda 49. Şi în ţările Europei Centrale, precum Austria sau Elveţia, s-au aflat mumii în mlaştini. în mod surprinzător, s-au păstrat resturi din masa creierului unor morţi descoperiţi în mlaştina Windover din Florida (SUA), material de studiu interesant pentru cercetători.12 (Mims, Cedric, „Enciclopedia morţii", Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2006, pag. 230.)
Prima descoperire relatată în detaliu a avut loc în 1773, în Danemarca, urmată în 1781 de o relatare mai bine documentată din Count Down (Irlanda). Conservaţi într-o stare remarcabilă, aceşti sacrificaţi au trăit într-o perioadă cuprinsă între anii 100 î. Hr. şi 500 d. Hr. Acidul humic şi cel tanic din turbă împiedică procesul de descompunere, conservă şi totodată colorează organismul uman şi, în acelaşi timp, dizolvă treptat oasele. Pielea se conservă aproape perfect, părul nu cade, dar capătă o culoare cărămizie în urma acţiunii acizilor prezenţi la sol. Adesea se poate analiza şi conţinutul intestinelor. Unele cadavre din mlaştini păreau atât de recente, încât s-a făcut apel la poliţie. Trupurile au însă un aspect deformat, deplorabil, deoarece oasele pe care se sprijină sunt parţial dizolvate.
în mlaştina Tollund din Danemarca, la 8 mai 1950, a fost descoperit de către fermierii căutători de turbă Emil şi Viggo Hoejgaard aşa numitul
(I) OM DE TOLLUND.
Cadavrul se afla la aproximativ 2,5 metri sub pământ, dezbrăcat, având numai o pălărie de piele
şi o centură prinsă în jurul taliei, iar la gât împletită o cureluşă din piele. A fost anunţată poliţia locală, care a apelat la specialistul P.V. Glob. Cercetarea cu raze X a evidenţiat că răposatul din mlaştină fusese spânzurat sau strangulat în anul 210 î. Hr., căci oasele din zona gâtului fuseseră aproape distruse. Uzura dinţilor a indicat o vârstă între 30 şi 40 de ani. Avea însă cel mai bine conservat cap dintre capetele provenite din antichitate. Proaspăt ras şi tuns scurt, Omul de Tollund avea un chip uimitor de liniştit, ţinând seama de felul în care murise.
Tăietorii de turbă dintr-o altă zonă daneză au aflat în 1952, la numai 14 km. distanţă de Tollund, pe
(II) OMUL DE GRAUBALLE.
Mâinile şi picioarele acestuia erau într-o stare care permitea prelevarea amprentelor degetelor şi tălpilor, în schimb, faţa nu era la fel de bine conservată. Radiografiile au demonstrat că fusese lovit în tâmpla dreaptă, apoi îi fusese tăiat gâtul de la o ureche la alta în anul 310 î.Hr. Aspectul danturii sugera că respectiva victimă avea cam 35-40 de ani. Custodele muzeului local a păstrat cadavrul timp de 18 luni în concentraţii din ce în ce mai mari de acid tanic, măsură ce a desăvârşit procesul de tăbă-cire, permiţând expunerea corpului în mediul uscat şi ungerea regulată cu ulei de in.
O altă mumie a smârcurilor din primul secol creştin a fost cea a unei
(III) FETE DE 14 ANI, DESCOPERITĂ ÎN 1952 LA WINDEBY,
în nordul Germaniei. Se pare că, după ce fusese dezbrăcată şi condusă în mlaştină cu ochii acoperiţi cu un bandaj de lână şi o zgardă piele de bou în jurul gâtului, a fost înecată. Conform ultimelor cercetări, aceasta nu a fost condamnată ca adulteră şi scufundată în mlaştină, ci a fost înmormântată aici împreună cu ofrande. Ea aparţinea populaţiei germanice, vecina estică a celţilor, de la care împrumutase multe obiceiuri. Scriitorii romani (de exemplu Tacitus) menţionează că atât germanii, cât şi celţii practicau sacrificiile umane, iar mlaştinile erau pentru ei locuri sfinte, lucru confirmat de numeroase descoperiri (trompetele din bronz, carele solare de cult de la Trunholm- Danemarca etc).
In Anglia şi Ţara Galilor au fost descoperite de asemenea zeci de oameni în mlaştini.
(IV) OMUL DE LINDOW
a fost găsit cu gâtul tăiat, doborât cu un topor, strangulat cu o frânghie subţire în comitatul englez Cheshire, lângă Manchester, în 1984. Murise prin anul 300 î. I Ir., la 25 sau 30 de ani. Din bărbatul din Lindow nu s-a păstrat bine decât partea superioară a corpului. Din cauza înfăţişării - un cap şi un piept maro închis strivite -, el a fost numit omul pliculeţ de ceai, iar ziarele l-au supranumit, printr-un joc de cuvinte, Pete Marsh. O întreagă echipă de cercetători a examinat acest cadavru, iar în urma radiografiilor a fost construit im model al capului.
(V) FRANZ CEL ROŞU,
o altă mumie, a primit această poreclă din cauza părului său bine păstrat, lung de până la 20 de centimei ri şi a bărbii de culoare roşie în jurul anului 300 d. I Ir. i-a fost tăiată beregata, iar corpul său gol, descoperii in 1900, a fost aruncat în mlaştina din Neu Versen, Emsland (Germania). Colorarea în roşu a fost provocata de acizii humici din pământ.
(VI) FETIŢA CU PĂRUL ROŞU DIN YDE
a trăit doar 16 ani şi, în timpul scurtei vieţi, a suferit de scolioză, o strâmbare a coloanei vertebrale, având numai 1,40 metri înălţime. Cadavrul din mlaştină, descoperit în 1897 în apropierea oraşului olandez Assen, unde se află şi astăzi la Muzeul Drent, nu s-a păstrat complet. Abia în urma cercetărilor moderne cu raze X efectuate în 1980, au ieşit la iveală cauzele unei morţi cumplite, tânăra vieţuitoare în primul secol al erei creştine fiind pedepsită probabil pentru vreo nelegiuire. Un expert în reconstrucţie facială, Richard Neave, a reconstituit chipul fetiţei, după scanarea tomografică a capului mumiei.
Multe semne de întrebare s-au ivit atunci când s-au descoperit două mumii de mlaştină sub forma unor învelişuri subţiri cât o foaie de hârtie, în Weerdingerveen, în 1904. Este cazul a
(VII) DOI BĂRBAŢI ÎMBRĂŢIŞAŢI,
unul dintre ei înjunghiat în piept. Să fi fost un cuplu homosexual condamnat pentru sodomie? Evidenţa sugerează că cel puţin unele trupuri din mlaştini puteau fi sacrificii umane oferite zeilor. Corpul bine conservat al femeii din Huldremose (Danemarca) arată semne de chinuire repetată, răni adânci şi mâna dreaptă tăiată. Chiar dacă a fost sacrificată sau a căzut victima unei ucideri, moartea ei a fost teribilă.
Numitorul comun al mumiilor din mlaştină îl reprezintă tocmai
(VIII) MODUL DE UCIDERE.
Unii dintre aceşti bărbaţi, femei şi copii par să fi făcut parte din nobilime, întrucât mâinile lor nu prezintă urme de muncă fizică grea. Probabil că perioada în care au murit era una a practicării magiei (oamenii credeau că aceşti morţi reprezentau un pericol demonic, de care trebuia protejată comunitatea şi de aceea erau eliminaţi în smârcuri), iar unele ucideri erau o formă de sacrificiu ritual. Studierea cerealelor şi a seminţelor de flori din stomacurile şi intestinele acestora (la Omul de Tollund şi la cel din Lindow) indică faptul că decesele au survenit chiar înainte de venirea primăverii, moment în care o astfel de jertfă ar fi putut asigura respectivei comunităţi de ţărani bunăstare şi fertilitate pentru anul care urma.


Ce spurcat este păgânismul şi vrăjitoria şi ce trecut întunecat se află la populaţiile cele sălbatice ale occidentului!

Va urma cu
(G) CRIPTE EUROPENE CU MUMII