intrebare

[Jamaica]

o tragedie printre prieteni. m-a marcat ce a spus sophia ca cei din jur pot fi raspunzatori pt ca aproapele a ajuns la disperare si nu a vazut alta cale...
si eu am citit de mucenici care au apelat la sinucidere cum a spus alin.

[AlinB]

În prealabil postat de Jamaica

o tragedie printre prieteni. m-a marcat ce a spus sophia ca cei din jur pot fi raspunzatori pt ca aproapele a ajuns la disperare si nu a vazut alta cale...

Sunt probabil raspunzatori intr-un fel dar nu in felul de care spunea sophia.
Aici depinde de constiinta fiecaruia..

[Jamaica]

stiu lupta pe care a dus-o cativa ani, a incercat sa rezolve in toate modalitatile , cu taurul de coarne s-a tinut pana cand nu s-a mai putut.
nu a abandonat decat atunci cand nu a mai existat alta optiune ( si din punctul meu de vedere ), devenise prea grea crucea... stiu ca se zice ca Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce... si totusi omul acela a cedat

[Demetrius]

În prealabil postat de Jamaica

stiu lupta pe care a dus-o cativa ani, a incercat sa rezolve in toate modalitatile , cu taurul de coarne s-a tinut pana cand nu s-a mai putut.
nu a abandonat decat atunci cand nu a mai existat alta optiune ( si din punctul meu de vedere ), devenise prea grea crucea... stiu ca se zice ca Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce... si totusi omul acela a cedat

Nu reiese din spusele tale ce s-a întâmplat cu adevărat, dar reiese(și din punctul tău de vedere) că analiza e mult prea subiectivă.

Disperarea dovedește refuzul de a accepta realitatea, iar aceasta demolează visele și speranțele iluzorii; deci discrepanța apare între iluzii și realitate.

[AlinB]

În prealabil postat de Jamaica

stiu lupta pe care a dus-o cativa ani, a incercat sa rezolve in toate modalitatile , cu taurul de coarne s-a tinut pana cand nu s-a mai putut.
nu a abandonat decat atunci cand nu a mai existat alta optiune ( si din punctul meu de vedere ), devenise prea grea crucea... stiu ca se zice ca Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce... si totusi omul acela a cedat

Pana la urma pentru ce a luptat?

[Jamaica]

În prealabil postat de AlinB

Pana la urma pentru ce a luptat?

cu o boala (nu psihica). a fost si la manastiri si nimic nu i-a ajutat din cate cunosc, ce este in sufletul omului nu ai cum sa stii

In cazuri din astea e bine sa ne rugam sa ne putem duce crucea si sa ne scape Dumnezeu de ispite peste puterile noastre. Iar cand incercarile sunt iesite din comun, sa ne agatam de mila lui Dumnezeu intr-un mod mai aspru, iesit din comun.

Incercarile mari sunt sfintitoare, daca facem fata ispitelor. Ne interesam de pustnici cu un mod aspru de viata si incercam lepadarea de sine dupa modelul lor. Altminteri suntem biruiti. Luam model vietile sfintilor . Exemplu:

,,Astăzi sunt pomeniţi Sfinţii mucenici şi episcopi din Cherson: Efrem, Vasilevs, Evghenie, Agatodor, Capiton, Elpidie şi Eterie. Aceştia au fost trimişi să vestească Evanghelia mântuirii păgânilor din Cherson de Hermon, episcopul Ierusalimului. Au fost prigoniţi de locuitorii oraşului care-i scoteau vestitori ai unei credinţe străine şi stricători ai rânduielilor părinţilor lor, şi au fost rând pe rând ucişi. Au fost băgaţi în cuptor încins, dar au ieşit nevătămaţi, legaţi de cai şi târâţi, bătuţi până la moarte. Astăzi este pomenit Sfântul Pavel cel simplu, care era plugar şi avea familie şi, fiind înşelat de soţia lui, a plecat la Sfântul Antonie şi a devenit ucenicul acestuia, îmbrăţişând viaţa călugărească. A stat în desăvârşită ascultare lângă Sfântul Antonie, care i-a încercat în multe feluri răbdarea, punându-l să facă lucruri aparent fără rost, cum ar fi să scoată apă dintr-o fântână şi să o arunce aiurea sau să adune picăturile de miere vărsate pe jos sau să umble prin pustie trei zile.'' (M. Nedelcu)
Sursa:
http://www.ziarullumina.ro/articole;...el-simplu.html

[DragosP]

În prealabil postat de Jamaica

ce este in sufletul omului nu ai cum sa stii

Da, ai dreptate. Poţi în schimb spune ce NU E! Adică Dumnezeu.

Am citit cu interes si cu amaraciune acest topic. O amaraciune pentru conditia noastra de fiinte muritoare, care suferim prea usor deznadejdi de tot felul si uitam ca suntem urmasii celor pentru care Dumnezeu a creat totul... Ne minimalizam demnitatea fara de egal inaintea Domnului: aceea de a fi nu doar copiii Lui, creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu ci, mai presus de orice argument sau eveniment, suntem copartasi cu El la Sfanta Liturghie. Adica acolo unde are loc o reasezare a omului in raport cu tot cosmosul, iar in raport cu Dumnezeirea - un act de dragoste fara egal, neinchipuit de frumos. Desi tot cosmosul e prins in Sfanta Liturghie, doar omul o traieste, impreuna cu ingerii, cu sfintii, cu Dumnezeirea.

Dar vine boala...
Suferinta...
Moartea...
Si toate roadele pacatului, lucrarea celui dintai ucigas de oameni...
Ademenirea, dulcea seductie a mortii, vraja ei cu iz eliberator s.a.m.d.

Insa noi am fost invatati, dintru inceput, cum sa ne raportam la boala, la pacat, la suferinte si la moarte.
Vorbim de incercari, de inima infranta si smerita, de modul prin care Dumnezeu isi cearta fiii pe care ii iubeste s.a.m.d.

Si nu voim cu nici un pret, nici macar cu pretul vietii, sa punem inima in lumina dulce a dumnezeirii. Nu! O tinem una si buna cu afundarea in suferinta, in intuneric, in deznadejde (aici fara vreun scop duhovnicesc, ci numai ca abandon, numai cadere).

Si ne balacim in tenebrele naclaite ale mucilor si melancoliilor de tot felul. Apoi mai ridicam si pumnul catre Cer.

De parca omul, doar, ne-ar interesa (si chiar asa e, vai!), impingem discutia la infinit despre ale omului.
Omul, omul, omul!...........
Obsesia dintai a noastra, obsesia din urma....

Omul si suferintele lui, prometeul care lupta cu zeii, etc.

Cata nesimtire avem. Cata sminteala. Cata nebunie.

De ce nebunilor, mereu omul si doar omul?
De ce nu Dumnezeu si omul? Omul si Dumnezeu?

Ca sa ne trezim apoi va ne lamentam, vai, de suferinta unui sinucigas sau a unui nebun si sa plangem in intunericul iadului nostru, sa deplangem, vai, ipocrizie!!!, desertaciunea si precaritatea destinului omenesc.

Pai cine ne pune sa stam cu curul la Dumnezeu?
Cum cine? Dracu, cine altcineva.
Dracu, nebunia, prostia, curvia de tot felul (cate fete au acesti Ianus care sunt curvia, desfranarea, faradelegea...), necontenita noastra tendinta de a iubi orice si pe oricine, dar nu viata in Hristos.

Amara trebuie sa fie suferinta unui om care alege sinuciderea. Nenorocirea mare.
Sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem in ipostaza de a fi atat de nenorociti, de cazuti si de orbi, de reci/morti sufleteste, incat sa vedem ca singura scapare (auzi!) moartea.

Nu, Dumnezeu nu ne-a creat sa murim, ci sa traim! Si inca fericirea, bucuria convietuirii cu El.
Ramane doar sa o facem, prin harul Lui, prin rugaciunea noastra si prin silirea sa ne ridicam din noroiul poftelor si faradelegilor noastre de fiecare ceas sau din rastimpuri.

Sa fiu iertat.
Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze! AMIN+

[lorena29]

În prealabil postat de ioan cezar

Am citit cu interes si cu amaraciune acest topic. O amaraciune pentru conditia noastra de fiinte muritoare, care suferim prea usor deznadejdi de tot felul si uitam ca suntem urmasii celor pentru care Dumnezeu a creat totul... Ne minimalizam demnitatea fara de egal inaintea Domnului: aceea de a fi nu doar copiii Lui, creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu ci, mai presus de orice argument sau eveniment, suntem copartasi cu El la Sfanta Liturghie. Adica acolo unde are loc o reasezare a omului in raport cu tot cosmosul, iar in raport cu Dumnezeirea - un act de dragoste fara egal, neinchipuit de frumos. Desi tot cosmosul e prins in Sfanta Liturghie, doar omul o traieste, impreuna cu ingerii, cu sfintii, cu Dumnezeirea.

Dar vine boala...
Suferinta...
Moartea...
Si toate roadele pacatului, lucrarea celui dintai ucigas de oameni...
Ademenirea, dulcea seductie a mortii, vraja ei cu iz eliberator s.a.m.d.

Insa noi am fost invatati, dintru inceput, cum sa ne raportam la boala, la pacat, la suferinte si la moarte.
Vorbim de incercari, de inima infranta si smerita, de modul prin care Dumnezeu isi cearta fiii pe care ii iubeste s.a.m.d.

Si nu voim cu nici un pret, nici macar cu pretul vietii, sa punem inima in lumina dulce a dumnezeirii. Nu! O tinem una si buna cu afundarea in suferinta, in intuneric, in deznadejde (aici fara vreun scop duhovnicesc, ci numai ca abandon, numai cadere).

Si ne balacim in tenebrele naclaite ale mucilor si melancoliilor de tot felul. Apoi mai ridicam si pumnul catre Cer.

De parca omul, doar, ne-ar interesa (si chiar asa e, vai!), impingem discutia la infinit despre ale omului.
Omul, omul, omul!...........
Obsesia dintai a noastra, obsesia din urma....

Omul si suferintele lui, prometeul care lupta cu zeii, etc.

Cata nesimtire avem. Cata sminteala. Cata nebunie.

De ce nebunilor, mereu omul si doar omul?
De ce nu Dumnezeu si omul? Omul si Dumnezeu?

Ca sa ne trezim apoi va ne lamentam, vai, de suferinta unui sinucigas sau a unui nebun si sa plangem in intunericul iadului nostru, sa deplangem, vai, ipocrizie!!!, desertaciunea si precaritatea destinului omenesc.

Pai cine ne pune sa stam cu curul la Dumnezeu?
Cum cine? Dracu, cine altcineva.
Dracu, nebunia, prostia, curvia de tot felul (cate fete au acesti Ianus care sunt curvia, desfranarea, faradelegea...), necontenita noastra tendinta de a iubi orice si pe oricine, dar nu viata in Hristos.

Amara trebuie sa fie suferinta unui om care alege sinuciderea. Nenorocirea mare.
Sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem in ipostaza de a fi atat de nenorociti, de cazuti si de orbi, de reci/morti sufleteste, incat sa vedem ca singura scapare (auzi!) moartea.

Nu, Dumnezeu nu ne-a creat sa murim, ci sa traim! Si inca fericirea, bucuria convietuirii cu El.
Ramane doar sa o facem, prin harul Lui, prin rugaciunea noastra si prin silirea sa ne ridicam din noroiul poftelor si faradelegilor noastre de fiecare ceas sau din rastimpuri.

Sa fiu iertat.
Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze! AMIN+

Ce cuvinte alese... Cata mandrie de a fi ortodoxa imi inspiri...