GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

Mulţumesc pentru sfaturi!

Şi o rugăminte: m-aş simţi mai bine să mi te adresezi cu "tu", aşa cum fac şi eu, în cele mai multe cazuri :-))

În prealabil postat de Annyta

Mulţumesc pentru sfaturi!

Şi o rugăminte: m-aş simţi mai bine să mi te adresezi cu "tu", aşa cum fac şi eu, în cele mai multe cazuri :-))

Doamne ajuta,sper ca si urmatoarele articole,daca Dumnezeu va ingadui,sa fie de ajutor pentru...tine :) Pana atunci o recapitulare a Predicii de pe Munte(aici si aici in minunata talcuire a Parintelui Arsenie Papacioc)ne ajuta mereu si mereu sa intelegem ce ne-a spus Mantuitorul,Sfintii Parinti fiind exemple vii de traire a vietii in Hristos,toti parca urcand pe acel Munte al Fericirilor si apucandu-ne(prin invatatura lor calauzita de Duhul Sfant) de mana si pe noi,cei mai slabi si neputinciosi,ca sa intram impreuna in Imparatie,sa nu ne pierdem pe drumuri fara de lumina si fara de sfarsit.

Lupta cu patimile si castigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea a-II-a

,,Cuviosul Isaia indeamna pe frati sa fie inaintea lui Dumnezeu „in starea de rugaciune totala”, ca sa se reverse asupra lor ajutorul divin, adica simplitatea si nevinovatia si sa departeze Domnul cele contrare acestora, care sunt: viclenia, intelepciunea draceasca, curiozitatea, iubirea de sine si inima rautacioasa. Starea de rugaciune totala, care aduce atatea foloase sufletului se castiga atunci cand omul se teme de Dumnezeu si-L considera singurul Stapan si auzul omului se supune constiintei lui, dupa voia lui Dumnezeu. Nu se aduce nicio atingere demnitatii umane daca Il avem stapan pe Dumnezeu. Cel ce crede ca e stapan pe sine, nelasandu-se stapanit de Dumnezeu, cade cu siguranta prada vrajmasului pentru ca e, de fapt, sub stapanirea mandriei, care e o patima sustinuta in el de demonul vrajmas. Numai in Dumnezeu omul este el insusi caci nu se inchide in sine, ci ramane in legatura cu Cel ce l-a facut si in armonie cu intreaga creatie.

O viata fericita necesita cautarea cu toata ravna a trairii lui Dumnezeu. Mai intai trebuie sa cercetam Scriptura fara a uita de Dumnezeu, ci sa avem in primul rand pe Dumnezeu in constiinta noastra. Cine cerceteaza Scriptura cu uitarea lui Dumnezeu e stapanit de mandria de a cunoaste din Scriptura mai mult decat altul si nu de dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu din trairea directa. Se uita faptul ca Dumnezeu este Cel ce ne da puterea sa implinim cuvintele Scripturii, iar cel ce-L cauta pe Dumnezeu arata ca-L iubeste iar iubirea lui Dumnezeu il tine curat pe cel ce o are. Asa ne invata Ava Isaia, zicand: „Cel ce cauta sa-L cinsteasca pe El, iubeste curatia in frica lui Dumnezeu. Cel ce pazeste cuvintele lui Dumnezeu, a cunoscut pe Dumnezeu si le implineste ca unul ce se foloseste.”

O viata fara mandrie si departe de slava desarta reuseste sa-l mentina pe om pe adevaratul drum al mantuirii. Dupa spusele Cuviosului Isaia, „Iubirea slavei de la oameni naste minciuna”, aceasta inseamna ca slava din partea oamenilor afecteaza si propria persoana si pe cei din jur pentru ca ii determina pe acestia sa minta, dar si noi mintim, neramanand in smerenia corespunzatoare adevarului.Alta patima care otraveste sufletul este rautatea inimii fata de aproapele. Ea este esemanata cu veninul scorpiei care se raspandeste in tot corpul si provoaca moartea. De aceea este folositor sfatul sfantului: „Sa nu ai viclenie fata de om ca sa nu faci ostenelile tale desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi pacea lui Dumnezeu in tine.”( Cuvantul VIII, 7)

Exista trei virtuti care aduc sufletului lumina si liniste: a nu vedea viclenia vreunui om, a face bine celor ce fac rau si a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Odata deprinsi cu acestea pregatim sufletul pentru o treapta mai inalta de sfintenie, pentru ca aceste virtuti aduc alte roade mai mari. Nevederea vicleniei unui om naste iubirea, a face bine celor ce ne fac rau aduce pacea si a suporta cele ce vin asupra noastra fara tulburare, aduce blandetea.

In relatia noastra cu oamenii nu trebuie sa primeze ineresul de a obtine ceva. Ii iubim pe semenii nostri fara nicio conditie stiind ca aceasta este porunca lui Dumnezeu, sa iubim pe toti la fel. Daca intervine un scop ascuns ne afla calcatori ai poruncii lui Dumnezeu, caci cu toti oamenii trebuie sa fim pasnici pentru porunca lui Dumnezeu si nu pentru prietenie.Stiind ca depindem de mila lui Dumnezeu, caci numai El poate sa dea iertarea, avem datoria sa lucram pentru mantuirea noastra pana ce Dumnezeu va judeca faptele: ”De nu se misca in inima ta nimic din cele ce ai pacatuit, sau vorbindu-ti altul despre ele sa nu mai stiti cum au fost, atunci Iisus ti-a facut parte de mila.

Este adusa in discutie problema libertatii, darul pus de Dumnezeu in om inca de la creatie. Folosita in mod gresit si aplecata spre pacat, libertatea actioneaza contra firii si se anuleaza. Omul a ajuns in aceasta stare prin pacatul lui Adam, pentru ca nu era tinut fara voia lui in legatura cu Dumnezeu. Prin creatie, omul a fost facut spre a se putea manifesta liber, dar aceasta nu inseamna ca ar fi putut fi luat in stapanire de pacat fara voia lui. Gresita folosire a libertatii l-a condus spre o vietuire nelibera, cauzata de pacat. Libertatea adevarata presupune ruperea legaturii cu pacatul: „Nu te socoti pe tine liber cata vreme manii pe Stapanul tau. Caci nu-ti vine libertatea cata vreme inima ta pofteste ceva din cele ale lumii. Ingrijeste-te de trupul tau ca templu al lui Dumnezeu; ingrijeste-te ca avand sa invieze si sa raspunda lui Dumnezeu.”(va urma)

Propunere: incepand cu acesta postare as dori sa dau curs unei idei mai vechi si anume de a propune dreptcredinciosilor zilnic (sau cu ocazia fiecarei postari) un text de lecturat spre propria lor zidire sufleteasca si spor duhovnicesc. Unde se considera ca textul este prea lung sau complex fiecare credincios si-l poate imparti pe fragmente mai mici si eventual isi poate nota ceea ce ii este neclar pt a putea fi lamurit si apoi aplicat.Propunerea pentru astazi este:Filocalia,Simeon Metafrastul: ,,Scrieri alese".Textul aici

[iustin10]

În prealabil postat de Annyta

Absolut de acord cu ce spui tu. Ceea ce ai scris referitor la Filocalie, Pateric, despătimire... sunt demne de studiat.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie mi se par cărţi care nu sunt întotdeauna uşor accesibile înţelegerii noastre. Eu le-am citit pe sărite, de fapt din Filocalii am doar 3 volume (1, 4 si 11). Am fost extrem de bucuroasă când am citit Filocalia 11 (Scrisori duhovniceşti ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan) - destul de recent - am mai scris despre asta pe forum... Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a fost foarte atractivă şi de folos, mi-a mers la sulfet. Am mai răsfoit şi alte volume, cu dorinţa sinceră de a le citi, însă am rămas la stadiul de citit pe sărite. Nu am, momentan, "deschiderea" necesară. Citirea lor trebuie, după opinia mea, să fie îmbinată cu aplicarea practică a învăţăturilor pe care le cuprind, iar asta este, de fapt, o lucrare pentru toată viaţa. Fără a fi leneşă, însă aşa văd eu lucrurile: nu ne putem schimba peste noapte, iar dacă o facem, prin harul lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne străduim să menţinem darurile primite.

Bine ca ai avut Filocaliile pe suport de hartie.Caci altfel ,poti risca sa treci pe linga frumusetea lor,neputindu te concentra cand citesti pe calculator
Desi sunt grele , nu trebuie sa intelegem chiar totul,ci sa rezonam cu textul si in final cu autorul respectiv.
Daca nu ar exista acel strop de lumina si dragoste,aceea filozofie ascunsa a sufletului si a vietii,care sa ne atraga ,daca am cauta sa intelegem matematic ,cu mintea ,sigur ne am plictisi crunt dupa 3 pagini.
Filocaliile sunt o dovada stralucita ,ca lucrurile complicate ,si chiar asceza,pot deveni agreabile,atunci cand se adreseaza naturii intime a omului ,direct sufletului sau,si sensurilor sale cele mai adanci.
Nu prin forma atrag aceste scrieri ,forma e grea,ci prin continut ,care da speranta accesului nu numai la cunoastere,ci si la purificarea prin cunoasterea de sine si la surprinderea dumnezeirii,atat de aproape de noi

Lupta cu patimile si cstigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea a-III-a

,,Observam ca principala piedica in a ne manifesta liber eate tentatia pentru cele materiale si este nevoie sa acordam o atentie deosebita trupului, cel prin care vin ispitele si ne pun in pericol libertatea. Nu este recomandata neglijenta fata de trup sau anularea lui, ci ar trebui sa nu ne ingrijim de trup ca de unul care se robeste despartindu-se de Dumnezeu, ci ca de unul ce are sa invieze, ca de unul care a inceput sa fie templu al lui Dumnezeu si va deveni deplin liber la inviere, cand se va elibera de robia fata de cele materiale ale lumii. Cel mai important imbold in savarsirea faptelor bune este frica lui Dumnezeu. Aceasta inseamna simtirea prezentei lui Dumnezeu Cel atotputernic, Care ne poate da fericirea vesnica, dar putem cadea si in nefericire vesnica daca uitam de El. Numai harnicia in a face voia Lui tine treaza in noi simtirea prezentei lui Dumnezeu: „Sa nu iubesti lenevia si frica lui Dumnezeu va locui in tine.”

Rugaciunea ascultata de Dumnezeu este cea facuta avand inima impacata: „Sa nu ai dusmanie fata de vreun om, caci avand-o aceasta. nu-ti va fi primita rugaciunea. Impaca-te cu toti ca sa ai indrazneala la rugaciune.” Ceea ce nu poate omul sa faca singur se realizeaza cu ajutorul lui Dumnezeu cerut cu insistenta, iar daca vrem sa scapam de patimi si sa fim liberi de toate grijile lumesti nu trebuie sa renuntam la rugaciune pentru ca „rugaciunea neincetata desfiinteaza robia."

Virtutea smereniei este foarte apreciata in literatura monastica si consta in recunoasterea propriei pacatosenii si in a nu se masura cineva ca sa constate pane unde a ajuns datorita faptelor sale bune. Nu noi socotim cat de mare este o fapta, ci Dumnezeu si nu trebuie sa le luam in seama, dupa cum ne invata Ava Isaia: „Smerenia este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si ca nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura pe sine in ceva si a nu se sfadi si supunerea.”

Intr-un intreg capitol dedicat pocaintei, Ava Isaia porneste definitia acestei virtuti de la legatura ei cu pacatul: „Caci pocainta inseamna a ne intoarce de la pacat. Si pacatul nu este unul, ci intreg omul vechi se numeste pacat.” Pocainta ne indeamna sa ne opunem omului intreg cazut in ceea ce e contrar firii lui, omului cazut din normalitatea firii. Ea angajeaza persoana umana in toate aspectele ei si reprezinta o silinta a omului vechi intreg de a deveni un om nou al binelui.Desavarsirea omului este un proces complex si se realizeaza in urma unui sir de virtuti: credinta, dorirea neincetata a lui Dumnezeu, nerasplatirea raului cu rau, smerenia, curatia, iubirea de oamneni, lepadarea de toate, blandetea, indelunga rabdare, rugaciunea necontenita catre Dumnezeu si zdrobirea inimii. La aceasta se adauga smerita cugetare si plansul pentru pacate, care alunga din suflet ispitele si pe diavolii ce stau in spatele lor.

Aflam de la Ava Isaia o remarcabila definitie a nepatimirii: „Ea este in Dumnezeu si Dumnezeu este in ea.” Aceasta inseamna treapta desavarsita a vietuirii crestine cand se depaseste lupta dintre virtute si pacat, cand nu mai au loc caderi si domneste binele. Nepatimirii nu-i lipseste nimic caci are totul, nu trebuie sa doresti ceva mai inalt. Ea este iubirea desavarsita si libertatea absoluta fata de pacat, asemenea lui Dumnezeu Care este fara patima caci nu e supus la nimic si nu e marginit.

In finalul lucrarii, dupa ce enumera ramurile rautatii sau patimile care despart pe om de Dumnezeu, Cuviosul Isaia incheie cuvantarile printr-un capitol intreg de vaiuri, deplangand starea decazuta a celor care neglijeaza cuvantul lui Dumnezeu si fac voia diavolului spre a lor pierzare. Se face un ultim apel la pocainta, argumentul principal fiind realitatea inevitabila a mortii si dreapta judecata a Mantuitorului, cand fiecare va primi dupa faptele sale: „Intelege, suflete, din cate bunatati si nadejdi cazi si cator chinuri te vei face dupa putin timp mostenitor, fara urmas si nemangaiat.”.Ideea pincipala urmarita pe parcursul cercetarii celor Douazeci si noua de cuvinte ale Avei Isaia Pustnicul a fost demonstrarea utilitatii literaturii monastice pentru orice om care vrea sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu si sa ajunga la desavarsire. Am selectat numai cateva teme: despre rugaciune, frica de Dumnezeu, gandul la moarte, nejudecarea aproapelui, netinerea de minte a raului, smereia, mandria, smerita cugetare si altele si am insistat asupra argumentatiilor sfantului asupra unor teme importante de antropologie crestina.

Retinem faptul ca orice pacat sau patima reprezinta un act contra firii, care anuleaza libertatea ontologica a omului ca dar divin, iar lupta unui om constient de starea decazuta in care se afla, fie monah sau om ce traieste in lume, trebuie sa tinda spre inlaturarea patimilor si castigarea virtutilor pentru a ajunge pe treapta cea mai inalta a desavarsirii, adica la nepatimire." Autor:Sebastian Marin (articolul de fata reprezinta o scurta recenzie a scrierilor lui Isaia Pustnicul , care se gasesc in vol XII al Filocaliei. Am extras numai pasajele care vorbesc despre nevointa cea adevarata a crestinului, eliminand indrumarile referitoare strict la viata monahala. Este un fel de indreptar pentru cei ce vor sa duca viata in sfintenie alaturi de Dumnezeu).Preluare de pe crestinortodox.ro

Text filocalic propus spre lectura: Nil Ascetul-,,Scrieri"

[quote=Pelerin spre Rasarit;458222]Veti avea si multe piedici pe drum dar in corabia Bisericii nici un credincios nu trece singur prin furtuna.QUOTE]

Un cuvant care imi merge la inima.
Intr-adevar, mai bine spus asa cred si eu, nimeni nu e singur in Arca, iar aceasta din multe ratiuni si in multe feluri se intampla. Si invers, singuratatea si roadele ei sunt tocmai in afara Corabiei. Crestinismul ofera o Arca a salvarii, imi pare definitiv inteles acest lucru. Iar aceasta arca este una care aduna laolalalta, ca si pe timpul lui Noe, toata faptura...
Eu cred ca orice crestin merge catre mantuire, calcind ba-n strachini ba-n Imparatie (lucru valabil pentru cei care nu au atins desavarsirea), intr-o comuniune permanenta, de care se foloseste sau nu, cu toata zidirea, in primul rand cu persoanele sfinte si sfintitoare (cuviosii, sfintii, ingerii, credinciosii din comuniunea euharistica, preotul).
Totul conlucreaza la mantuire, cand inima omului este evlavioasa, infranta si smerita.
Dumnezeu ne-a pus intotdeauna la indemana tot ce avem absoluta nevoie pentru a ajunge la El, pentru a-L cunoaste si a ne bucura de prezenta Lui in viata noastra, individuala si sociala. Singura problema mare mi s-a parut mereu ca este:
a) isi da omul seama de aceasta stare a lucrurilor?
b) vrea sa accepte ajutorul oferit?
c) stie sa accepte ajutorul si sa se foloseasca de el?
d) e dispus sa nu renunte nici o clipa la Marele Partener de viata?

Si am constatat, in primul rand la mine insumi apoi si la semenii mei, atat cat mi-a parut ca inteleg, ca: adeseori nu imi dau seama de starea in care ma aflu in raport cu vocatia mea de copil al lui Dumnezeu (cel putin cata vreme sunt ortodox, botezat), nu imi dau seama in ce ratacire umblu decat mai tarziu ori cu mult mai tarziu dupa ocazia ratata, neglijez sau desconsider resursele puse in mine si in jurul meu de Parintele nostru, imi amintesc ca despre un lucru oarecare din ordinea firii de Cel ce ar fi drept (iar nu stramb, asa cum traiesc adeseori) sa fie permanent in sufletul meu...
Aceasta este trairea in starea de pacatosenie, trairea de caldicel si multe altele... Toate semne limpezi ale bolii spirituale, agravata uneori pana la convulsii, spasme...

Pomenisem candva de sindromul Stockholm. Aceasta expresie din vocabularul psihologilor se refera la tendinta unui om (familie, grup, poate chiar masse intregi) de a face aliante si ziduri de aparare cu agresorul, mentinindu-se prin propriile forte in starea de ostatic, indragindu-si persecutorul (macar ca acesta, in perfidia lui, ii mai da cateodata o coaja de paine, o cana cu apa si voie la toaleta) si luptind cu toate fortele impotriva salvatorului pe care, din nenorocire il percepe, inversat, ca dusman.
Este o situatie des intalnita in practica psihologica a relatiilor cu ostaticii si cu agresorii.

Ostaticul, in urma modificarii perceptiei asupra lui insusi si asupra lumii, priveste deformat, rasturnat, inversat situatia de viata. Are loc o rasucire, o rasturnare, o sarire din articulatii, o smintire, o scranteala a pozitiilor sanatoase de simtire, gandire, voire. Aceasta pe fondul terorii, a activarii puternice a instinctului de conservare. O modalitate adaptativa in fond, insa cu efecte minimale, disperate, pe termen foarte scurt si desigur o strategie adaptativa cu sanse cvasinule de reusita pe termen lung.
In astfel de clipe ostaticul e, practic, la mila agresorului si cred ca singurele forte ative in sprijinul sau sunt abilitatea, diplomatia, puterea de toate chipurile a salvatorului (pentru a aminti doar fortele "terestre"). Caci ostaticul nu colaboreaza, dimpotriva, se opune propriei eliberari...

Ei bine, in situatia aceasta de actor al sindromului Stockholm m-am surprins in numeroase situatii de viata: luptind sub steag strain, cu vitejie mare; autosabotindu-ma neincetat, in maniere uluitoare (pentru ceasurile de reflectie ulterioara); considerind pe dusman prieten iar pe prieten dusman (si-mi amintesc acum de semnatura lui MariS_)...

Astazi, cand omul care traieste in lume este prins in puzderie de mesaje si presiuni naucitoare, abramburite, felurite si pestrite, cand prea rar si prea putin mai intalnesti un om care sa functioneze cu luciditate si calm in continuitatea unor repere morale ferme si statornice, astazi asadar devine tot mai rara sansa unei clipe de reflectie lucida, de intelegere a starii de lucruri in care ne aflam. Fiecare, insa, isi revendica adevarul!...

Oare mai intelegem (macar atat imi zic: sa intelegem) ce ni se intampla?
Intrucat situatiile de viata sunt atat de complexe, cu atatea ramurisuri in noi si in jurul nostru, incat imi pare imposibil ca o persoana sa gestioneze cu luciditate toata starea vietii lui si a semenilor. (De fapt tocmai asta e iluzia si marea pacaleala: ca a putut cineva, vreodata, sa isi gestioneze/chiverniseasca singur existenta, sensul vietii, destinul...)
Furtuna, ca sa raman la expresia Pelerinului, imi pare totala si pretutindeni. Exceptindu-i pe bebelusi, pe autisti, pe senili, pe comatosi...

Concluzia mea este ca, tinind cont de bulibaseala generalizata si paralizanta a vremurilor, este cu totul inevitabil ca alegerile sa fie: drastice si ferme, vointa si atentia focalizate clar pe Mana intinsa a Salvatorului, inima darza in efortul ei permanent spre pocainta smerita. Nu traversam de loc o istorie in care se poate trai alegind cu jumatati de masura. Este prea frenetic ritmul, lupta o percep la baioneta, la cutite, aproape... Dar noi inca visam, relaxat, ambetati si narcotizati in prizonul nostru de zi cu zi, ca mai e vreme neicusorule, mai e vreme.. Asadar, sa avem puuuutintica rabdare, mai toarna un paharel, mai muta canalul cu telecomanda aia, mai pune si-un mititel si mai tzuca si mie un pupic, dolofano...

Multe sunt otravurile, in mii si mii de forme edulcorate si frumos ambalate.

Deci singuri nu suntem. Insa ne putem afla fix in situatia ca ne tinem, de fapt, la singuratate chiar si cand avem impresia ca suntem in mijlocul celor mai primitoare brate...
Gasesc aici inca un motiv, dincolo de cel invocat de Pelerin intr-o postare de ieri, sa ne intoarcem catre simplitatea mareata a Bisericii timpurii, urmind ca apoi, dupa ce ne-am asigurat ca suntem infratiti/insotiti cu Apostolii si cu Sfintii Parinti, sa ne permitem luxul de a calatori si prin cotloane mai recent durate ale istoriei Barcii noastre. Se intampla ca si in Constructii: facile, ieftine si frumoase sunt casele de azi, dar eu mi-as procura, de mi-ar sta in puteri, o casa de piatra si barne, daca nu ca a lui Burebista, macar ca a purcelusului de aici: http://www.youtube.com/watch?v=LJ6lCPXtiNY

Un mic P.S., desigur offtopic: http://www.youtube.com/watch?v=vF9BHzUTerM

STUDII FUNDAMENTALE: INSEMNATATEA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL IN TRADITIA PATRISTICA

Acest studiu nu este unul simplu,sau unul care poate fi citit pentru ca nu ai altceva de facut.Este un studiu complex,ce vizeaza mai multe aspecte,structurate pe episoade,ce se adreseaza tuturor dar mai ales celor care doresc sa faca pasul de la un interes de moment la un studiu duhovnicesc de durata.In acest sens am si ales ca mesaj al acesei postari,si nu numai,un citat din Epistola catre Efeseni a Sfantului Apostol Pavel.Doamne ajuta!+

,,Deci luati seama cu grija cum umblati,nu ca niste neintelepti ci ca cei intelepti,Rascumparand vremea caci zilele sunt rele.Drept aceea nu fiti fara minte,ci intelegeti care este voia Domnului"

PARTEA I

,,Traditia patristica a acordat o importanta cu totul deosebita rolului Sfantului Ioan Botezatorul in iconomia mantuirii conform cu cele relatate despre el in Noul Testament. Ioan Botezatorul si Mantuitorul ca Mesia apar in Evanghelii ca cei care depasesc asteptarea obisnuita a evreilor.

Noul Testament arata ca Ioan Botezatorul si-a implinit rolul sau in istoria mantuirii intr-un mod, in care negarea rolului sau ar insemna negarea rolului lui Hristos in lucrarea lui Dumnezeu. Daca "Lumina" lui Hristos este mai mare decat "faclia" lui Ioan Botezatorul, astfel fara botezul lui Ioan prin pocainta, cei pacatosi nu puteau vedea Lumina lui Hristos. in prezentarea Mantuitorului si a Sfantului Ioan, Evangheliile subordoneaza distinctia dintre ei, unitatii dintre lucrarea unuia si a celuilalt. Importanta este intelegerea lucrarii Sfantului Ioan in sens duhovnicesc (Matei 11, 14-15), asa cum sublinia Mantuitorul. Spre deosebire de Sfantul Evanghelist Matei, Sfintii Evanghelisti Luca si Ioan, nu-l identifica pe Ioan Botezatorul cu Proorocul Ilie. Botezul Sfantului Ioan avea sensul nadejdii de a primi Lumina lui Hristos si nu constituia doar o purificare exterioara, asa cum gresit considera Iosif Flaviu.

Sfintii Parinti scot in evidenta rolul exceptional al Sfantului Ioan Botezatorul, subliniat de catre Mantuitorul. Toate tratatele patristice despre Botez si cateheza baptismala, vorbesc si despre botezul Sfantului Ioan si rolul sau in lucrarea Mantuitorului. Fericitul Augustin spune ca Sfantul Ioan Botezatorul este singurul Sfant pe care Biserica il cinsteste si la nasterea sa dupa trup. Tot el spune ca daca cel mai mare dintre cei nascuti din femei anunta venirea unuia si mai mare decat el, acela nu poate fi altul decat Dumnezeu si Omul Iisus Hristos. Botezul Sfantului Ioan, spune Tertulian, este dumnezeiesc prin instituirea sa, dar nu prin efectele sale. Acest botez pune un capat Legii vechi dar nu o inaugureaza pe cea noua, caci el nu aduce nasterea din nou. Valoarea acestui botez provine numai din relatia sa cu botezul crestin. Prin botezul lui Ioan era reflectat doar izvorul, care era lumina lui Hristos.

Sfintii Parinti scot in evidenta retragerea in pustie a Sfantului Ioan Botezatorul, in sensul separarii de lume pentru aflarea lui Hristos, asa cum scoate in evidenta in mod deosebit un autor patristic din secolul al IV-lea care a fugit de logomahiile scolii din Alexandria, Sfantul Isidor Pelusiotul. Sfantul Chiril al Ierusalimului afirma ca Ioan Botezatorul a fost inainte-mergator al Domnului si in iad.

In iconografie, Sfantul Ioan era reprezentat cu un miel la picioarele sale, simbolizand pe Mantuitorul aratat ucenicilor acestuia. Dar, Sinodul cvinisext Trulan (690) a interzis reprezentarea Mantuitorului ca Miel, dupa care Sfantul Ioan a fost redat cu o cruce in mana, ca semn al martiriului sau. Uneori, prin secolul al XIII-lea, el a fost redat purtand aripi, dupa simbolul profetiei lui Maleahi. Reprezentarea Sfantului Ioan in icoana "Deisis", pe de o parte, si a Maicii Domnului, pe de alta parte a Mantuitorului, arata practic cinstea pe care le-a pregatit-o lor Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului.

O tema importanta pe care o trateaza literatura patristica este asemanarea, iar nu identificarea dintre Sfantul Ioan Botezatorul si proorocul Ilie. Ultimul prooroc, Maleahi (3, 20), prezisese trimiterea lui Ilie ca inaintemergator al lui Mesia. Dar inaintea lui, proorocul Isaia (40, 3), asemanase pe inaintemergatorul lui Mesia cu "Glasul celui ce striga: in pustie gatiti calea Domnului". Isaia nu l-a comparat pe inaintemergator cu Ilie, poate si intrucat Ilie care activase inaintea lui Isaia in Samaria, nu era atat de popular si la Ierusalim. Exegeza nu a clarificat insa deosebirea dintre textul masoretic, care spune: "in pustie gatiti calea Domnului", fata de textul Septuagintei, care spune: "Glasul celui ce striga in pustie". Pentru lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul, sensul textului masoretic este mai potrivit, deoarece era vorba de pregatirea caii Domnului in pustie, si nu la Ierusalim. Acesta este si sensul retinut de Midrasul Zuta la Cantarea Cantarilor din secolul X, in care indirect prin Ilie poate fi inteles cat se poate de aproape chipul inaintemergatorului lui Mesia, al Sfantului Ioan Botezatorul.

Din punct de vedere exegetic, este necesara precizarea, ca atunci cand Mantuitorul a trimis pe ucenicii Sai la propovaduire, incat prin ei a auzit si Irod de Hristos si socotea ca s-a intors Ioan Botezatorul din morti (Matei 14, 1-2), Sfantul Ioan fusese deja decapitat in inchisoare. Dar acest eveniment este istorisit in continuare in Evanghelii, iar la sfarsitul episodului relatat la Sfantul Evanghelist Matei (14, 11) nu se mai intelege clar, daca ucenicii lui Ioan erau aceia care au luat trupul acestuia si l-au inmormantat, ducandu-se apoi sa dea de stire lui Iisus (Matei 14, 12), sau ucenicii Mantuitorului ar fi facut acest lucru, deoarece versetul urmator lasa sa se inteleaga, ca Mantuitorul ar fi reactionat in mod direct la acest episod ("Iar Iisus auzind, S-a dus de acolo"), iar nu la episodul intoarcerii ucenicilor Sai de la propovaduire, la care fusesera trimisi dupa taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, asa cum reiese mai clar din aceleasi episoade relatate de Sf. Evanghelist Marcu (6, 30)."

PARTEA A-II-A

,,La plinirea vremii, Ierusalimul implinea profetia lui Daniel, aceea de a deveni cetatea "uraciunii pustiirii la locul cel preainalt" (9, 27). Acest fenomen incepuse cu mult inainte de venirea lui Mesia si avusese deja un punct culminant in vremea lui Ilie. Acesta va fi fenomenul care va determina interpretarea lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul cu cea a Proorocului Ilie, in asemanare prin lucrare, iar nu prin persoana lor. Exegeza gaseste o asemanare intre "descurajarea" lui Ilie cand a fugit din fata Isabelei (III Regi 19, 4), si "nedumerirea" lui Ioan Botezatorul in legatura cu Iisus ca Mesia, cand se afla in inchisoare (Matei 11, 2-3)22. Aceasta "nedumerire" a Sfantului Ioan Botezatorul este prezentata nuantat in teologia patristica, mergand de la sustinerea lui Tertulian ca Ioan Botezatorul s-ar fi indoit de Mantuitorul ca Mesia, intocmai cum se indoise si Ilie in legatura cu lucrarea lui Dumnezeu in Israel, pana la afirmatia, ca nu Ioan s-a indoit, ci ucenicii acestuia, pe care el doar i-a trimis la Iisus spre a se lamuri, asa cum sustin: Origen, Sfantul Ioan Hrisostom, Fericitul Ieronim, Teofilact al Ohridei, sau Eutimie Zigabenul.

Impotriva celor ce denigrau pe Sfantul Ioan Botezatorul, Sfantul Ioan Hrisostom, (Omilia 36 la Matei), scoate in evidenta importanta nemasurata a acestuia in lucrarea Mantuitorului, presupunand ca nu Ioan Botezatorul ar fi fost nedumerit in legatura cu Mantuitorul ca Mesia, ci ucenicii acestuia. Fata de aceasta ipoteza, nu trebuie sa se uite insa si limitele acestei lucrari a Sfantului Ioan Botezatorul, aratate de Mantuitorul insusi, care face o deosebire intre ucenicii Sai si Ioan Botezatorul, ca dintre "vinul nou" si "burduful vechi" (Matei 9, 14-17). Din cuvintele Mantuitorului: "Nimeni nu cunoaste pe Fiul decat numai Tatal" (Matei 11, 27), se poate afirma ca Sfantul Ioan Botezatorul nu-L cunostea pe Mantuitorul ca Emmanuil, "Dumnezeu cu noi", ci ca Dumnezeu care judeca si pedepseste. Este posibil, deci, ca Sfantul Ioan nu la cunoscut complet pe Mantuitorul.

Dar nu se poate trece cu vederea faptul, ca si Sfantul Ioan Botezatorul a avut descoperiri mari de la Dumnezeu ca nimeni altul pana la el, asa cum reiese din cuvantarea sa doctrinara in legatura cu Mesia care vine din cer si care este deasupra tuturor, dar a carui marturie nimeni nu o primeste (Ioan 3, 27-36). Este foarte probabil ca Ioan Botezatorul cunostea toate aceste lucruri si dintr-o posibila convorbire a Mantuitorului cu el, indata dupa Botez.

In legatura cu nedumerirea, nelamurirea Sfantului Ioan Botezatorul ce reiese din intrebarea pusa Mantuitorului prin doi din ucenicii Sai (Matei 11,3) trebuie subliniat, ca nu poate fi vorba nici de o "indoiala", cum sustine Tertulian, dar nici de o "cunoastere deplina" a lui Hristos, asa cum sustin alti autori, ci doar de trebuinta unei clarificari de care insusi Sfantul Ioan avea nevoie, iar nu ucenicii sai. Daca Sfantul Ioan ar fi fost convins de lucrarea lui Hristos, i-ar fi lamurit el insusi pe ucenicii sai cu "marturia" sa, asa cum ii lamurise si pe cei care se scandalizasera mai inainte ca Iisus boteaza mai mult decat el. Sfantul Ioan nu mai trimisese pe nimeni la Hristos pana atunci, si daca nu se afla in inchisoare, nu i-ar fi trimis nici pe cei doi, ci s-ar fi dus personal la Hristos sa-I ceara lamuriri. El nu a cerut Mantuitorului eliberarea sa din inchisoare, ci doar lamurirea sa, pentru ca la randul sau sa lamureasca si el pe altii, fara a mai fi nevoie sa-i trimita la Hristos.

Geneza intrebarii lui Ioan era "auzirea despre faptele lui Hristos" (Matei 11,2), din care reiesea ca: "Puterea Domnului se arata in tamaduiri" (Luca 5, 17), prin minuni, chiar daca erau invieri din morti. Nedumerirea lui Ioan nu era o "indoiala", ci o posibila "sminteala", si anume, nu pentru ca Hristos ca Mesia nu facea nimic, ci pentru ca ceea ce facea, oricat de bun ar fi fost, nu corespundea asteptarilor lui. El vedea ca Hristos castiga inimile prin faptele Sale, dar nu intoarce Ierusalimul la credinta. Castigarea inimilor era un adevarat pericol pentru cei din Ierusalim, care se temeau ca vor veni romanii sa cucereasca tara. Pentru Ioan Botezatorul, intoarcerea unui suflet din pamant la viata asa cum a fost invierea fiului vaduvei din Nain, nu insemna o putere de a converti Ierusalimul. Minunea invierii din Nain insemna intoarcerea unei vieti din pamant, dar acest lucru a avut loc prin Cel care avea si arata "viata" pe care moartea nu o poate tine, si a carui inviere insemna doar adevarul vietii Sale, ca adevarul care invedera viata Sa ca pe o minune, ca pe cea mai mare minune, ca pe o comoara a imparatiei lui Dumnezeu. Ierusalimul urma sa insemne pentru Hristos-Mesia, locul Jertfei Sale si al biruintei Sale prin Jertfa Sa: "Toiagul puterii Tale ti-l va trimite Domnul din Sion, zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai" (Psalm 109, 2). imparatia Sa nu era din "lumea aceasta", adica din lumea rautatii de la Ierusalim, ci din lumea pe care Dumnezeu o semana prin El pe pamant, o realitate pe care proorocii nu ar fi putut-o intelege.

Mantuitorul i-a primit pe cei doi ucenici ai lui Ioan, nu ca sa se lamureasca ei, ci ca sa-l lamureasca pe Ioan in legatura cu Mesia, intrucat nu acestia, ci Ioan era cel care avea credinta profunda in Hristos ca Mesia si tocmai de aceea in pericolul de a suferi o sminteala, vazandu-si asteptarile neimplinite. Ca este vorba de Ioan si nu de ucenicii Sai, reiese si din adresarea Mantuitorului catre Ioan, formulata la singular: "Fericit cel ce nu se va sminti intru Mine!". Pentru Ioan Botezatorul, ca si pentru toti proorocii din Vechiul Testament, Legea era mai presus decat orice, chiar si decat invieri din morti. in Mantuitorul era insa "Duhul cel ceresc", "Dumnezeu aratat in trup", si intors de dincolo de moarte ca "aur lamurit in foc". Pentru Sfantul Ioan ar fi fost necesare explicatii ca acelea: "Nu stiti fii ai carui duh sunteti? Caci Fiul Omului a venit, nu sa piarda sufletele oamenilor (ca Ilie), ci ca sa le mantuiasca" (Luca 9, 55), un adevar aratat de catre Sfantul Pavel in expresia: "Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul" (I Timotei 3, 16). Greutatea intelegerii lucrarii lui Dumnezeu o simtise si proorocul David: "Ma framantam sa pricep aceasta, dar anevoios lucru este inaintea mea" (Ps. 72, 16); "Acum am inceput sa inteleg: aceasta este schimbarea dreptei Celui Preainalt" (Ps. 76, 10).

Dumnezeu nu a dat lui Ioan puterea facerii de minuni (Ioan 10,41) ca sa nu se strice lucrarea harului ca "lumina,, si "scriere in inimi a voii lui Dumnezeu", caci Ioan, ca si Ilie, ar fi facut si minuni pentru pedepsire. Candva si Ilie se descurajase ca nu are spor prin minunile sale, dar Dumnezeu i-a aratat acestuia dulceata numelui Sau la Horeb ca "susur lin", mai de seama decat minunile. Sfantul Ioan nu avea puterea de a face minuni, dar dorea tot ce se aratase lui Ilie la Horeb ca nu este Dumnezeu: in uragan, in foc, in cutremur, asa cum doreau si ucenicii Mantuitorului sa fie pedepsiti cei din Samaria cu foc din cer ca si in vremea lui Ilie. De aceea, Mantuitorul a aratat lui Ioan roadele duhului ca tamaduiri si dulceata numelui lui Dumnezeu ca "susur lin", "Lumina lina" taborica, drept roade pe care nu le vazuse nici Ilie, si pe care Mantuitorul refuzase sa le arate carturarilor si fariseilor, care cereau semne de la El pentru rasfatarea necredintei lor.

Geneza intrebarii lui Ioan provenea din faptul ca el vedea numai "Lumina" care tamaduieste si ridica din morti, dar nu judeca si nu osandeste, iar el nu vazuse inca, si n-a mai apucat sa vada aceasta "Lumina" si sub Cruce si pana la jertfa, asa cum au marturisit-o ucenicii Mantuitorului: ,,Ocarat fiind, nu raspundea cu ocara; suferind nu ameninta, ci se lasa in stirea Celui ce judeca cu dreptate" (I Petru 2, 23)."

PARTEA A-III-A

,,Pana atunci Ioan avusese dovada doar a luminii ca scriere in inimi, ca o "cantare din fluier", si impartasire de har peste har. La nedumerirea Sfantului Ioan, Mantuitorul nu avea de dat decat o explicatie pe viu a ceea ce face El, si anume, pentru ca nimeni sa nu se sminteasca de Lumina Lui. Cu slava bunatatii Sale, ca "Duhul cel bun care calauzeste la pamantul cel drept" (Ps. 142. 10), calauzeste la "cetatea cu ziduri tari a carei mester si ziditor este Dumnezeu" (Evrei 11,10), Mantuitorul a primit intrebarea lui Ioan Botezatorul, stiind ca misiunea acestuia era chemarea la pocainta ca si "cantec de jale", pe cand lucrarea Sa, era "scrierea in inimi" ca si "cantec din fluier", prin Lumina, Crucea, Jertfa si desavarsirea Sa. Mantuitorul spunea: "Pentru aceea Ma iubeste Tatal, ca imi pun sufletul pentru oi (Ioan 10, 17, 15), ceea ce inseamna ca nu pentru cei ce sunt "capre". in chemarea sa la pocainta, Ioan "striga", dar nu scria in inimi, pe cand, despre Mantuitorul s-a spus: "Nu se va certa, nici nu va striga, nu va auzi nimeni in piete glasul Lui. Trestie strivita nu va frange si festila fumeganda nu va stinge, pana nu va scoate spre biruinta judecata si in numele Lui vor nadajdui neamurile" (Isaia 42,1-4; cf. Matei 12, 18-21).

Deci lucrarea Mantuitorului era scriere tainica in inimi: "Din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har" (Ioan 1, 16); "El era lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1, 9).

In desavarsirea Sa, Dumnezeu nu a ingaduit lui David sa ridice Templul, zicand ca David a fost om de razboi, chiar daca razboaiele sale au fost drepte, si aceasta intrucat locasul lui Dumnezeu este simbol al "scrierii in inimi" cu darurile Duhului Sfant de pace, bucurie, lumina, caldura, departe de orice violenta. Lucrul lui Dumnezeu are loc prin Duhul Sau, iar nu prin ostiri sau prin forta (Zaharia 4, 6). Legea veche ca dreptate nu a desavarsit nimic (Evrei 7, 19). Nici Moise, nici Ilie, mei Ioan Botezatorul nu au cunoscut desavarsirea lui Dumnezeu, care fusese fagaduita pentru "plinirea vremii" in Hristos.

La intrebarea lui Ioan Botezatorul Mantuitorul stia ca nu putea fi vorba de o indoiala, ci de o nedumerire care putea duce la sminteala, deoarece Ioan vedea faptele Sale, rod al Luminii Sale, dar nu cunostea taria puterii acestora ca "sedere de-a dreapta lui Dumnezeu" (Ps. 109, 1), sedere in "Lumina care lumineaza in intuneric" (Ioan 1, 5). in Hristos era o "crestere" in plinatate, in aratarea adancului, de care ar fi avut nevoie si Ioan Botezatorul ca o "micsorare" a sa. insa insusi Mantuitorul il arata pe Ioan ca om "marturisit prin credinta" (Evrei 11, 39), si anume mai mult decat toti dreptii cei mari ai Vechiului Testament. Prin credinta sa, Sfantul Ioan mergea pana la jertfa si nu ar fi dat inapoi pe aceasta cale, nici daca Hristos n-ar fi fost Mesia. Prevenind parerea posibila a multimilor care erau de fata la evenimentul care a avut loc, printre care multi il cunoscusera pe Ioan care i-a botezat, Mantuitorul a aratat ca intrebarea lui Ioan nu era decat o nedumerire, iar nu o indoiala: "Ce ati iesit sa vedeti in pustie? Oare trestie batuta de vant?" (Matei 11, 7-8). Numindu-l "mai mult decat prooroc" si "inger" al lui Dumnezeu, Mantuitorul arata ca in credinta si in misiunea sa, Sfantul Ioan era cel putin la fel cu dreptii cei mari din Legea Veche, Moise sau Ilie.

Astfel, despre Moise s-a spus ca el a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu (Evrei 3,5), iar cand poporul era nemultumit, s-a scris despre ravna lui jertfelnica astfel: "Moise insa auzea cum plangea fiecare prin familiile sale si la usa cortului sau si s-a aprins tare mania Domnului si s-a mahnit Moise. Atunci a zis Moise catre Domnul: de ce intristezi pe robul Tau si de ce n-am aflat mila inaintea ochilor Tai, caci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta? Oare eu am zamislit tot poporul acesta si oare eu l-am nascut, de-mi zici: Ia-l in sanul tau, cum ia doica pe copil si-l du in pamantul pe care cu juramant l-am fagaduit parintilor lui? De unde sa iau si sa dau eu carne la tot poporul acesta? Caci plang inaintea mea si zic: Da-ne carne sa mancam! Eu singur nu voi putea sa duc tot poporul acesta, ca acest lucru este greu pentru mine. Daca faci asa cu mine, atunci omoara-ma, de am aflat mila inaintea ochilor tai, ca sa nu mai vad necazul acesta." (Numeri 11, 10-15). Tot astfel, proorocul Ilie, despre care s-a spus ca a fost "om cu slabiciuni asemenea noua" (Iacob 5, 17), a marturisit la Horeb: "Cu ravna am ravnit pentru Domnul Savaot" (III Regi 18, 10). Caci el fugise descurajat din fata Isabelei si isi ruga moartea in pustie zicand: "imi este de ajuns Doamne! Ia-mi sufletul ca nu sunt eu mai bun decat parintii mei!" (III Regi 19, 4-5).

Aratand ca Ioan Botezatorul nu este o "trestie batuta de vant" in ceea ce priveste taria credintei sale, Mantuitorul respingea orice suspiciune in legatura cu el si prevenea si o posibila "sminteala" din partea lui Ioan in ceea ce priveste lucrarea Sa in lume. Putem spune ca prin raspunsul lui Hristos la nedumerirea sa, Ioan Botezatorul a devenit si martorul luminii lui Mesia ca lumina si ca tarie, dar si ca judecata din cauza violentei raului care nu daduse ascultare chemarii sale la pocainta. Astfel Sfantul Ioan s-a facut inaintemergator prin vestirea luminii lui Hristos si la ingeri pentru care intruparea lui Dumnezeu era "taina cea din veac ascunsa si nestiuta de ingeri". Si astfel ingerii vor fi aceia care la inaltarea Domnului, isi vor pleca genunchii inaintea Sa, preamarindu-L ca Domn (Filipeni 2, 7).

Sfintii Evanghelisti nu au identificat niciodata pe Sfantul Ioan Botezatorul, cu persoana Sfantului Ilie, cu toate ca exista locuri mai greu de interpretat in aceasta privinta. Mantuitorul insusi subliniaza caracterul mistic al acestei interpretari, folosind ca si in alte cazuri, in special in parabole, expresia: "Cine are urechi de auzit, sa auda" (Matei 11, 15; 13, 9; 13, 43; Marcu 4, 23; Luca 14, 35; Apocalipsa 2, 7, 11, 17, 29; 3, 6, 13, 22; 13, 9). in intelegerea acestor lucruri, nu este vorba de o inteligenta deosebita, ci de inima curata si buna, ele ramanand ascunse celor impietriti la inima, chiar daca ar fi "intelepti si priceputi cu mintea" (Matei 11, 25). A auzi, inseamna in limbajul Mantuitorului, a se tamadui de impietrire."