Pilde din PATERIC

[glykys]

1) A intrebat un batran daca se folosesc cei ce cer rugaciunile parintilor iar ei se lenevesc. Si i-a raspuns : mult poate rugaciunea dreptului, precum este scris; insa care se face, adica aceea care se ajutoreaza de cel ce cere rugaciunea, pazindu-se cu toata osardia si cu durere in inima de ganduri si fapte rele. Ca de va petrece cu nebegere de seama, de nici un folos nu-i va fi, chiar daca sfintii se vor ruga pentru el. Ca unul zidind si altul surpand, ce au folosit, fara numai osteneli ? A adaos inca si acest fel de povestire, zicand : era un sfant parinte al unei chinovii, impodobit cu toata fapta buna, dar mai vartos cu smerita cugetare, cu blandete, cu milostivirea catre saraci si cu dragostea. Acesta se ruga mult lui Dumnezeu, zicand : Doamne, ma stii pe mine cat sunt de pacatos, dar nadajduiesc in indurarile Tale, sa ma mantuiesc prin mila Ta. Deci, ma rog bunatatii taie, Stapane, sa nu ma desparti de obstea mea, ci impreuna cu mine si pe aceia ii invredniceste Imparatiei Tale, pentru nespusa Ta bunatate. Deci, aceasta rugaciune neincetat facand-o, l-a incredintat Iubitorul de oameni Dumnezeu in acest chip : trebuia sa se savarseasca pomenire de sfinti la o alta manastire, care nu era departe de dansii, si il chemau parintii acelei manastiri pe el impreuna cu ucenicii lui. Iar el se lepada. Dar a auzit in vis zicandu-i-se sa mearga si sa trimita intai pe ucenicii sai, apoi sa mearga singur. Deci, ducandu-se ucenicii lui, zacea un inger in chip de sarac bolnav in mijlocul drumului. Venind ucenicii la locul acela si vazandu-l vaitandu-se, l-au intrebat, care e pricina. Iar el a zis : sunt bolnav, si eram calare pe dobitoc care trantindu-ma a fugit si iata nu are cine sa-mi ajute. Iar ei au zis : ce putem sa-ti facem, avvo ? Noi suntem pe jos. Si lasandu-l, s-au dus. Apoi, dupa putin timp a venit si parintele lor si l-a aflat zacand si suspinand si instiintandu-se de pricina i-a zis : nu au venit niste monahi si nu te-au aflat asa ? Iar el a zis : ba da, au venit, dar nestiintandu-se de pricina, au trecut zicand : noi suntem pe jos, ce putem sa-ti facem ? Zis-a lui avva : poti sa umbli putin si sa mergem ? Iar el a zis : nu pot ! Atunci avva i-a zis : vino sa te iau in spate si Dumnezeu ne va ajuta si vom merge. Iar el a zis : cum poti atata departare sa ma duci in spate. Mergi si te roaga pentru mine ! Iar avva a zis : nu te voi lasa, ci iata piatra aceea, te voi pune pe dansa si ma voi apleca si te voi lua in spate. Si asa a facut. La inceput il simtea ca este greu, ca un om mare, apoi se facea mai usor, tot mai usor, incat se minuna cel ce il purta pe spate. Si deodata s-a facut nevazut si a venit glas catre el : pururea te rugai pentru ucenicii tai sa se invredniceasca impreuna cu tine de Imparatia cerurilor si iata ca altele sunt masurile tale si altele ale lor. Deci fa-i pe ei sa vina la lucrarea ta si vei dobandi cererea, caci eu sunt Dreptul Judecator, rasplatind fiecaruia dupa faptele lui.

[glykys]

1. Zis-a avva Alonie: de nu va zice omul întru inima sa că eu singur şi Dumnezeu suntem în lume, nu va avea odihnă.

[ory]

Atatea pilde infantile, intr-o lume in care nu mai incapem de celalalt, in care singura aura umana ne ramane cuvantul impopotonat in pilde si invataturi. Nu inteleg, efectiv, nu inteleg cum putem fi atat de piosi in exprimare, in acelasi timp in care aproape ca nu a mai ramas nimic din omenia noastra, intr-o societate convertita la ignoranta, intr-o lume in care ne-am resemnat suferinta transformand-o in virtute, in care am transformat rautatea in vointa divina si nepasarea in vrednicie.
Am trait mult timp incojurata de aceste invataturi, dar niciodata de iubire!

[glykys]

În prealabil postat de ory

Am trait mult timp incojurata de aceste invataturi, dar niciodata de iubire!

Draga Ory, eu m-am intristat cand am citit acest mesaj. Grea viata trebuie sa fi avut. Pe vremea cand eram un copil mic si prost si chiar o adolescenta in cautare de atentie si afectiune, desi ai mei au facut tot posibilul sa imi ofere afectiune si tot ce are nevoie un copil pentru a se dezvolta normal, tot nu mi se parea suficient si visam si eu la o dragoste mareata, la o iubire neconditionata, la cai verzi... Ei, si intr-o zi, pe la vreo 16-17 ani, asa, m-am indragostit prima data si am iubit asa cum numai la acea varsta poti iubi. Era minunat si brusc nu am mai simtit nicio lipsa, nicio nevoie de a fi iubita, pentru ca ma simteam asa de bine iubind. Culmea era ca, iubindu-l pe respectivul, in ochii caruia vazusem cu adevarat ca omul are o frantura dumnezeiasca, am inceput sa iubesc oamenii din jurul meu, am iesit din cochilie, m-am deschis, am inceput sa ofer atentie celor din jur, afectiune, tot ceea ce altadata ravneam sau invidiam. Si mai culmea a fost ca, desi sau mai bine-zis, deoarece respectivul nu cred ca m-a iubit niciodata, am invatat sa ii iubesc pe altii fara sa pretind a fi iubita si sa daruiesc, in loc sa cersesc.

Sa ii dea Domnul sanatate omului aceluia care nici macar nu stie de Dumnezeu, in ochii caruia am invatat eu cea mai buna scoala ortodoxa din lume!

[glykys]

Se spunea despre un batran, ca a facut cincizeci de ani, nici paine mancind, nici vin band degrab si zicea ca a omorit curvia si iubirea de argint si slava desarta. Si a venit la el avva Avraam, auzind ca a spus acest cuvant. Si i-a zis lui : tu ai spus cuvantul acesta ? A raspuns batranul : da. Si i-a zis Avraam : iata, intra in chilia ta, si gasesti pe rogojina ta o femeie; poti sa socotesti ca nu este femeie? Raspuns-a batranul : nu, dar ma lupt cu gandul sa nu ma ating de ea. Atunci a zis Avraam: iata n-ai omorit patima, ci este vie; dar este legata. Iarasi cand umbli pe drum, vezi piatra si harburi, iar in mijlocul acestora, aur; poate mintea sa socoteasca pe acesta ca pe acelea ? Zis-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu-l iau pe el. Si a zis Avraam: iata este vie patima, dar este legata. Mai departe, zice iarasi avva Avraam: iata, auzi despre doi frati, ca unul te iubeste, iar altul te uraste si te vorbeste de rau. De-or veni la tine, ii ai deopotriva pe amandoi ? Raspuns-a batranul : nu, dar ma lupt cu gandul sa fac bine celui ce ma uraste ca si celui ce ma iubeste. Zis-a avva Avraam lui: apoi iata ca sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinti.

În prealabil postat de ory

Atatea pilde infantile, intr-o lume in care nu mai incapem de celalalt, in care singura aura umana ne ramane cuvantul impopotonat in pilde si invataturi. Nu inteleg, efectiv, nu inteleg cum putem fi atat de piosi in exprimare, in acelasi timp in care aproape ca nu a mai ramas nimic din omenia noastra, intr-o societate convertita la ignoranta, intr-o lume in care ne-am resemnat suferinta transformand-o in virtute, in care am transformat rautatea in vointa divina si nepasarea in vrednicie.
Am trait mult timp incojurata de aceste invataturi, dar niciodata de iubire!

Iata un text amar, amar, amar... Un om gaseste sa slobozeasca acest strigat de revolta si de durere. Si inca, o femeie, asadar un om caruia ii este harazita menirea dragostei in forma ei cea mai gingasa, dragostea aceea a mamelor...
Nu pot trece peste cuvintele tale, Ory... Te rog sa citesti cateva vorbe din partea mea.

Uneori gandesc si simt asa cum ai exprimat tu mai sus. Sunt foarte catranit in astfel de situatii, imi e lehamite de oameni, de lume, de mine insumi, de tot... Grele si nesuferite clipe, ceasuri, poate chiar zile.
Uneori toate acestea trec de la sine, precum trec norii dusi de vant si iese soarele.
Alteori trebuie sa fac anumite lucruri ca norii sa se risipeasca.
iar cateodata imi pare ca norii imi sunt risipiti din afara mea...

Ma intreb de ani buni de unde vin astfel de stari sufletesti, ce rost au si ce am eu de facut cand ma confrunt cu ele.
Nu e usor sa raspund la aceste intrebari.

Insa un lucru cred ca pot sa spun cu oarecare siguranta: daca iubirea nu e in jurul meu, bine ca exista o memorie de ceasuri si intamplari luminoase. O memorie la care am acces cu relativa usurinta.

O prima forma a acestei memorii se afla chiar inlauntrul meu. Rasfoiesc cu mintea propriul album de intamplari frumoase, pline de dragoste. Nu ma gandesc ca au trecut si nu vor mai veni (de pilda cand imi amintesc de anumite momente din copilarie, cand traiam inconjurat si animat de dragostea parintilor mei) ci ma bucur ca am avut parte de ele, ca sunt format eu insumi, ca persoana, din acele intamplari fericite. Intrucat ce-am trait ma constituie si asa este cu fiecare om. Albumul de amintiri frumoase sunt eu insumi, o parte din mine. Ma ajuta cand constientizez aceasta, iar daca as nega lucrul asta adevarat, m-as minti si rani pe mine insumi.

O alta forma sunt experientele luminoase, pline de dragoste ale altora. Am auzit ca pe unii ii intristeaza, ca se arata maniosi, invidiosi etc. Nu fac aceasta greseala: aleg sa ma bucur de dragoste, ca un hamesit ce sunt, oriunde as gasi-o. Daca unii se iubesc pe cealalta emisfera a pamantului, eu ma bucur ca exista dragoste acolo, chiar daca pe emisfera in care traiesc eu nu mai este... Si ma simt bine, ca si cand as fi eu insumi iubit, ca si cum as iubi.

La fel si cu povestile. Recent am recitit Tristan si Isolda si ... am plans... Ca un prostovan, iaca am plans. N-am stat la socoteli reci cum ca vezi ca nu e o carte crestina si alte maimutareli nascute din inimi impietrite si capete seci, ci pur si simplu am intrezarit acolo iubirea si asta m-a emotionat si m-a hranit cu bucurie si speranta, precum si cu o unda de regret ca povestea s-a terminat si am pus cartea la o parte...

O alta forma a acestei memorii a dragostei sunt tocmai pildele acestea infantile. E drept ca ele nu sunt traite prin piata, de unde cumpar eu, inghiontit de babe speriate si lacome, un pumn de caise si trei castraveti. Insa dragostea e acolo, in ele, iar pentru o clipa sau mai multe sunt, prin mijlocirea lor, partas si eu la dragoste.

O alta forma a iubirii o vad aici pe forum. Nu trebuie decat sa vreau sa o gasesc si, navigind o vreme printre diverse balarii (unele sunt chiar ale mele), gasesc imediat un fir sau altul al iubirii, aproape pe fiecare topic.

Oh, dragostea e peste tot! De la formele ei cele mai firave, pamantesti cu totul (de pilda imi place sa contemplu dragostea ierbii, a copacilor, a florilor pentru cerul albastru; sau iubirea furnicilor pentru carat firimituri in "spinare"; sau jocul indragostit al bobocilor de rata pe lacul din parc; sau dragostea soarelui care se joaca printre crengile arbustilor pe asfalt), pana la cele sufletesti ale oamenilor pe care ii intalnesc la tot pasul si pana la dragostea jertfelnica, de neinteles deseori, pe care am banuit ca o intalneam cand inima mea insasi era plina de dragoste...

In lume e multa forfota si durere. Ostilitate, larma, ura. Chinuri si necazuri. Nedreptati si abuzuri. Precum si mult mai multa iubire! E nevoie doar de o dispozitie launtrica de a cauta aceasta dragoste, de a o recunoaste, de a o accepta. Cand facem acestea, povestile si pildele infantile ni se par cu totul firesti, cu totul minunate uneori si simtim o mangaiere parfumata in respiratia pieptului, in inima noastra.

Lumea isi vede de ale ei. Pildele raman, luminoase, bogate, pline de dragoste. De le va deschide cineva coaja, de va gusta din ele, isi va reinnoi bucuria de a simti si gandi: buna este dragostea! Bun este Domnul! AMIN+

[ory]

"...inconjurat si animat de dragostea parintilor mei!"....poate ca unii nu au nici aceste memorii.
Este adevarat, suntem inconjurati de dragoste, de minuni, de oameni a caror suflete iti inspira sensul vietii. Este adevarat, sunt mama si port in inima o dragoste de neasemuit pentru copilul meu, ma hraneste aceasta dragoste si-mi da viata.
...dar ceea ce ma intriga, mai ales in aceasta lume a credintei, a vietii "alaturi de Dumnezeu", sunt tocmai cuvintele, risipa de cuvinte pompoase, frumoase, iubitoare, iertatoare, nevoitoare...cand in realitate, nu este decat un abuz de cuvinte, sau poate ca este doar un tratament psihic in care invoci starea de bine prin autosugestie, in acelasi timp in care viata ramane un joc intre bine si rau, intre principii si fapte. Nu stiu, dar stiu ca, mai ales in biserica, mi se face lehamite de atata propovaduire falsa. Orice ati spune, prefer viata decat vorba...iar viata o stim cu totii cum se infatiseaza in realitate. Nici macar nu pretind altceva bisericii, doar sa mi sa permita sa raman rationala, realista si cinstita cu mine insami si cu cei din jur...chiar si cu Dumnezeu, asa, in neputinta mea.
Nu am sa-mi impun o credinta pe care este imposibil sa o manifest, nici macar nu am sa pretind ca nadajduiesc spre ea, nu am sa ma mint cu lucruri desavarsite inexistente, si nici nu am sa-i mint pe ceilalti ca ele se pot intrupa. O credinta imaginara aproape incompatibila cu structura noastra omeneasca, ajungand pana la a contesta fiinta complexa pe care a pus o Insusi Dumnezeu in om.

Toate la vremea lor ... Si mai ales, sa ne obisnuim a ne scruta cu indrazneala propriile ganduri si atitudini. Cu vremea vom invata sa nu ne mai lasam pacaliti de impulsuri vane si vom descoperi treptat ca intelepciunea Bisericii ne-a parut, e drept, uneori nebunie si sminteala, intrucat noi insine eram intr-o pozitie dezaxata inlauntrul sufletului, loviti de nebunie si sminteala.
Dar aceste descoperiri de sine si de lume vin doar cu vremea, trecind prin cateva statii obligatorii ale drumului spre devenirea intru fiinta: onestitatea blanda cu sine si cu semenii, scrutarea drept in ochi a propriilor neajunsuri, portia zilnica de umilinta, increderea in semeni (asa cum sunt ei, adica la fel ca noi, fiinte imperfecte, ranite, bolnave), silirea de a tine gandul la Domnul, cat se poate, printre toate ale noastre.
Ory, o repet: viata noastra e grea adeseori, mai mereu. Insa avem libertatea sa ridem de greutatile noastre, oricare ar fi ele si sa cautam Soarele, lumina Lui, in cel mai mare tunel de intuneric de am fi. De ne voim binele, lumina si caldura, de ce sa ne autosabotam elanul catre Soare? Doar pentru ca se poate? Doar pentru ca exista raul si chinul si necazurile? Doar pentru ca asa vor smecherii si prostii si nebunii?
Tatal nostru ne-a oferit toate caile si mijloacele sa alegem viata. E suficient sa vrem aceasta. Apoi vom mai vedea.
Ory, iti vand un pont...:)
In fiecare zi, am capatat eu bun obicei de la niste betivi, in fiecare zi caut macar un minut sa aduc lui Dumnezeu multumire, sa Ii arat recunostinta pentru cate ceva. La inceput imi era greu, in mintea mea nu gaseam mai nimic pentru a fi recunoscator. Cu vremea si prin mila Lui, am inceput sa descopar, ca un orb care isi recapata treptat vederea, tot mai multe detalii, tot mai multe forme noi, tot mai multe lucruri... Tot mai numeroase motive de a-i fi recunoscator Domnului pentru mii si mii de amanunte ale vietii mele. Si nu stiu cum, de cand am inceput sa reusesc aceasta, am inceput sa fiu recunoscator si oamenilor. Nu stiu cum s-a intamplat, dar imi e bine asa, lumea imi pare mai buna ca inainte, frumusetea respira la tot pasul, uneori sub perdele pe care invat sa le ignor, sa le ocolesc daca nu pot sa le dau efectiv la o parte. Si traiesc, dimpreuna cu semenii, cu familia mea. Traiesc si in solitudinea mea, un pic mai mangaiat, mai curajos in mine insumi. Ma simt intarit iar pentru aceasta iarasi si iarasi sunt recunoscator lui Dumnezeu si oamenilor.

Cat despre celelalte, care te nemultumesc asa de tare acum, cu vremea le vei lasa in plata Domnului. Vei uita, vei restabili prioritatile. Vei invata, o sa vezi! Crede-ma, ca stiu din cercare!

Ai grija de tine si de copilasul tau! Si gusta din iubire. Bun este Domnul! AMIN+

[glykys]

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.