Mantuirea ortodoxa-mantuirea protestanta

[Ioana-Andreea]

XII

Multi vor spune, “Nu vorbeste oare Sfânta Scriptura adesea despre mânia lui Dumnezeu? Nu spune oare chiar Dumnezeu ca ne pedepseste sau ca ne iarta? Nu este oare scris ca-i va rasplati pe cei care-L cauta (Evrei 11:7)? Nu spune El oare ca razbunarea este a Lui si ca El va rasplati pentru raul care ni se face? Nu este oare scris ca este un lucru groaznic sa cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu?”
În discursul sau intitulat “Dumnezeu nu este cauza raului”, Sfântul Vasile cel Mare scrie urmatoarele: “Dar cineva poate întreba, daca Dumnezeu este responsabil pentru rau, de ce este scris în cartea lui Isaia, <Eu întocmesc lumina si dau chip întunericului, Cel ce salasluieste pacea si rastristei îi lasa cale>? (Isaia 45:7)” Si, din nou, <nenorocirea de la Domnul s-a coborât la portile Ierusalimului> (Mihea 1:12). Si <Se întâmpla vreo nenorocire în cetate fara ca Domnul sa nu o fi pricinuit?> (Amos 3:6). Sau, în marea oda a lui Moise, < Vedeti, vedeti, dar, ca Eu sunt si nu este alt Dumnezeu afara de Mine: Eu omor si înviez, Eu ranesc si tamaduiesc si nimeni nu poate scapa din mâna Mea!> (Deuteronom 32:39). Dar nici una dintre aceste citate nu arunca vreo îndoiala asupra lui Dumnezeu ca fiind cauza si creator al raului pentru cel care întelege semnificatia mai adânca a Scripturii. Într-adevar, Cel ce spune, “Eu întocmesc lumina si întunericul” se arata pe Sine Creator al Universului, nu creator al raului, iar "El lasa cale rastristei” înseamna ca El controleaza lumea si o îmbunatateste, ca oamenii sa se lase de rau si sa se lipeasca de bine.
Asa cum scrie Sfântul Isac Sirul, “Adesea în Scriptura se spun lucruri si se folosesc cuvinte nu într-un sens literal… si doar cei care au o minte spirituala le pot pricepe” (Omilia 82, p.317).
Sfântul Vasile în acelasi discurs 36 da o explicatie a acestor expresii din Sfânta Scriptura: “Pentru ca teama îi îndreapta pe oameni” – aceasta fiind adevarat nu doar pentru cei simplii, ci pentru noi toti. Dupa cadere avem nevoie de teama ca sa facem ce este folositor si bun pentru noi însine si pentru altii. Ca sa întelegem Scriptura, spun Parintii, trebuie sa avem în vedere ca telul este acela de a ne mântui si de a ne aduce treptat la întelegerea Dumnezeului Creator si a starii noastre cazute.
Aceeasi Scriptura ne explica în alte locuri într-un mod si mai clar care este cauza raului. În Ieremia 2:17,19, citim: “Oare nu ti-ai pricinuit tu singur aceasta, parasind pe Domnul Dumnezeul tau, când te povatuia? … Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta te va mustra. Întelege si vezi cât e de rau si de amar de a parasi pe Domnul Dumnezeul tau si de a nu mai avea nici o teama de Mine, zice Domnul Dumnezeul puterilor.[SIZE=2] "[/SIZE]
Sfânta Scriptura vorbeste pe limba noastra, limba pe care o întelegem în starea noastra cazuta. Cum spune Sfântul Grigore Teologul, “Dupa întelegerea noastra am dat nume atributelor lui Dumnezeu dupa propriile noastre atribute.” Sfântul Ioan Damaschinul explica mai departe ca “afirmatia ca Dumnezeu are un trup este simbolica… ea contine un înteles ascuns, care prin asemanari din propria noastra natura ne învata lucruri care o depasesc”.

XIII

Exista totusi pedepse impuse de catre Dumnezeu, sau mai degraba nenorociri aduse de diavol si îngaduite de Dumnezeu. Dar acestea sunt ceea ce am putea numi pedepse pedagogice. Ele au ca scop corectarea noastra în aceasta viata, sau corectarea altora care pot învata din exemplu nostru prin teama. Exista si pedepse care nu au scopul de a corecta pe nimeni, ci doar de a pune capat unui rau prin distrugerea acelora care îl propaga, ca pamântul sa fie salvat de coruptie si distrugere totala; acesta a fost cazul potopului de pe vremea lui Noe sau al distrugerii Sodomei.
Toate aceste pedepse opereaza si îsi au scopul limitat la starea de stricaciune; ele nu se extind dincolo de aceasta stare. Scopul lor este sa îndrepte ce poate fi îndreptat, sa schimbe lucrurile în mai bine, atâta timp cât ele pot fi schimbate în aceasta lume schimbatoare. Dupa Învierea generala, schimbare nu se va mai putea face. Vesnicia si nestricaciunea sunt starea lucrurilor neschimbacioase; Atunci nu se vor mai petrece nici o alternanta, ci doar dezvoltare în starea aleasa de personalitati libere; dezvoltare vesnica si infinita, dar nu schimbare, nu alterare a directiei, nu întoarcere. Lumea pe care o vedem în jur se schimba pentru ca este coruptibila. Noul Cer si Pamânt vesnic pe care Dumnezeu ni le aduce în a Doua Venire sunt incoruptibile, adica neschimbatoare. În Noua Lume nu mai poate exista îndreptare si de aceea pedepsele pedagogice nu-si mai au rostul. Orice pedeapsa de la Dumnezeu în aceasta Lume Noua a Învierii ar fi doar acte de razbunare, nepotrivite si motivate de ura, fara o intentie sau un scop bun. Daca consideram iadul ca o pedeapsa de la Dumnezeu, trebuie sa admitem ca este o pedeapsa care are sens doar daca El este nespus de razbunator. Asa cum spune Sfântul Isac Sirul: “Cel care aplica pedepse pedagogice pentru vindecare, pedepseste cu dragoste, dar cel care cauta razbunare este lipsit de dragoste. Dumnezeu pedepseste cu dragoste, nu ca sa Se apere – departe de noi a crede asa ceva – ci ca sa-Si vindece imaginea Lui, si nu tine mânia. Aceasta dragoste este dreapta si nu se schimba. Un om drept si întelept este ca si Dumnezeu pentru ca nu pedepseste pe altul din razbunare, ci pentru ca sa-l îndrepte sau pentru ca altii sa se teama” (Omilia 73).
Vedem deci ca Dumnezeu pedepseste doar în masura în care este nadejde de îndreptare. Iadul nu este o pedeapsa a lui Dumnezeu, ci o auto-condamnare. Cum spune Sfântul Vasile cel Mare, “Chinurile iadului nu-L au pe Dumnezeu drept cauza, ci pe noi însine”.

XIV

Cineva poate totusi insista ca Sfintele Scripturi vorbesc despre Dumnezeu ca Marele Judecator care-i va rasplati pe cei care-L asculta si pedepsi pe cei care nu-L asculta, în marea Zi a Judecatii (2 Timotei 4:6-8). Cum putem întelege aceasta judecata daca vrem sa patrundem nu sensul uman, ci cel divin?
Dumnezeu este Adevar si Lumina. Judecata lui Dumnezeu nu este altceva decât contactul nostru cu acestea. În Ziua Marii Judecati, orice om se va înfatisa gol înaintea acestei lumini patrunzatoare a adevarului. “Cartile” vor fi deschise. Acestea sunt inimile noastre. Inimile noastre vor fi deschise de lumina patrunzatoare a lui Dumnezeu si ceea ce este înauntru va fi aratat. Daca în aceste inimi este dragoste de Dumnezeu, ele se vor bucura vazând lumina Lui. Daca, dimpotriva, în ele se afla ura, oamenii aceia vor suferi primind în inimile lor deschise lumina pe care au detestat-o întreaga viata. Deci, ceea ce va deosebi pe un om de altul nu este hotarârea lui Dumnezeu, rasplata sau pedeapsa de la El, ci ceea ce se afla în inima, ceea ce a fost acolo în timpul întregii vieti si care acum este aratat în Ziua Judecatii. Daca în aceasta descoperire exista o rasplata sau o pedeapsa – si cu siguranta exista – acestea nu vin de la Dumnezeu, ci din dragostea sau ura din fiecare inima. Dragostea are în ea fericirea, ura are desnadejdea, amarul, durerea, rautatea, agitatia, confuzia, întunericul si toate celelalte conditii care compun iadul (1 Cor. 4:6).
Lumina adevarului, Energia lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu care se revarsa în Ziua Judecatii peste oameni ce nu mai sunt supusi coruptiei, vor fi aceleasi pentru toti oamenii. Nu va fi nici o distinctie. Diferenta va fi în cei care primesc, nu în Cel ce da. Soarele straluceste la fel peste ochi sanatosi sau bolnavi, fara nici o diferenta. Ochii sanatosi se bucura de lumina si datorita ei pot vedea frumusetile din jur. Ochii bolnavi simt durere, sufera si vor sa se ascunda de aceeasi lumina care aduce atâta bucurie celor cu ochi sanatosi.
Dar vai, nu mai exista nici o posibilitate de a se ascunde de lumina lui Dumnezeu. În aceasta viata, posibilitatea exista. În Noua Creatie a Învierii Dumnezeu va fi pretutindeni si în toate. Lumina si dragostea Lui va penetra totul. Nu va fi nici un loc ascuns de Dumnezeu, cum a fost în timpul vietii noastre stricacioase în împaratia printului acestei lumi. Împaratia diavolului va fi pradata de Învierea Generala si Dumnezeu Îsi va lua înapoi creatia. Dragostea va învalui totul cu Focul ei tainic ce va curge ca un râu din tronul lui Dumnezeu si va împrospata raiul. Dar acelasi râu al Iubirii va sufoca si arde pe cei care au ura în inimile lor.
"Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). Acelasi foc ce curata aurul consuma lemnul. Metalele pretioase stralucesc în el ca soarele, zgura arde cu un foc înecacios. Amândoua sunt în acelasi foc al Iubirii. Unele stralucesc, altele devin mai întunecate. În acelasi cuptor, otelul straluceste ca soarele, în timp ce pamântul se înnegreste si se face tare ca piatra.
Diferenta este omul, nu Dumnezeu. Diferenta este produsa de alegerea libera a omului, pe care Dumnezeu o respecta în mod absolut. Judecata lui Dumnezeu este relevarea realitatii din om.

[Ioana-Andreea]

XV

Sfântul Macarius scrie, “Dupa cum împaratia întunericului si a pacatului sunt ascunse în suflet pâna în Ziua Învierii, când trupurile pacatosilor vor fi si ele acoperite cu întunericul din sufletele lor, la fel si Împaratia Luminii si Imaginea Cereasca, Iisus Hristos, lumineaza acum în mod tainic sufletul si domneste în sufletul sfintilor, ascunsa de ochii oamenilor… pâna în Ziua Învierii; dar atunci si trupul va fi acoperit cu si slavit de Lumina Domnului, care este acum în sufletul omului (din aceasta viata), ca trupul sa domneasca si el împreuna cu sufletul care acum primeste Împaratia Cerurilor, se odihneste si este luminat de lumina vesnica” (Omilia 2).
Sfântul Simeon Noul Teolog spune ca nu ce face omul conteaza în viata vesnica ci ceea ce este el, daca este asemenea lui Iisus Hristos Domnul nostru, sau daca dimpotriva este diferit de El. El spune, “În viata viitoare crestinul nu este întrebat daca a renuntat la întreaga lume pentru Hristos, daca si-a dat averea la saraci, daca a postit si a facut vegheri de noapte, daca a plâns si s-a jelit pentru pacatele lui, sau daca a facut orice alt bine în aceasta viata, ci va fi cercetat daca se aseamana cu Hristos, asa cum un fiu se aseamana tatalui sau.”

XVI

Sfântul Petru Damaschinul scrie, “Noi toti primim binecuvântarea lui Dumnezeu în mod egal. Dar unii dintre noi, primind focul lui Dumnezeu, cuvântul Lui, devenim moi ca ceara, iar altii tari ca piatra. Daca nu-L vrem, nu ne forteaza pe nici unul dintre noi, dar asemenea soarelui El îsi trimite razele sa lumineze întreg pamântul, si cel ce vrea sa-L vada Îl vede, iar cel care nu vrea nu este silit. Si nimeni nu este responsabil de lipsa luminii, decât cel care nu o vrea.
Dumnezeu a creat soarele si ochiul. Omul este liber sa primeasca sau nu lumina soarelui. Acelasi lucru este adevarat aici. Dumnezeu trimite tuturor lumina cunoasterii asemenea razei soarelui, si tot El este Cel care ne da ochiul credintei. Cel care vrea sa primeasca cunoasterea prin credinta o tine prin faptele lui, si astfel Dumnezeu îi da si mai multa vointa, cunoastere si putere.” (Filocalia, vol.3, p.8)

XVII

Cred ca de acum am ajuns la punctul întelegerii corecte a iadului vesnic si a raiului vesnic si a responsabilitatii pentru diferenta dintre ele.
În icoana Judecatii de pe Urma Îl vedem pe Domnul nostru Iisus Hristos sezând pe tron. La dreapta Lui îi vedem pe prietenii Lui, pe cei binecuvântati care au trait dupa dragostea Lui. La stânga îi vedem pe dusmanii Lui, chiar daca ei apar cuminti si respectosi. Si acolo, între cele doua parti, izvorând din tronul lui Hristos, vedem un râu de foc care vine catre noi. Ce este acest râu de foc? Este oare un instrument de tortura? Este oare puterea razbunarii care vine de la Dumnezeu ca sa-i distruga pe dusmanii Lui?
Nicidecum. Acest râu de foc este râul care “venea din Eden ca sa ude raiul” (Gen. 2:10). Este râul harului lui Dumnezeu care se revarsa de la început peste sfinti. Cu alte cuvinte, este revarsarea dragostei lui Dumnezeu peste creaturile Lui. Dragostea este foc. Oricine iubeste stie aceasta. Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este foc. Focul consuma pe toti aceia care nu sunt si ei foc si îi face si mai stralucitori pe aceia care sunt ei însisi foc (Evrei 12:29).
Dumnezeu S-a înfatisat de multe ori ca un foc: lui Avraam, lui Moise în tufisul care ardea, poporului Israel într-un stâlp de foc noaptea si un nor stralucitor ziua, când acoperea cortul cu slava Lui (Exod. 40:28, 32), si când a plouat cu foc pe vârful muntelui Sinai. Dumnezeu S-a descoperit ca foc pe muntele Schimbarii la Fata si când a spus ca vine sa aduca un foc pe pamânt (Luca 12:49), adica sa aduca dragostea, pentru ca, asa cum spune Sfântul Ioan Scararul, “Dragostea este sursa focului” (Pasul 30, 18).
Scriitorul grec Fotis Kontoglu spune undeva, “Credinta este foc, si da caldura inimii. Duhul Sfânt a venit peste capetele apostolilor în forma unor limbi de foc. Cei doi ucenici au spus, când Domnul li S-a aratat, <Nu ne ardeau inimile când ne vorbea?> Hristos compara credinta cu o lumânare care arde. Sfântul Ioan Înainte Mergatorul spunea în predicile lui ca Hristos va boteza pe oameni cu Duhul Sfânt si foc. Într-adevar, Domnul a spus, <Am venit sa aduc foc pe pamânt.> Trasatura cea mai caracteristica a credintei este caldura; de aceea se vorbeste despre <credinta calda> sau <caldura ce provoaca credinta>. În acelasi fel, semnul necredintei este raceala.
“Vrei sa stii cum poti cunoaste daca un om are credinta sau necredinta? Daca simti caldura venind din el - din ochi, din cuvinte, din gesturi – atunci stii ca are credinta. Daca simti raceala venind din întreaga lui faptura, atunci stii ca nu are credinta, orice ar spune. El poate îngenunchia, se poate apleca în semn de umilinta, poate rosti fel si fel de învataturi morale cu o voce umila, dar toate acestea vor trimite spre tine o suflare rece, care te îngheata.”
Sfântul Isac Sirul spune ca “Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care bucuria tuturor fericirilor este cuprinsa”, si ca “pomul vietii este dragostea lui Dumnezeu” (Omilia 72).
“Nu va înselati singuri,” spune Sfântul Simeon Noul Teolog, “Dumnezeu este foc, si atunci când a venit în lume si S-a facut om a trimis un foc pe pamânt, asa cum El Însusi spune; acest foc cauta un material – intentii si predispozitii bune – pe care sa-l aprinda; în cei în care arde, devine o mare flacara, care se urca la Cer … aceasta flacara ne curata mai întâi de întinaciunea patimilor, iar apoi devine în noi hrana, bautura si bucurie, si ne face pe noi însine lumina pentru ca participam în lumina Lui" (Discursul 78).
Dumnezeu este un foc iubitor, un foc iubitor pentru toti, cei buni si cei rai. Dar exista o mare diferenta în care oamenii primesc acest foc al iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile spune ca, “sabia de foc a fost pusa la poarta raiului ca sa pazeasca apropierea de pomul vietii; ea era înfricosatoare si arzatoare pentru necredinciosi, dar buna pentru cei credinciosi, carora le aduce lumina zilei.” Acelasi foc al iubirii aduce lumina zilei celor care raspund cu dragoste la dragoste, dar îi arde pe cei care raspund cu ura la dragoste.
Raiul si iadul sunt pe acelasi Râu al lui Dumnezeu, în focul care cuprinde si acopera pe toti cu aceeasi bunavointa, fara deosebire sau discriminare. Aceeasi apa vie este viata vesnica pentru credinciosi si moarte vesnica pentru necredinciosi; pentru primii este apa vietii, pentru ceilalti este instrumentul chinului lor vesnic; raiul pentru unul este iadul pentru celalalt. Sa nu vi se para ciudat. Fiul care-si iubeste tatal se simte bine în bratele lui, dar daca nu-l iubeste, îmbratisarea iubitoare a tatalui este un chin. Pentru acelasi motiv, atunci când iubim pe cei care ne urasc se spune ca turnam carbuni aprinsi în capul lor.
“Spun,” zice Isac Sirul, “ca cei care se chinuie în iad se chinuie fiind batuti cu dragoste… Este absolut fals sa credem ca pacatosii din iad sunt lipsiti de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este rezultatul cunoasterii adevarului, care fara îndoiala este dat tuturor. Dar puterea iubirii actioneaza în doua feluri: chinuie pe pacatosi, si îi fericeste pe cei care au trait în armonie cu ea” (Omilia 84).
Dumnezeu este dragoste. Daca într-adevar credem acest adevar, stim ca Dumnezeu nu uraste niciodata, nu pedepseste, nu se razbuna. Cum spunea Avva Ammonas, “Dragostea nu uraste niciodata pe nimeni, nu bate pe nimeni, nu condamna pe nimeni, nu întristeaza pe nimeni, nu respinge pe nimeni, credincios sau necredincios, pacatos sau curvar, ci dimpotriva pe acestia îi iubeste si mai mult, o doare pentru ei, îi plânge si simte pentru ei chiar mai mult decât pentru cei drepti, imitându-I pe Hristos Care I-a chemat pe pacatosi si a mâncat si a baut cu ei. Din acest motiv, aratând adevarata dragoste, El ne-a învatat, <Fiti buni si milosi ca Tatal vostru din Ceruri>, si dupa cum El da ploaia peste cei buni si peste cei rai si face soarele sa rasara peste cei drepti si peste cei nedrepti, la fel si cel care are dragoste adevarata se roaga pentru toti.”

[Ioana-Andreea]

XVIII

Daca cineva este mirat si nu întelege cum poate dragostea lui Dumnezeu, sa chinuie pe cineva sau chiar sa-l arda în flacari, sa-si aduca aminte de fratele mai mare a fiului risipitor. Nu era acesta pe domeniile tatalui sau? Nu-i apartineau lui toate lucrurile? Nu a venit oare tatal lui la el ca sa-l cheme la fericita petrecere? Ce l-a întristat si l-a ars cu amaraciune si ura? Cine I-a refuzat ceva? De ce nu s-a bucurat de întoarcerea fratelui sau? De ce nu si-a iubit nici tatal, nici fratele? Nu s-au întâmplat toate acestea din cauza rautatii din inima lui? Oare nu de aceea a ramas el în iad? A fost el separat de ceilalti? Au fost acolo instrumente de tortura? Nu a ramas el oare în casa tatalui? Ce l-a despartit de toti ceilalti oameni fericiti din casa, daca nu ura si resentimentele lui? Au încetat oare tatal si fratele lui sa-l iubeasca? Nu a fost oare tocmai aceasta dragoste cea care l-a împietrit si mai mult? Nu oare tocmai bucuria a fost cea care l-a întristat? Nu a fost oare tocmai ura din inima lui, ura pentru tatal si fratele lui, pentru dragostea tatalui pentru fratele lui? Acesta este iadul: respingerea dragostei; raspunsul urii la dragoste; resentimente la vederea bucuriei curate; sa fii înconjurat de dragoste când ai ura în inima. Aceasta este starea vesnica a celor pierduti. Ei sunt mai departe iubiti. Ei sunt invitati la fericita petrecere. Ei locuiesc în Împaratia lui Dumnezeu, în Cerul si Pamântul Nou. Nimeni nu-i respinge. Chiar daca ar dori sa plece, nu pot fugi de Noua Creatie a lui Dumnezeu, nici nu se pot ascunde de dragostea Lui omniprezenta. Probabil singura alternativa ar fi sa se îndeparteze de fratii lor, sa caute un loc de singuratate, dar nu vor putea sa se izoleze de Dumnezeu si dragostea Lui. Si mai înfricosator este ca în aceasta viata vesnica, în aceasta noua Creatie, Dumnezeu este totul în toti. Cum spune Sfântul Grigore de Nissa, “În aceasta viata avem relatii cu multiple lucruri, cum ar fi aerul, apa, locul, mâncarea si bautura, îmbracamintea, lumina soarelui si a lumânarii, si alte lucruri necesare vietii, nici una dintre ele ne fiind Dumnezeu; dar starea fericita pe care o asteptam nu are nevoie de nici una dintre acestea, caci Fiinta Divina va deveni totul si va înlocui totul, oferindu-Se pe Sine fiecarei nevoi a existentei noastre. Din Sfânta Scriptura apare de asemenea clar ca Dumnezeu devine pentru ai Lui casa, îmbracaminte, mâncare, bautura, lumina, Împaratie si tot ceea ce poate fi gândit si numit spre a ne face viata fericita” (Despre suflet si mântuire).
În noua viata vesnica, Dumnezeu va fi totul pentru creaturile Sale, nu doar pentru cei buni, dar si pentru cei rai, nu doar pentru cei care-L iubesc, dar si pentru cei care-L urasc. Dar cum vor îndura cei care-L urasc sa primeasca de la Cel pe care-L detesta? Vai, ce chin vesnic, ce foc fara sfârsit, ce scrâsnire a dintilor!
Departati-va de la Mine, voi cei blestemati, în focul vesnic al urii din inima, spune Domnul, pentru ca am însetat dupa dragostea voastra pe care nu mi-ati dat-o, am famânzit dupa binecuvântarea voastra pe care nu mi-ati oferit-o, am fost închis în natura mea umana si nu ati venit la Mine în biserica Mea; sunteti liberi sa mergeti unde va duc dorintele voastre ticaloase, departe de mine, în ura chinuitoare a inimilor voastre care sunt straine de inima Mea iubitoare care nu cunoaste ura pentru nimeni. Plecati de la dragoste la chinul vesnic al urii straine de Mine si de cei ai Mei, dar pregatit prin libertate diavolului, din ziua când am creat fiintele Mele libere si rationale. Dar oriunde veti merge în întunericul urii inimilor voastre, dragostea Mea va va urmari ca un râu de foc, caci orice ati fi ales în inimile voastre, sunteti si veti fi întotdeauna copiii Mei. Amin.

Sursa:http://www.ortho-logia.com/Romanian/riul_de_foc.htm

[Ioana-Andreea]

http://www.youtube.com/watch?v=Nrz2EOgrUTc
http://www.youtube.com/watch?v=Wnj52gaauBs

[Ioana-Andreea]

Biserica din Rãsãrit (prin care înteleg Biserica Ortodoxã) si cea din Apus (Biserica Catolicã si confesiunile protestante si neoprotestante) au întelegeri diferite cu privire la mântuire. Pe scurt, Vestul are o conceptie juridicã în timp ce Estul are o conceptie ontologicã. Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni opereazã cu termeni cum ar fi vinã, pedeapsã si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viatã si îndumnezeire.
În secolul XI, teologul scolastic Anselm (1034-1109) a prezentat o conceptie a mântuirii care pãrea foarte atrãgãtoare prin simplitatea si logica ei. Aceastã conceptie poate fi rezumatã în urmãtoarele puncte:

• Omul – o fiintã finitã – a adus o ofensã infinitã unui Dumnezeu infinit.
• Ofensa fiind infinitã, ea nu poate fi înlãturatã prin mijloacele finite ale omului, de aceea are drept consecintã o pedeapsã infinitã a unui iad vesnic.
• Dumnezeu îi iubeste pe oameni, dar Justitia nu îngãduia un simplu act de iertare. Cumva Dumnezeu trebuia sã reconcilieze dragostea lui cu aceastã Justitie.
• Solutia a fost moartea pe cruce a lui Hristos. Fiind Dumnezeu, jertfa lui Hristos are a valoare infinitã, de care El însusi nu are nevoie, fiind cu totul drept si lipsit de pãcat. Mânia lui Dumnezeu este satisfãcutã de aceastã pedeapsã.
• Printr-un act de transfer, Dumnezeu imputã credinciosilor acest exces de neprihãnire câstigat de Hristos. Ei sunt astfel absolviti de vina pãcatului lor, pentru cã plata infinitã pãcatului a fost efectuatã de Hristos.

Aceastã conceptie a fost o culminare a unei evolutii de mai multe veacuri în Biserica apuseanã, ruptã de Biserica din Rãsãrit. Ea a început cu Jerome, care traducând Biblia în limba latinã a împrumutat un termen folosit în tribunalele romane, acela de justificatio, pentru a reda termenul grecesc dikaiosune. Semnificatia termenului justificatio este aceea de a declara liberã o persoanã condamnatã de lege. Crestinii din Rãsãrit, care au continuat sã citeascã Noul Testament în limba greacã, au pãstrat semnificatia originalã a termenului, aceea de dreptate sau îndreptare. Un om drept, în greceste dikaios, este drept prin bunãtatea si corectitudinea lui, nu în urma unei declaratii legale. Termenul dikaios, drept, este o continuare directã a termenului evreiesc din Vechiul Testament tadic, care implicã de asemenea idea de om drept, adicã bun, fãrã nici o conotatie legalã.
Latinii au continuat sã vadã dreptatea în termenii legali ai unui tribunal Roman. Augustin, pe care unii îl numesc proto-protestant, a folosit acest cadru legal pentru a întelege mântuirea. Contemporanii lui în Rãsãrit, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa si Grigore de Niazanz au continuat si dezvoltat o teologie bazatã pe întelegerea textelor originale grecesti în contextul lumii grecesti si iudaice în care s-a transmis original învãtãtura crestinã.
Dar lumea latinã a fost tulburatã si de alte tendinte, care se continuã în Apus pânã în zilele noastre, cum ar fi rationalismul si umanismul.
În ce priveste mântuirea, tendinta rationalistã a Bisericii apusene a dus în cele din urmã la o conceptie pur juridicã a mântuirii. În aceastã nouã conceptie, întregul univers este o mare salã de judecatã, în care oamenii sunt testati. Ei pot intra într-un fel de contract cu Dumnezeu, primind absolvirea pãcatelor, pot refuza si uneori pot cãlca acest contract, ceea ce rezultã în mod mecanic în pierderea mântuirii. Întreaga dramã a mântuirii este astfel explicatã în termeni juridici, usor de înteles de oameni. O serie de alte metafore si explicatii ale mântuirii în Scripturã si în Traditie au fost abandonate. Adâncimea Scripturii si învãtãturile adunate si exprimate de o mie de ani de Sfintii Pãrinti ai Bisericii Rãsãriteane au fost înlocuite cu o nouã conceptie seducãtoare prin logica ei.

Dificultãti ale învãtãturii caltolice

Conceptia juridicã a mântuirii, exprimatã atât de logic de Anselm, a dus cu timpul la o serie de dificultãti, unele dintre acestea având consecinte foarte grave. Aceste false probleme nu au existat în teologia ortodoxã.

Pãcatul originar

Dacã botezul oferã o anulare a vinovãtiei pânã la un moment în timp, care ar fi în conceptia catolicã rostul botezului pruncilor, dat fiind cã acestia sunt lipsiti de responsabilitatea cu privire la cãlcarea legii? Pruncii au fost botezati din totdeauna în istoria bisericii si în primele sute de ani de crestinism nu a existat nici o controversã cu privire la acest subiect. Solutia problemei a fost doctrina pãcatului originar, dupã care copii se nasc deja cu un deficit în ce priveste starea juridicã înaintea lui Dumnezeu. Prin aceastã doctrinã botezul cãpãta o explicatie, fiind o spãlare a vinei pãcatului originar.

Starea crestinului dupã botez

Dacã botezul era o anulare juridicã a vinovãtiei existente pânã la un anumit punct, ce se întâmplã dupã acest act? Practica de zi cu zi ne aratã cã oamenii continuã sã pãcãtuiascã. Ce sens are deci un act care ne absolvã de pedeapsã pânã la un anumit punct, dupã care ne abandoneazã aceleiasi stãri de vinovãtie? Solutia Bisericii Catolice a fost practica penitentei, care era un mod de a absolvi pe om de pãcatele de dupã botez.

Pãcatele nemãrturisite

Pãcatele noastre sunt atât de multe încât, în ciuda intentiei oamenilor de a le înlãtura prin penitente, unele rãmân nemãrturisite. Ce se întâmplã cu aceste pãcate pentru care uitãm sã plãtim aici pe pãmânt? Ca rãspuns la aceastã întrebare, a apãrut învãtãtura cu privire la Purgatoriu, ca o stare suspendatã între Iad si Cer, un loc în care cei care au trecut din viata aceasta suferã anumite chinuri prin care plãtesc pentru pãcatele nemãrturisite.

Criteriul judecãtii

Fiind absolviti de pãcatul originar prin botez si de alte pãcate (prin spovedanie si penitentã), starea juridicã a omului rãmâne totusi neclarã. Pe de altã parte, nimeni nu doreste sã petreacã prea mult timp în Purgatoriu. Solutia constã în facerea de fapte bune. Acestea au capacitatea de a compensa pentru unele pãcate, iar un Judecãtor drept nu va uita sã le cântãreascã ca pe o contra-balantã la multele pãcate nerezolvate.
Sã observãm cã aceste probleme nu au existat în Biserica Ortodoxã. Într-adevãr, aceasta nu are o doctrinã a pãcatului originar (decât ca tendintã spre pãcat al omului), nu practicã penitenta (disciplina aplicatã de preot sau episcop nu este tot una cu penitenta). În teologia ortodoxã nu existã o doctrinã a Purgatoriului si, în ciuda a ceea ce protestantii cred despre Ortodoxie, meritele nu sunt o compensare juridicã a pãcatelor. Dar aceste aspecte vor fi tratate aici mai târziu.

[Ioana-Andreea]

Consecinte tragice

Dificultãtile pe care le-am însirat si solutiile lor au dus eventual la anumite practici absurde, care erau de fapt consecinte logice ale acestei conceptii cu privire la mântuire. De exemplu, anumiti clerici catolici au descoperit un mijloc foarte lucrativ de a oferi credinciosilor oportunitãti pentru fapte bune. De ce nu ar fi „faptele bune” mãsurate precis si chiar vândute sub forma indulgentelor? Practica indulgentelor a reprezentat nu numai dorinta de îmbogãtire a Bisericii Catolice ci si un triumf al rationalismului, al dorintei umane de a întelege si a mãsura mântuirea. A început astfel un trafic de indulgente care sugea banii din buzunarele credinciosilor de rând si îi aduna în trezoreria Bisericii Catolice.
Cu timpul, aceste practici au îndepãrtat complet pe credinciosi de învãtãtura mântuirii prin har. În timp ce crestinii de rând erau lãsati nesiguri cu privire la soarta lor vesnicã, papalitatea acumula averi care se transformau în palate si catedrale imense, împodobite de cei mai mari artisti umanisti ai lumii. Aceastã stare de coruptie cerea o corectare urgentã, care a venit în cele din urmã prin Martin Luther si miscarea protestantã. Din pãcate si în mod tragic, cei care s-au revoltat împotriva coruptiei bisericii au uitat sã priveascã spre Biserica Ortodoxã, care a fost prin harul lui Dumnezeu feritã de aceste aberatii si care a pãstrat cu credinciosie învãtãtura apostolilor.

Protestantismul

Înnoirea bisericii din Apus prin înlãturarea coruptiei si a unor învãtãturi gresite a fost binevenitã. Reforma a pornit pe acest drum, dar a alunecat imediat în directii gresite, introducând învãtãturi care erau cu totul noi în crestinism.
Una din problemele Reformei a fost faptul cã ea a pãstrat cadrul juridic în care era înteleasã mântuirea. Solutiile dezvoltate de Reformã au fost diferite de cele ale Bisericii Catolice, dar ele au pãstrat aceeasi conceptie. Cu alte cuvinte, presupozitiile au rãmas aceleasi.
Ca rãspuns la sistemul meritelor, Reforma a revenit la învãtãtura biblicã a mântuirii prin har. Dintr-o singurã trãsãturã de condei, Luther si Calvin au rezolvat multe din dilemele si dificultãtile teologiei catolice. Pentru protestanti, iertarea pãcatelor a fost câstigatã o singurã datã de Hristos. Penitentele, Purgatoriul si faptele bune devin astfel lipsite de sens. Mântuirea este însusitã de individ prin credintã, iar orice altfel de practici sunt inutile. Credinciosul nu mai trebuie sa se spovedeascã, nici sa-si numere faptele bune. El trebuie doar sa creadã în mântuirea adusã de Hristos. Asentimentul mintal, acordul personal sunt singurele necesare pentru însusirea mântuirii.
De la început, Luther a trebuit sã se lupte cu o serie de texte ale Scripturii care infirmau conceptia lui simplificatoare. În traducerea germanã a Bibliei, el a fãcut o modificare, introducând fraza „numai prin credintã”, cu toate cã „numai” nu exista în textul original. Anumiti învãtati i-au atras atentia asupra acestei greseli intentionate, dar, cu siguranta care-l caracteriza, Luther a refuzat sã o corecteze. Ulterior aceastã falsificare a Scripturii a fost îndepãrtatã, dar de prea târziu. Între timp, sola fide, numai prin credintã a devenit unul din strigãtele Protestantismului. Luther a pledat de asemenea pentru scoaterea Epistolei lui Iacov si a Apocalipsei din canonul Noului Testament. Într-adevãr, Iacov declarã într-un mod explicit, fãrã sã lase nici o îndoialã cu privire la acest subiect:
Vedeti dar cã din fapte este îndreptat omul, nu numai din credintã. (Iacov 2:24)
Este uimitor cã cel care a sustinut Scriptura ca singura sursã de autoritate, a ales sa calce în picioare o învãtãtura a Scripturii si chiar sã cearã mutilarea ei.
Asa cum am arãtat, Luther si Calvin au mentinut cadrul juridic al mântuirii, preluându-l de la Biserica Catolicã. Toate doctrinele lor ulterioare au fost dezvoltate în acest cadru.

Neoprotestantii moderni

Neoprotestantii au dus mai departe revolutia începutã de Luther. Ideile lor au devenit tot mai radicale. Miscarea neoprotestantã a dezvoltat un iconoclasm si o aversiune fatã de tainele Bisericii care nu era întâlnitã la primii reformatori. Rând pe rând, neoprotestantii au înlãturat o serie de practici traditionale ale bisericii, cum ar fi ierarhia, botezul copiilor sau tainele. Într-un anumit sens, ei au fost consecventi. Într-adevãr, aceastã dezvoltare a fost o consecintã logicã a presupozitiilor fundamentale cu privire la autoritate (Sola Scriptura) si la mântuire (Sola Fide). Neoprotestantii au introdus o serie de noutãti, învãtãturi neîntâlnite pânã atunci, uitând cã noutatea este prima manifestare a oricãrei erezii. Dar curând ei au fost confruntati cu anumite dificultãti care au izvorât din aceste presupozitii.

Unitatea bisericii

Mentionez aceastã problemã doar în treacãt, ea nefiind legatã în mod direct de tema acestui articol.
Sola Scriptura însemna ca fiecare individ este liber si chiar încurajat sã înteleagã singur, pentru el însusi Scriptura. Dacã pentru catolici singura interpretare autoritativã provenea de la Papã, pentru neoprotestanti fiecare credincios devenea un Papã, hotãrând pentru el însusi propria lui interpretare. Aceasta a dus în mod natural la o veritabilã explozie a numãrului confesiunilor protestante. Solutia? Doctrina bisericii invizibile! Dupã ce timp de 2000 de ani împãrãtia lui Dumnezeu s-a manifestat într-un popor vizibil – Israelul – si timp de 1500 de ani prin ceea ce Apostolul Pavel numeste Adevãratul Israel, Biserica, dintr-o datã împãrãtia devine invizibilã, ascunsã doar în inimile si mintile credinciosilor. Partea vizibilã este doar o institutie pur omeneascã, fãrã consecinte spirituale.

[Ioana-Andreea]

Mântuirea copiilor

În cadrul juridic al conceptiei protestante despre mântuire, „contractul” care duce la însusirea mântuirii trebuie „semnat” de o persoanã responsabilã din punct de vedere juridic. Aceasta este explicatia refuzului de a boteza copii. Dar ce se întâmplã deci cu acei copii care au murit înainte de vârsta responsabilitãtii? Ei nu au intrat într-un astfel de „contract”. Unii neoprotestanti cred cã acesti copii sunt automat mântuiti. Dar existã si teologi evanghelici care sustin cã acestia sunt pierduti.

Nevoia „convertirii”

Dat fiind cã partea omului în mântuire are aspectul juridic al consensului, al acceptãrii, al asentimentului mintal, acest asentiment trebuie dat în mod clar, altfel omul nu este sigur dacã a fost mântuit. În felul acesta, copiii credinciosilor sunt presati sã aibã o artificialã „întoarcere la Dumnezeu” sau „crizã”, altfel acest acord nu este în mod clar „semnat”.

Momentul mântuirii

Un acord juridic presupune un moment precis în timp în care devine valabil. Una din douã: un individ fie a „semnat”, fie „nu a semnat”. În orice moment din viatã, omul este sau mântuit sau pierdut. Mai mult decât atât, se presupune cã fiecare trebuie sã stie pentru el însusi starea în care se aflã. Problema este cã multi dintre cei care au „semnat” printr-un acord mintal sincer se dovedesc a fi departe de Dumnezeu. Care este explicatia? Sunt acestia cu adevãrat mântuiti? Unii protestanti rãspund în mod rãspicat „Da, pentru cã singura conditie a mântuirii este credinta în jertfa Domnului Iisus”. În felul acesta apare un fel de mântuire care nu atinge natura umanã, o mântuire conditionatã doar de acordul mintal.
Alti neoprotestanti folosesc un mic subterfugiu logic. Ei spun cã cei care se dovedesc nevrednici de Hristos, nici mãcar nu au fost mântuiti. Sunt mântuiti doar aceia care au crezut (singura conditie) si a cãror viatã dovedeste mântuirea. Aceasta duce în cele din urmã la acceptarea implicitã a necesitãtii faptelor bune.

Siguranta mântuirii

Dacã mântuirea este asociatã cu un moment precis în timp, atunci mântuirea este „posedatã” de credincios, care o are sau nu o are. Într-un fel, mântuirea este ca o stampilã pe pasaport. Dacã am stampila, pot intra în cer. Dacã nu o am, accesul este blocat. Hristos este „biletul de intrare în cer”. Dar poate un credincios mântuit pierde aceastã vizã de intrare? Diferiti neoprotestanti au diferite rãspunsuri la aceastã întrebare. Unii afirmã cã mântuirea poate fi câstigatã si pierdutã. Dar aceasta creeazã o situatie paradoxalã, în care ieri am fost mântuit, astãzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou sã fiu mântuit. Altii afirmã cã odatã câstigatã, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnã aceasta cã nu existã apostazie? Experienta umanã confirmã posibilitatea apostaziei. Este absurd sã credem cã cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împãrãtia cerurilor.

Semnificatia faptelor

Cei mai multi neoprotestanti nu neagã importanta faptelor bune, dar ei afirmã cã ele sunt doar o consecintã a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune. Problema este cã existã atât de multi crestini „mântuiti” care fãptuiesc mult mai putin bine decât necrestinii. Unii cred (o învãtãturã sustinutã de credinciosul chinez Watchman Lee) cã omul nu trebuie sã se strãduiascã de loc a face fapte bune, pentru cã Duhul Sfânt le produce automat în el. Mai mult, orice strãduintã în acest sens este chiar dãunãtoare, pentru cã nu dã loc lucrãrii Duhului Sfânt. Multi crestini au fost sedusi de aceastã învãtãturã dar au rãmas complet dezamãgiti, pentru cã nu au descoperit nici o lucrare a Duhului Sfânt în ei separatã de propriile lor eforturi.

Scopul vietii

Odatã mântuiti, cu biletul cãtre cer în mânã, de ce ne mai lasã Dumnezeu sã asteptãm? Lumea acesta va trece oricum, si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este cã Dumnezeu ne lasã în viatã pentru a-I aduce si pe altii la El. Aceasta explicã de ce în lumea neoprotestantã un mult mai mare accent cade pe evanghelizare decât pe cãutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desãvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor dupã mântuire complet ratatã?

[cumatrul]

În prealabil postat de Ioana-Andreea

[font=Arial] Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni operează cu termeni cum ar fi vină, pedeapsă si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viată si îndumnezeire.

Mai este un termen care scapa ambelor categorii: invierea. Nu ar fi mai bine daca intre moarte si viata ar fi introdusa notiunea de inviere?

"sa aiba viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua de apoi".(Cuvintele Mantuitorului - Ioan 6:40)

"Eu sunt invierea si viata" (Ioan 11:25).

"Astept invierea mortilor si viata vecului ce va sa vie" - Crezul.

Crede cineva ca exista o mantuire a celor morti in credinta, fara o inviere a acestora?

[AlinB]

Dl. aventist, asta ar trebui sa fie o lovitura prin intoarcere, adica pornim de la inviere si ajungem la definitia adventista a invierii care e musai sa includa perspectiva neosaducheista a adventistilor vizavi de om, suflet, moarte?

Oricat ati maltrata definitiile si intelesul comun, mortii dupa AZS nu inviaza, pentru ca nu mai exista nimic din ei, ei sunt re-creati de Dumnezeu, in toate detaliile, adica daca erau rai si perversi, Dumnezeu va crea niste oameni rai si perversti, cu alte cuvinte il faceti pe Dumnezeu un dumnezeu diabolic.

Punct.

[maria34]

Multumesc,Ioana.Sa-ti dea Dumnezeu sanatate!Mi-ai bucurat sufletul( pana la lacrimi )printr-o lectura de exceptie.Bravo!

Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te ! Ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau, ca ai nascut pre Mantuitorul sufletelor noastre .Amin!