Ganduri despre dogmatica in general

În prealabil postat de iustin10

Absenta acestei priviri interioare ,duce la privirea ranchiunoasa catre ceilalti.

Just.
Si as mai lungi lista consecintelor: veselia/bucuria/"iubirea" tampa, increderea (nejustificata, ca sa nu zic bovina) in gandirea proprie (asa debila cum e, cata vreme e lipsita de privirea interioara scrutatoare foarte si incercata din greu), boala certitudinilor, incapatinarea asina (a oricarei inimi impietrite si a unei minti amestecate), mania de a da lectii tuturor (in special de "indreptare" in legatura cu Biserica), plutirea in desertaciuni de tot soiul etc. etc. Tot pacatul, domne, ce s-o mai lungim...

Dar cand vine lacrima si inceputul efortului de despatimire "pe bune", cand incep sa rasara barnele in ochii proprii ca ciupercile dupa ploaie (ori ca rimele rosii din balegar - bucuria pescarilor!), cand te-ai prins ca n-ai scapat de fariseul din tine si totul a fost o minunata autoinselare bine teleghidata din intuneric, cand te gasesti in mod evident un candidat cu dosar barosan pentru iad, ei... atunci se schimba trebusoara, neica!

P.S. Privirea interioara insa nu e suficienta in sine, ea insasi. Conteaza cine priveste (o minte in duh umilit sau vreun incantat de sine si un rupt de Dumnezeu) in sine, intrucat si narcisicul priveste in sine si gaseste ca e magnific si ca merita consideratii inalte. Si mai conteaza de cine e insotit omul care priveste inlauntrul sau... Si mai conteaza si unde se autoplaseaza privitorul: in buricul lumii sau in locul unde l-a pus cu adevarat Dumnezeu... Him... complicate lucruri...