Inima

În prealabil postat de Eugen7

Din cate am priceput pana in prezent... persoana umana este condusa de dorinta (pofta). Aceasta pofta nu poate fi un simplu rezlutat al inteligentei (drept dovada diferenta intre om si animale pe de o parte precum si intre om si inteligenta artificiala, roboti pe de alta parte). Astfel pofta (dorinta) umana are in vedere sentimentele specific umane (care includ si cele duhovnicesti) "impletite" cu intelectul uman (unic pe Terra).
"Acolo unde este comoara ta va fi si inima ta" spune Domnul. Din inima omului "ies adultere, desfranari, minciuni, hotii" dar "imparatia cerurilor este inautrul vostru, in adacul inimii".

Astfel consider pertienta viziunea patristica confor careia "inima" (ca organ fizic dari si "organ spiritual") este centrul poftei (dorintei) al sentimentelor duhovnicesti (agape spre exemplu). Omul doreste cu inima, apoi gandeste cu intelectul (conform dorintei), apoi eventual vorbeste dar ajunge sa infaptuaisca prin lucrarea specifica energiei persoanei umane (trup si suflet) care este condusa de intelect, minte (al carei organ este "creierul").

Rolul mintii (intelectului) este acela de a "ghida" inima (pofta, dorinta) catre cele duhovnicesti si de a o apara de: patimi, pacate, duhuri necurate... prin discernamantul duhovnicesc. In om, intrucat are liberul arbitru, daca dorinta este pervertita (datorita patimilor, pacatelor, duhurilor necurate)... sau intelectul (cu cele doua componente distincte: ratiune si contemplatie) nu "functioneaza" corespunzator (datorita patimilor, pacatelor, duhurilo necurate) omul vituieste nefiresc, fiind inevitabila moartea duhovniceasca (intai intelectul si inima, apoi fiziologic...)


cu harul Sau... acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Frate Eugen, va multumesc pentru cuvant.
As voi sa adaug si eu o vorba, in acelasi duh nadajduiesc: intelectul poate sesiza, cata vreme nu e cu totul sclav al patimilor, asadar orbit/robit intru totul, poate sesiza ca un lucru sau altul nu e in ordine cu noi, in noi... Insa am descoperit ca intelectul singur, inclusiv vointa omului oricat ar fi de tare, de puternica: nu are PUTEREA de a indrepta ceva. Nici macar credinta insaasi, oricat s-ar stradui omul sa studieze, sa cerceteze, sa se indrepte etc.
De aceea noi cerem la rugaciune, CU DUHUL UMILIT SI INIMA SMERITA SI INFRANTA, precum si prin modul de vietuire cat mai cumpatata si cuviincioasa, cerem asadar PUTEREA MILEI LUI DUMNEZEU in ajutor. Doar asa putem realiza despatimirea / curatia, mai intai.
Vad bine, desigur in parte, in ce situatie ma aflu dar ma gasesc neputincios de a schimba "cu mana mea" in mine si atunci cer ajutorul lui Dumnezeu, al sfintilor Sai, al Bisericii. Harul il cer la rugaciune si prin toate faptele. Harul, Mila lui Dumnezeu. Ca singur nu prea reusesc mare lucru in lupta dinlauntrul meu, am verificat de prea multe ori cam care imi este masura. Insa unde eu nu pot, E CINEVA care poate: Bunul Dumnezeu, laudat fie in vecii vecilor!

Domnul sa ne lumineze cu harul Sau, intru curatirea si tamaduirea inimii! AMIN+

[Eugen7]

În prealabil postat de ioan cezar

Frate Eugen, va multumesc pentru cuvant.
As voi sa adaug si eu o vorba, in acelasi duh nadajduiesc: intelectul poate sesiza, cata vreme nu e cu totul sclav al patimilor, asadar orbit/robit intru totul, poate sesiza ca un lucru sau altul nu e in ordine cu noi, in noi... Insa am descoperit ca intelectul singur, inclusiv vointa omului oricat ar fi de tare, de puternica: nu are PUTEREA de a indrepta ceva. Nici macar credinta insaasi, oricat s-ar stradui omul sa studieze, sa cerceteze, sa se indrepte etc.
De aceea noi cerem la rugaciune, CU DUHUL UMILIT SI INIMA SMERITA SI INFRANTA, precum si prin modul de vietuire cat mai cumpatata si cuviincioasa, cerem asadar PUTEREA MILEI LUI DUMNEZEU in ajutor. Doar asa putem realiza despatimirea / curatia, mai intai.
Vad bine, desigur in parte, in ce situatie ma aflu dar ma gasesc neputincios de a schimba "cu mana mea" in mine si atunci cer ajutorul lui Dumnezeu, al sfintilor Sai, al Bisericii. Harul il cer la rugaciune si prin toate faptele. Harul, Mila lui Dumnezeu. Ca singur nu prea reusesc mare lucru in lupta dinlauntrul meu, am verificat de prea multe ori cam care imi este masura. Insa unde eu nu pot, E CINEVA care poate: Bunul Dumnezeu, laudat fie in vecii vecilor!

Domnul sa ne lumineze cu harul Sau, intru curatirea si tamaduirea inimii! AMIN+

Frate Ioan Cezar susbcriu asertiunii tale. Multumesc pentru apreciere si pentru cuvantele de invatatura filocalica.

Doresc sa adaug in asentimentul celor de mai sus.
a) Inima este cea care fixeaza tinta (scopul) vietii omului, sistemul de valori care poate fi: Iisus Hristos sau... patimi, pacate, influente ale duhurilor demonice.
b) intelectul actioneaza conform dorintei (scopului, tintei, poftei) inimii. Intrucat mintea (intelectul) este "conducatorul" presoanei umane (trup si suflet) intreaga actiune (energie) umana va fi directionata, canalizata in acest sens. Astfel, lapidar vorbind, inima "dicteaza" intelectului directia de urmat: virtute sau viciu, Hristos sau intunericul, viata duhovniceasca sau moarte (fie ignoranta fie in mod voit) duhovniceasca...

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Buna completare!
Acum ma intreb, la randul meu, daca nu cumva intelectul e insotit si de alte parti ale mintii. Intrucat as delimita, pentru a preciza termenii dintru inceput, componentele intelectului: gandire, limbaj, imaginatie, o parte a memoriei (exclusiv cea care stocheaza si reactualizeaza date percepute prin simturi, aceasta fiind o memorie senzoriala, nu intelectuala).
Alte parti ale mintii ar fi in primul rand simturile, apoi reprezentarile (imagini mintale stocate in memorie, care spre deosebire de perceptii au o generalitate mai mare, sunt schematice, de pilda schema-imagine a traseului unei excursii, care nu e totuna cu bogatia de perceptii pe care o dobandim in fiecare moment al excursiei).

Unde bat?
Toate datele procesate de mintea noastra (intelect plus simturi) se duc unde? Oare nu si in inima?...
Ramane inima neatinsa de ceea ce vede ochiul si ce gandeste mintea?...
Asa incat presupunerea pe care o avansez este nu doar ca inima conditioneaza strategic (as spune) intelectul, dar si ca intelectul la randul lui intervine in viata inimii.

Sa dau un exemplu: desi in inima nu are un astfel de imbold viu, un copil se poate nimeri, printr-o imprejurare anume (si prin Pronia Domnului, mai intai), intr-o biserica. Sa zicem ca e prima data cand intra in lacasul de cult. Acolo in biserica (mi-ar fi placut sa spun "aici", in loc de acolo...:)) percepe o multime de stimuli: cantarile, impresiile olfactive aromatice, icoanele, stihurile rugaciunii ... si peste toate sau prin (inlauntrul) lor un anumit ton, o anumita emotie, un fel aparte de energie sa spunem cu un termen provizoriu - cea a evlaviei si dragostei de Dumnezeu.
Oare acestea raman fara urmare in inima lui?
Oare nu joaca si ele un rol in iconomia adinca a fiintei copilului?...

Exemplul invers ar fi, sa zicem, cand un tanar crestin patrunde intr-o lume cu totul departata de Biserica. Sa zicem ca locuieste si traieste in campusul universitar Grozavesti sau in Leu (ori Oxford, Standford, Cambridge, Sorbona, Trivale-Dacia, Ovidius etc.) unde numai evlavie nu este... Ce impresii il inconjoara? Ce oameni? Ce relatii? Ce situatii-stimul de viata? Poate el ramane, in inima lui, cu totul indiferent si fara vreo "atingere" a inimii, cata vreme traieste zilnic, ani in sir, intr-o lume net diferita de mediul din care provine (unul evlavios, cum spuneam in designul ipotezei)? Subliniez ca e un tanar, un adolescent, un crestin obisnuit ca sa zic asa... Iar nu vreun calugar bine pregatit pentru contactul cu lumea, nicidecum un batran imbunatatit... E un tanar crestin, un copil in fond...

Vad asadar o intreaga relatie reciproca intre intelect (minte) si inima.
Tocmai de aceea gasesc ca isihia (si in general DESPATIMIREA) nu se face in lume, sub noianul de impresii si judecati ale lumii acesteia, ci departe de lume...
Dar sa nu deviez cumva spre alta problema... Ma reintorc si spun, ca o concluzie:

Inima ne traseaza jaloanele sufletului si comportamentului, precum si invers, mintea rascoleste inima, in bine sau in rau.

Oare am abordat bine relatia aceasta? Oare e realist ce spun?
Daca nu, rog sa fiu iertat si astept indreptare, cu toata buna-vointa si cu recunostinta, de pe acum.
Domnul sa ne lumineze cu harul Sau! AMIN+

[Demetrius]

În prealabil postat de ioan cezar

...Oare am abordat bine relatia aceasta? Oare e realist ce spun?
Daca nu, rog sa fiu iertat si astept indreptare, cu toata buna-vointa si cu recunostinta, de pe acum.
Domnul sa ne lumineze cu harul Sau! AMIN+

Mi-a plăcut mult punctul tău de vedere exprimat cu multă profunzime și umilință.
E admirabil cum reușește Duhul să stârnească aceleși sentimente în inimi diferite răvășite de minți diferite care gândesc diferit!!!
Amin!

În prealabil postat de Demetrius

Mi-a plăcut mult punctul tău de vedere exprimat cu multă profunzime și umilință.
E admirabil cum reușește Duhul să stârnească aceleși sentimente în inimi diferite răvășite de minți diferite care gândesc diferit!!!
Amin!

Multumesc, Demetrius pentru apreciere. Ma bucura si pe mine momentele de blanda intalnire sufleteasca. Cred ca avem cu totii nevoie de asta.
Slava lui Dumnezeu pentru toate!

[Eugen7]

În prealabil postat de ioan cezar

Buna completare!

Multumesc. De asemnea preciez ca apreciez postarile dvs pe acest subiect.

În prealabil postat de ioan cezar

Acum ma intreb, la randul meu, daca nu cumva intelectul e insotit si de alte parti ale mintii. Intrucat as delimita, pentru a preciza termenii dintru inceput, componentele intelectului: gandire, limbaj, imaginatie, o parte a memoriei (exclusiv cea care stocheaza si reactualizeaza date percepute prin simturi, aceasta fiind o memorie senzoriala, nu intelectuala).
Alte parti ale mintii ar fi in primul rand simturile, apoi reprezentarile (imagini mintale stocate in memorie, care spre deosebire de perceptii au o generalitate mai mare, sunt schematice, de pilda schema-imagine a traseului unei excursii, care nu e totuna cu bogatia de perceptii pe care o dobandim in fiecare moment al excursiei).

Unde bat?
Toate datele procesate de mintea noastra (intelect plus simturi) se duc unde? Oare nu si in inima?...

Subscriu asertiunii de mai sus.
In acest sens doresc sa preciez ca intelectul uman, in cognitia realilatii existentei, proceseaza informatii cu privire la obiecte atat fizice (percepute senzorial) cat si obiecte matematice (percepute intelectual-mental, rational) cati si obecte duhovnicesti (percepute intelectual-contemplativ).

Putem vorbi astfel de o memorie a informatiilor, strict intelectual mentala (stiutata in minte, al carei organ fiziologic este creierul) cat si de o memorie a senzatiile, sentimentelor (al carei organ fiziologic este inima).

Astfel consider perinent sa afirmac ca toata experienta noastra existentiala intelectuala umana influenteaza atat intelectul cat si inima (sistemul de valori emotionale, duhovnicesti...)

În prealabil postat de ioan cezar

Ramane inima neatinsa de ceea ce vede ochiul si ce gandeste mintea?...
Asa incat presupunerea pe care o avansez este nu doar ca inima conditioneaza strategic (as spune) intelectul, dar si ca intelectul la randul lui intervine in viata inimii.

Conform asertiunii de mai sus, consider pertient sa afrimam ca intre intelect (minte) si inima exista o stransa legatura interdependenta. Acest lucru este evident atat in directia buna (omul induhovnicit are atat sentimente cat si gandire hristificata) cat si in directia rea (omul impatimit nu mai are sentimente adecvate si gandirea se pogoara din ce in ce mai mult in sminteala, "pierdera mintii", nebunie.)

În prealabil postat de ioan cezar

Sa dau un exemplu: desi in inima nu are un astfel de imbold viu, un copil se poate nimeri, printr-o imprejurare anume (si prin Pronia Domnului, mai intai), intr-o biserica. Sa zicem ca e prima data cand intra in lacasul de cult. Acolo in biserica (mi-ar fi placut sa spun "aici", in loc de acolo...:)) percepe o multime de stimuli: cantarile, impresiile olfactive aromatice, icoanele, stihurile rugaciunii ... si peste toate sau prin (inlauntrul) lor un anumit ton, o anumita emotie, un fel aparte de energie sa spunem cu un termen provizoriu - cea a evlaviei si dragostei de Dumnezeu.
Oare acestea raman fara urmare in inima lui?
Oare nu joaca si ele un rol in iconomia adinca a fiintei copilului?...

Exemplul invers ar fi, sa zicem, cand un tanar crestin patrunde intr-o lume cu totul departata de Biserica. Sa zicem ca locuieste si traieste in campusul universitar Grozavesti sau in Leu (ori Oxford, Standford, Cambridge, Sorbona, Trivale-Dacia, Ovidius etc.) unde numai evlavie nu este... Ce impresii il inconjoara? Ce oameni? Ce relatii? Ce situatii-stimul de viata? Poate el ramane, in inima lui, cu totul indiferent si fara vreo "atingere" a inimii, cata vreme traieste zilnic, ani in sir, intr-o lume net diferita de mediul din care provine (unul evlavios, cum spuneam in designul ipotezei)? Subliniez ca e un tanar, un adolescent, un crestin obisnuit ca sa zic asa... Iar nu vreun calugar bine pregatit pentru contactul cu lumea, nicidecum un batran imbunatatit... E un tanar crestin, un copil in fond...

Asertiunea este pertinenta. Subscriu.

În prealabil postat de ioan cezar

Vad asadar o intreaga relatie reciproca intre intelect (minte) si inima.

Sunt de acord cu aceasta afrimatie. Este si ceea ce am inteles pana in prezent atat din studiul (si putina traire personala) filocalic precum si studiul si experienta stiintifica.

În prealabil postat de ioan cezar

Tocmai de aceea gasesc ca isihia (si in general DESPATIMIREA) nu se face in lume, sub noianul de impresii si judecati ale lumii acesteia, ci departe de lume...

Nu sunt de acord cu afirmatia de mai sus. In sprijinul afirmatiei mele precizez invatatura filocalica conform careia asceza (lupta cu patimile, pacatele si duhurile necurate) nu este exclusiv pentru monahi ci este pentru fiecare crestin ortodox.
Intr-adevar tintele sunt diferite caci una este despatimirea pentru monahi (spre exemplu din punct de vedere sexual tinta este eliminarea oricarei dorinte sexuale trupesti firesti) si alta este despatimirea pentru cei casatoriti (unde din punct de vedere sexual tinta nu este eliminarea dorintei sexuale firesti, ci mentinerea activitatii sexuale in cadrul familiei, conform firescului: nici abuz nici refuz); insa tinta este nepatimirea in ambele cazuri.

Orice crestin ortodox (fie monah fie casatorit) poate atinge nepatimirea si este dator sa o doreasca. In mod firesc linistirea pentur cei casatoriti ar trebui sa fie mai usor de realizat intrucat echilibrul sufletesc si trupesc din familie ar trebuie sa conduca la acest lucru (mai ales intrucat pofta trupeasca fireasca isi gaseste normalitatea biecuvatata fiind in Taina Sfintei Cununii)... din nefericire observam ca sunt mai multi monahi care ajung la starea de nepatimire desi "tinta" lor este mult mai dificil de atins.

Sunt multi sfinti care nu au fost monahi, sunt multi sfinti care nu au fost nici macar clerici. Dumnezeu nu da harul Duhului Sfant cu masura. De aceea este bine ca omul sa se cunoasca pe sine insusi sa site ce cale de hristificare este mai potirvita pentru el.
Tinta monahismului este indumnezeirea prin har si evident lupta sa este mult mai anevoioasa in acest sens... cei casatoriti trebuie sa se ocupe si cu activitatile specifice de familie, cu responsabilitatile sociale etc.

În prealabil postat de ioan cezar

Dar sa nu deviez cumva spre alta problema... Ma reintorc si spun, ca o concluzie:
Inima ne traseaza jaloanele sufletului si comportamentului, precum si invers, mintea rascoleste inima, in bine sau in rau.

Sunt de acord cu afirmatia dvs.
Inima fixeaza "comoara": Hirstos sau patimi, pacate, colaborare mai mult sau mai putin constienta cu duhurile demonice.
Mintea poate influenta inima in sensul ca intelectul asigura discernamantul binelui si al raului... si degeba inima pofteste pe Hristos daca este este "pacalita", inselata de patimi, pacate, duhuri demonice.

În prealabil postat de ioan cezar

Oare am abordat bine relatia aceasta? Oare e realist ce spun?
Daca nu, rog sa fiu iertat si astept indreptare, cu toata buna-vointa si cu recunostinta, de pe acum.
Domnul sa ne lumineze cu harul Sau! AMIN+

Consider ca abordarea este pertinenta atat din punct de vedere filocalic cat si stiintific.
Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

De acord cu obiectia fata de selectia din text. Ati vazut insa ca imediat am precizat ca s-ar putea interpreta in sensul pe care tocmai l-ati precizat. Si am trecut la concluzie.

Spunind eu ca despatimirea se face in afara lumii si lumescului, m-am referit desigur in primul rand la retragerea pe care o practica monahii si evident pustnicii.
Insa in al doilea rand, iar acum ajung la noi mirenii si locuitorii oraselor noastre, despatimirea e retragere din anumite locuri, situatii, activitati si moduri de a gandi si resimti lucrurile. In acest sens scriam. Ca altfel, desigur pot sta in chilie si sa imi imaginez sali de dans monden si altele inca mai dihai... Nu locul unde imi sta corpul face diferenta, ci ceea ce se intampla in mintea si in inima mea poarta despatimirea sau o impiedica.

M-am exprimat acolo vag, imprecis si sugerind o directie gresita (sa fiu iertat) si a fost cu atat mai oportuna/binevenita precizarea fratiei voastre. Multumesc frumos. Doamne ajuta!

Inima contine nu numai sentimente, ci si idei, intelepciune, ratiune... Voi selecta din materialele unde am dat link, in cursul zilei de azi, pentru a arata aceasta...

Si lucru probabil surprinzator, frate Eugen, daca veti citi o carte de specialitate pe problema naturii/continutului sentimentelor, veti gasi acolo ca sentimentele, spre desosebire de trairi emotionale primare precum afectele, precum si spre deosebire de emotiile curente, pasagere, sentimentele asadar sunt complexe/pachete/sisteme de: emotii, idei, reprezentari, asteptari si dorinte/motive/interese.

Iata doua exemple, unul mai la indemana si unul mai inalt, cel mai inalt:
a) sentimentul de dragoste pentru matematica (alegeti orice alt domeniu)
b) sentimentul de dragoste pentru Dumnezeu ...:), sau, bunaoara "frica de Dumnezeu" (pe care unii o confunda cu spaima, cu un afect primar, intalnit si la nevertebrate...of... dar e de fapt un sentiment complex)

Asadar sentimentul este o mixtura psihologica, cu radacini adinci si cu ramuri in cerebratiile cele mai fine si intelectualizate... chiar speculative uneori...

[Eugen7]

În prealabil postat de ioan cezar

Si lucru probabil surprinzator, frate Eugen, daca veti citi o carte de specialitate pe problema naturii/continutului sentimentelor, veti gasi acolo ca sentimentele, spre desosebire de trairi emotionale primare precum afectele, precum si spre deosebire de emotiile curente, pasagere, sentimentele asadar sunt complexe/pachete/sisteme de: emotii, idei, reprezentari, asteptari si dorinte/motive/interese.

Iata doua exemple, unul mai la indemana si unul mai inalt, cel mai inalt:
a) sentimentul de dragoste pentru matematica (alegeti orice alt domeniu)
b) sentimentul de dragoste pentru Dumnezeu ...:), sau, bunaoara "frica de Dumnezeu" (pe care unii o confunda cu spaima, cu un afect primar, intalnit si la nevertebrate...of... dar e de fapt un sentiment complex)

Asadar sentimentul este o mixtura psihologica, cu radacini adinci si cu ramuri in cerebratiile cele mai fine si intelectualizate... chiar speculative uneori...

Subscriu asertiunii pertinete (atat din punct de vedere filocalic cat si stiintfic) frate Ioan Cezar.
Mutlumesc. Doamne ajuta.

[Eugen7]

În prealabil postat de ioan cezar

Spunind eu ca despatimirea se face in afara lumii si lumescului, m-am referit desigur in primul rand la retragerea pe care o practica monahii si evident pustnicii.

Subscriu asertiunii ce priveste exclusiv despatimirea monahala.

În prealabil postat de ioan cezar

Insa in al doilea rand, iar acum ajung la noi mirenii si locuitorii oraselor noastre, despatimirea e retragere din anumite locuri, situatii, activitati si moduri de a gandi si resimti lucrurile.

Asa este. Iar acele anumite locuri sunt... cele care indeamna la patimi, pacate, acceptarea conlucrarii cu duhurile necurate.
Crestinul din lume trebuie sa actiuneze potrivit vointei lui Hirstos a omului care traieste in lume dar nu conform lumii (cuprinse de patimi, pacate, acceptarea conlucrarii cu duhurile necurate mai mult sau mai putin constienta).
Crestinul care traieste in lume trebuie sa fie o "lumina" in toate aspectele vieturii in lume: sociale, culturale, politice...
Cum se poate realiza aceasta: Respectand poruncile caci Sfintii Parinti afirma ca "Hristos Iisus este ascuns in poruncile Sale".

În prealabil postat de ioan cezar

M-am exprimat acolo vag, imprecis si sugerind o directie gresita (sa fiu iertat) si a fost cu atat mai oportuna/binevenita precizarea fratiei voastre. Multumesc frumos. Doamne ajuta!

Si eu va multumesc asemnea frate.
Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.