Abstinenta sexuala. Cine si cum face?

Din scrierile patristice aflăm că imboldul trupesc a fost lăsat de Ziditorul spre naşterea de prunci, căci judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. - Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 17, în FR, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 71.


În acelaşi duh filocalic, Sfântul Ioan Casian menţionează: De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie [...] Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere? - Sfântul Ioan Casian, Despre cele 8 gânduri ale răutăţii, în FR, vol. I, p. 117

Voluptatea este egoistă, prin urmare este păcat. Sexualitatea în familie nu trebuie a fi folosită pentru a procura plăcerea, pentru că aceasta din urmă nu trebuie văzută ca scop, ci ca mijloc în împreunarea trupească. Este condamnabilă împreunarea pentru plăcere, nu cea pentru procreaţie. Nu faptul în sine, ci abaterea de la rânduiala lui constituie o ruşine, faptul fiind chiar binecuvântat de Dumnezeu: «Creşteţi şi vă înmulţiţi», fiind blestemată ieşirea din rosturile lui în adultere, ticăloşii, lupanare.
- Tertulian, Despre suflet, XXVII, 4, trad. Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof. David Popescu, în col. PSB, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 297

Nu trebuie idolatrizată plăcerea. Dumnezeu vrea ca iubirea să fie constructivă, creatoare, nu un egoism carnal, căci în acest caz lipseşte finalitatea, care este procrearea şi dăruirea de sine reciprocă. A avea legături sexuale, nu cu scopul de a avea copii, înseamnă a batjocori natura - Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea II, Cap. X, 95.3., trad., note şi indici de Pr. Prof. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 284

Desfrânarea este un păcat animalic, căci urmează pornirile unei patimi ce domină în animale. Am putea spune că desfrânatul întrece pe animale prin exces şi perversiune, exagerări necunoscute acestora, întrucât ele urmează instinctului nepervertit. Până şi împreunarea lor trupească (a animalelor sălbatice — n.n.) urmează legile firii şi are loc numai în scop de procreare, iar nu pentru desfrâu. - Atenagora Atenianul, Solie în favoarea creştinilor, III, trad., note şi indici de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. PSB, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 494

Ce spune nu-stiu-ce sfant, mai mult sau mai putin politic (precum numitul episcop din Hippo citat) sau chiar unul autentic, luat singular, e irelevant. Pe mine ma intereseaza ce spun Biserica si Scriptura. Biserica a sfintit si ocrotit ceea ce numesc unii "desfranare intraconjugala" (!!!) prin Taina Casatoriei, pe care toti o recunoastem, de ambele parti ale "Cortinei 1054". Pana si cunoasterea empirica, cea mai bruta (in sens de non-mistica), pe care o au toti oamenii intregi, spune ca o femeie/un barbat lipsit/a de implinirea trupeasca, si, culmea ridicolului tragic cu pretentii mistice: inca cu partenerul alaturi (!!!!), se va gasi intr-o relatie alienata si alienanta. Nu e evident, chiar si in relatiile pacatoase, ca dragostea creste inclusiv hranita cu unire trupeasca? Iubirea e de Sus, si nu are nevoie de reguli, relatii, conditionari. Dragostea dintre barbat si femeie (ca e sau nu pogoramant pentru firea cazuta, nu conteaza) are ceea ce eu numesc "legile interne ale dinamicii genurilor", acele legi nescrise, iar unirea trupurilor, care, repet, in Taina Casatoriei e sfintita de Biserica si deci placuta lui Dumnezeu, se supune acestor legi nescrise.