Marea inselaciune a sectei adventiste: "moartea pune capat constientei"

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de andravenache

Trebuie sa recunosc ca am nelamuriri si indoieli cu privire la ambele interpretari.

Formulaţi întrebări punctuale şi am să încerc să vă răspund. Atâta cât am priceput eu din ce m-a învăţat Biserica Catolică şi atâta cât ştie ea însăşi. Fiindcă un lucru e limpede: în ceea ce priveşte Ultimele Realităţi, nici Biserica nu poate răspunde la toate întrebările. Ea ne poate învăţa ceea ce a primit la rândul ei, ca revelaţie dumnezeiască. Şi ceea ce, prin efortul raţiunii umane (mai limitată în această privinţă decât în oricare alta) socoteşte drept probabil. Numai în primele cazuri, cel al descoperirilor dumnezeieşti, avem certitudine dogmatică, care e certitudinea absolută a credinţei (sententia de fide divina sau de fide apostholica, după caz), pe când în cealaltă situaţie vorbim de concluzii ale unor minţi luminate (sententia de fide definita). Rangul unei învăţături (care corespunde "gradului ei de certitudine" ca să spun aşa) e un subiect despre care am mai vorbit tangenţial, deşi ar merita un topic dedicat. Pe acesta, deocamdată atât.

În ceea ce priveşte faptul că sufletul omului, odată creat, este indelebil (nu poate fi extinct, aneantizat, distrus în realitatea lui obiectivă), acesta este un adevăr de nivel dogmatic. Altfel spus, mai degrabă ne îndoim că soarele ar străluci decât să ne îndoim de asemenea adevăr. Se cheamă "dogma nemuririi sufletului". E ceva atât de banal pentru credinţă, încât a ajuns subiect de vorbire în glumă, ca atunci când auzim "la ce te gândeşti ?" "La nemurirea sufletului".