Creatie versus evolutie

[cristiboss56]

FACEREA DUPĂ SATANA

La început a fost Big-Bangul
Întrebarea care a tulburat dintotdeauna mintea filosofilor necredincioşi a fost - fireşte - aceea cu privire la zidirea lumii, a kosmosului, cum ziceau marii înşelaţi Elini. Aşa s-au ivit miturile cosmogonice, la neamuri, adică la vechile noroade ce nu-L mai cunoşteau pe Dumnezeu, cum erau Babilonienii, Egiptenii, zişii Elini, Inzii, Chinezii şi puzderia celorlalţi păgîni idolatri amăgiţi de Satana.
În toate aceste poveşti e vorba despre un demiurgos, un zeu-făurar, ce zideşte kosmosul dintr-o materie mai-nainte fiitoare, „care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de «zeu»” . Cu alte cuvinte, demiurgul nu aduce lumea din ne-fiinţă, ci transformă, preschimbă ceva dat, existent din veşnicie. Neavînd împărtăşire cu Duhul Adevărului, necredicioşilor le e cu neputinţă să născocească altceva, şi „tocmai ideea zidirii «din nimic» sau «din nefiinţă» deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgîne şi a speculaţiilor despre creaţie. Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja”
Ceva foarte asemănător rătăcirilor antice nălucesc şi evoluţioniştii, cu singura deosebire că, fiind atei, pun în locul demiurgului întîmplarea oarbă şi lasă materia să se transforme „de la sine” dintr-un „ou”, dintr-un „atom”, dintr-o „sămînţă” primordială, care a „explodat” şi a dat naştere „haosului”, dezordinii, aşa cum ni se descrie într-o lecţie de …muzică: „În oratoriul „Creaţiunea”, Haydn reuşeşte să zugrăvească dezordinea haosului primordial prin aritmii, disonanţe armonice şi stridenţe de instrumentaţie”
E limpede că ceea ce era la păgîni „un fel de zeu” este la evoluţionişti chiar zeul lor: însăşi Materia, precum citim în cartea de geografie de a 5-a:
„Universul a luat naştere în urma exploziei «oului cosmic» - aşa cum este numită starea de început a Universului. Explozia aceasta a fost numită «big bang», adică marea explozie”
Ceea ce e totuna cu a zice: „Universul a luat naştere în urma exploziei stării de început a universului”, care doar a trecut dintr-o stare în altă stare, materia care îl alcătuieşte fiind veşnică, cum ni se spune mai departe: „Ştim că universul este infinit în spaţiu şi în timp” . În actuala sa formă, materia kosmizată are un trecut venerabil: „Se apreciază [Cine apreciază?] că vîrsta Universului este cuprinsă între 15 şi 17 miliarde de ani”
Dar nici asta nu îi e de ajuns lui Păcală: el îşi ia păcălitorul şi adună infinit cu infinit, informîndu-ne că universul, nesfîrşit „în spaţiu”, încă se mai măreşte! Citiţi şi vă miraţi cîtă nebunie dispreţuitoare au ateii pentru realitate şi pentru judecata celorlalţi:
„De la marea explozie, universul este într-o continuă expansiune. Galaxiile se depărtează unele de altele. Aceasta înseamnă că ieri Universul era mai mic decît azi, iar mîine va fi mai mare decît astăzi. El poate fi comparat cu un aluat de cozonac cu stafide, care creşte continuu. Stafidele sînt galaxiile, iar aluatul - spaţiul dintre ele.Cît timp va dura această expansiune şi cît de mare va fi în final Universul, nu putem şti”
Ţinînd seama că numai Dumnezeu poate fi veşnic şi necuprins, încă o dată tragem încheierea că, pentru evoluţionişti, materia şi universul material sînt „dumnezeu”! Dar despre natura panteistă a evoluţionismului vom vorbi în alt loc. Deocamdată ne interesează că această filosofie fără noimă pune la temelia zidirii lumii întîmplarea şi dezordinea, adică lipsa raţiunii! Pe limba noastră, asta ar suna cam aşa: „Întru început a fost anti-Cuvîntul, anti-logosul, anti-raţiunea de a fi a lumii!”
Astfel, vedem numaidecît că evoluţionismul este contra-adevărul, este parodia, maimuţăreala Sfintei Scripturi, este filosofia Antihristului, precum acesta e maimuţa Domnului şi Mîntuitorului nostru, şi că ea ţinteşte în primul rînd hulirea Logosului, a Dumnezeu-Cuvîntului, şi apoi a întregii Sfinte Treimi. Căci rădăcina tuturor minciunilor se află, după cum spune Cuviosul Iustin Popovici, în tăgăduirea dumnezeirii Mîntuitorului: „Minciuna de căpătîi, tatăl minciunii, este a spune că Hristos nu-i Dumnezeu; iar din aceasta se trage şi a doua minciună de căpătîi: că nu există Dumnezeu. Din aceste două minciuni au roit toate celelalte minciuni, din toate vremurile - duhul rătăcirii s-a ţesut pe ele” . Să urmărim aceasta recitind Cartea Facerii şi tîlcuirea ei, după Cuviosul Serafim Rose şi după Sfinţii Părinţi:
„«Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul» (Facerea 1:1).
Cuvintele au un înţeles tainic, cum învaţă Sfîntul Ambrozie: «Începutul, în înţeles tainic, este arătat de zicerea: ‚Eu sînt Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul’ (Apocalipsa 1:8). Cu adevărat, Cel ce este începutul tuturor lucrurilor în puterea dumnezeirii Sale este, de asemenea, şi sfîrşitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu a zidit cerul şi pămîntul, fiindcă ‚toate printr-Însul s-au făcut, şi fără de Dînsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut’ (Ioan 1:3)”

[cristiboss56]

„Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum zice şi Sfîntul Ioan Evanghelistul: «Întru început era Cuvîntul… toate printr-Însul s-au făcut…» (Ioan 1:1). Sfîntul Pavel învaţă acelaşi lucru: «Dumnezeu… a zidit toate prin Iisus Hristos» (Efeseni 3:9). «Întru Dînsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute, ori Scaunele, ori Domniile, ori Începătoriile, ori Stăpîniile, toate printr-Însul şi pentru Dînsul s-au zidit» (Coloseni 1:16). Astfel, în iconografia ortodoxă a facerii lumii nu vedem un bătrîn (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime zideşte: Tatăl porunceşte [Să fie!, n.m.], Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi Duhul ia parte la lucrare”
Astrele
Aşadar, ce a făcut întru început Dumnezeu? „Cerul şi pămîntul” (Facerea 1:1). Evoluţionismul ne spune însă că zeul-materie s-a preschimbat pe sine-şi în astre şi… praf: „Ulterior, materia rezultată din explozie s-a concentrat în stele, planete, sateliţi, comete, meteoriţi şi praf interstelar” . „În drumul lor prin Univers, elementele au suferit transformări, în urma cărora au apărut şi alte elemente. Apoi, prin reacţii chimice, s-au format compuşii chimici care se găsesc astăzi în şi pe planeta noastră, sub formă de munţi, zăcăminte de minereuri, mări şi oceane, aer, plante şi animale. [...] De ce este materia atît de diversă? Pentru că particulele care o alcătuiesc sînt diferite şi se pot combina în diverse moduri. Chimia este ştiinţa care studiază materia şi transformările pe care le suferă aceasta” Să ne oprim şi să luăm aminte că aici se arată o primă transmutaţie alchimică, principiu pe care se întemeiază întreaga gnoză evoluţionistă! Să fim cu luare-aminte: într-o primă fază, „sămînţa” materiei „explodează” - îşi iese din sine, din starea de ordine, de nemişcare desăvîrşită - şi trece în starea lipsei desăvîrşite de rînduială, căci explozia e fenomenul cel mai dezordonat care se poate închipui. Cu timpul, această materie haotică se kosmizează de la sine, din întîmplare, rînduindu-se în sisteme de corpuri cereşti, care ajung să funcţioneze precis ca un ceasornic, după descrierea unor astrologi precum Newton. Cu alte cuvinte, din haos se naşte rînduiala, ordinea, legea! (Ne întîlnim la tot pasul cu această gîndire pe dos, drăcească.) Astfel, au apărut - zic ei - soarele, planetele, printre care se găseşte şi pămîntul nostru. Cărţile de şcoală sînt mai întîi şovăielnice în lămurirea „naşterii sistemului solar”:„Originea, formarea şi evoluţia sistemului solar constituie o problemă deosebit de complexă, care nu a fost rezolvată în mod satisfăcător pînă astăzi. Au fost emise mai multe ipoteze cosmogonice; majoritatea lor au fost infirmate parţial sau total de datele de observaţie mai noi, fapt pentru care nu le prezentăm aici. Ipoteza cosmogonică cea mai cunoscută şi acceptată o lungă perioadă de timp a fost imaginată de Kant şi dezvoltată matematic de Laplace (ipoteza Kant-Laplace)” . (Şi se bîlbîie ceva despre cum s-ar fi format soarele şi planetele dintr-o altă stea care a explodat, cum se spune şi în altă parte.) În alte locuri, manualele sînt mai hotărîte şi înfăţişează - ca pe un fapt! - „teoria”, adică nălucirea, plăsmuirii astrelor dintr-o materie pre-existentă:
„Datorită mişcării de rotaţie a norului cosmic, cea mai mare parte a materiei s-a adunat în centru, dînd naştere soarelui. El s-a născut acum 5 miliarde de ani din materie cosmică. Din materia rămasă pe marginea norului au luat fiinţă planetele, sateliţii, asteroizii şi celelalte corpuri cereşti care intră în componenţa sistemului solar. Planeta noastră s-a format acum 4,6 miliarde de ani din unul dintre numeroşii nori cosmici existenţi pe atunci în Univers şi care erau alcătuiţi din gaze şi praf stelar” . Şi încă: „Din studiul rocilor lunare , s-a dedus că acestea au o vîrstă de 3-4 miliarde de ani, asemeni cu vîrsta celor mai vechi roci terestre (deci şi a Terrei)” . (Mă aruncă în deznădejde aceşti netoţi vicleni şi poveştile lor cu mult praf, bolovani şi gaze, care se învîrt prosteşte pînă cînd - cum vom vedea - din atîta frecare şi ameţeală, deasupra maionezei cosmice iese omul european, stăpîn al galaxiilor! Parcă îl văd şi acum pe marele hulitor Carl Sagan, care mă vrăjea - nu mint! - în fiecare duminică cu al său documentar Tainele universului; parcă-l văd rînjind ca o iguană strepezită şi gîngurind dulce: „Sîntem pulbere de stele.” Şi începea vraja: serialul acela american de propagandă a ateismului celui mai feroce izbutea să te facă a crede că eşti un iniţiat al marilor taine ale alcătuirii lumii! Era făcut cu viclenie, îţi întărîta mîndria, te făcea să te simţi deştept; avea şi un umor blînd, învăluitor; îţi dădea o stare de bine, spre deosebire de acelaşi gen de filme făcute de comuniştii noştri, crispate, ţîfnoase, mitocăneşti. Mi-am amintit de acest personaj cu adevărat satanicesc pentru că îl pomeneşte şi Părintele Serafim în cartea din care tot citez, fiind unul dintre cei mai puternici activiştii ai evoluţionismului, susţinut de-a dreptul de guvernul american.)

[cristiboss56]

Dar să venim la ale noastre. Această răsturnare a ordinii zidirii are tîlcul ei: Pămîntul trebuie înfăţişat ca o planetă oarecare din „sistemul solar” şi dintre nenumăratele planete, la fel cum omul este - nu-i aşa? - o făptură oarecare din milioanele de vieţuitoare pămînteşti şi - cine ştie? - din nenumăratele vieţuitoare din univers, aşa cum bănuieşte „ştiinţa” zilelor noastre. Priviţi numai cîtă batjocură semianalfabetă se adună în „descrierea ştiinţifică” şi absurdă a planetelor:
„Fiecare dintre planete se deosebeşte de celelalte, fiind unică în felul ei. [...] Unicitatea planetei noastre constă în faptul că este singura din sistemul solar pe care există viaţă” . „Marte este numit «planeta roşie». Jupiter este cel mai mare. Saturn este înconjurat de zece inele alcătuite din praf, pietricele şi bucăţi de rocă. Pluto este cea mai mică” Dar asta nu e nimic altceva decît propagandă pentru dreptul la diferenţă al planetelor! Cu orice preţ, neţinînd seama că nu ai ce compara! Şi atunci, pentru că aşa e politica, tovarăşii îngînă tot ce le vine pe limbă, ca nişte drogaţi, apărînd „drepturile planetelor”, cam aşa: „Măcar că Jupiter este cea mai mare, totuşi Pluto este cea mai mică [19]; a noastră e albastră, în ciuda marţienilor, a cărora e roşie.” Dincolo de lipsa de noimă a acestor lecţii de tîmpire, ceea ce are de înţeles elevul umanist e că soarele, şi nu Pămîntul, se află în centrul universului:
„Soarele luminează şi încălzeşte corpurile cereşti din familia sa. [...] La fel ca şi celelalte planete, Pămîntul depinde de soare: se roteşte în jurul acestuia şi este luminat şi încălzit de el” . Căci: „Corpurile cereşti mai mici se rotesc în jurul celor mai mari, deoarece sînt atrase de acestea. Dintre toate corpurile cereşti ale sistemului solar, Soarele este cel mai mare”
Cu adevărat, pămîntul e mai mic, dar neînchipuit mai dens, aşadar mai greu, decît soarele; acesta din urmă e făcut dintr-o materie subţire şi uşoară, prin urmare se poate mişca mult mai sprinten. Multe ar fi de zis aici, dar le spune mult mai bine părintele Dan Bădulescu, din cartea căruia vom citi în articolul următor. Vom zice doar că totul trebuie judecat din punctul nostru de vedere pămîntean şi omenesc, iar nu din acela lunatic sau drăcesc, căci întreg universul, cu toate astrele lui, a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru astre! După adevăr, Pămîntul s-a zidit în Prima Zi a Facerii, pentru că aştepta zidirea omului, aşa cum spune Cuviosul Serafim, împreună-glăsuind cu Sfinţii Părinţi: „În concepţia scriptural-patristică, pămîntul - ca sălaş al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu - e centrul universului”
Şi Sfînta Scriptură urmează: „Pămîntul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adîncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1:2). „Aici, vedem lucrarea celei de a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Despre aceasta, Sfîntul Efrem Sirul scrie: «Se cuvenea ca Duhul Sfînt să Se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl a grăit, Fiul a zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-Şi aducă lucrarea. Şi aceasta a făcut-o purtîndu-Se, arătînd în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvîrşit de către Treime»” La fel, „Sfîntul Ambrozie zice şi el: «Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: ‚Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor’ (Psalmul 32:6). Duhul Se purta în chip cuvenit peste pămînt, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, după cuvintele proorocului: ,Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va înnoi faţa pămîntului’ (Psalm 103:30)»”În alt loc, „Sfîntul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua Întîi: «Duhul Sfînt a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să zămislească, ca pasărea cînd şade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu căldura ei, făcîndu-le roditoare. Tot Duhul Sfînt înfăţişa atunci pentru noi chipul Sfîntului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui Dumnezeu.» [20] Duhul Sfînt ia parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de «Duhul cel dumnezeiesc, Cel ce m-a făcut pe mine» (Iov 33:4)”
Lumina După cer şi pămînt a fost făcută lumina:

„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu «ziuă», iar întunericul l-a numit «noapte». Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea 1:3-5).
Pe mulţi raţionalişti i-a smintit această „greşită” rînduire a lucrărilor Facerii, iar lucrări drăceşti, precum Biblia hazlie, au batjocorit îndelung descoperirea dumnezeiască şi pe Ziditorul Însuşi, văzut ca un meşter bătrîn şi ramolit. Căci Sfînta Scriptură, în întregime insuflată de Duhul Sfînt, pune la încercare smerita cugetare a cititorului şi nu poate fi tîlcuită decît de purtătorii de Dumnezeu, sfinţi şi cuvioşi, întru care vorbeşte acelaşi Duh al Adevărului. Urmînd cuvîntul acestora, ni se luminează şi nouă locurile tainice, precum cel de mai sus. Să-l ascultăm pe Sfîntul Vasilie cel Mare: „Cerul şi pămîntul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor, a fost zidită lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte. La început, s-a adus la existenţă firea luminii; apoi (în ziua a patra), soarele a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întîi-născute. Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite. Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de trupul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sînt despărţite, acelea pot fi despărţite cu adevărat de Ziditorul firii”

Dar care este rostul acestei despărţiri în viaţa noastră omenească? Unul foarte însemnat: acela de a nu cădea în idolatrie, socotind soarele zeu. „Sfîntul Ioan Hrisostomul scrie: «Dumnezeu a făcut soarele (abia) în ziua a patra, ca să nu socoteşti să datorită lui avem ziua.»” Dovada că pricina e întemeiată stă faptul că toate „civilizaţiile” antice se închinau soarelui ca unui „făcător”: şi Elinii, şi Babilonienii, şi Aztecii, şi - mai cu seamă - părinţii vrăjitoriei oculte, Egiptenii, maeştrii tuturor iluminiştilor şi iluminaţilor de mai tîrziu, ai tuturor sectelor francmasonice care stăpînesc azi lumea împreună cu stăpînul lor şi al răutăţii acestui veac.

V. Siparu