Abstinenta sexuala. Cine si cum face?

[stefan florin]

În prealabil postat de ovidiu b.

Nicidecum pentru a-şi satisface doar plăcerile carnale...căci atunci vor fi numai trup.

si placerile carnale tot Dumnezeu le-a creeat...iar Dumnezeu a facut totul perfect.

[DragosP]

În prealabil postat de stefan florin

si placerile carnale tot Dumnezeu le-a creeat...iar Dumnezeu a facut totul perfect.

Plăcerile carnale, din câtă ştiinţă creaţionisto-evoluţionistă ştiu eu, au cam fost create de Dumnezeu DUPĂ căderea adamică. Aşa că nu m-aş bucura prea mult în ceea ce le priveşte.

[AlinB]

În prealabil postat de DragosP

Plăcerile carnale, din câtă ştiinţă creaţionisto-evoluţionistă ştiu eu, au cam fost create de Dumnezeu DUPĂ căderea adamică. Aşa că nu m-aş bucura prea mult în ceea ce le priveşte.

Gresita exprimare si ideea pe ansamblu nu este prea stralucita.

Dumnezeu nu le-a creat, pentru ca toata Creatia s-a terminat in ziua a 6a.

Ceea ce cunoastem acum ca fiind "placeri" sunt rezultatul coruperii simturilor pe care Dumnezeu le-a creat in scopuri practice, pentru a "conecta" sufletul omului la realitatea lumii materiale.

Ceea ce a realizat caderea lui Adam, a fost impingerea simturilor spre patima, prin patima intelegandu-se legarea simturilor de obiectul lor, peste uzul firesc.

Acum sa ne intrebam, care e scopul placerii sexuale?

Aceea de a chema omul, spre unirea trupeasca, unire a carui rezultat este nasterea de copii, chemare care a capatat aceasta putere irezistibila, irationala chiar, tocmai pentru ca omul nu este suficient de matur spiritual ca sa mearga in aceasta directie de buna voie, constient de misiunea pe care o are pe acest pamant.

Ar fi avut nevoie omul creat de Dumnezeu si traitor in har, de aceasta aprindere patimasa pentru a da nastere la urmasi? Binenteles ca nu, daca ar fi ascultat intru totul de Dumnezeu, ar fi ascultat si de aceasta porunca, si chiar daca placere ar fi simtit (desi nu stim cum s-ar fi intamplat efectiv asta in cazul lor), nu ar fi fost legati de aceasta, in sensul de a urmari aceasta placere dar s-ar fi ferit de nasterea de copii, asa cum face omul (si din pacate, de multe ori credinciosul) modern.

La fel cum nu s-ar fi imbuibat peste masura, fiind condus de gustul mancarii si nu de necesitatea ei, la fel cum nu ar fi avut nevoie sa-si arunce neuronii in aer cu tot felul de substante dubioase, urmarind senzatii rupte de realitate, etc.

Omul care se crede rational si spiritual, si stie ca nu poate avea in vedere nasterea de copii (indiferent de motive) dar totusi cauta placerea impreunarii, este clar ca merge pe urmele lui Adam cel cazut, nu a lui Adam cel inainte de cadere sau Adam restaurat prin jertfa lui Hristos.

Desigur, nu este o crima (in sensul efectiv al termenului) dar este o cadere din har.

Desigur, asa cum am mai scris, nu prea stim ce e aia cadere din har, pentru ca nu prea ne-am obosit sa-l dobandim, pentru ca daca l-am fi dobandit vreodata, n-ar fi nevoie de explicatii atat de lungi si am fi inteles de la sine ce se cade si ce nu, tocmai din tristetea care urmeaza indepartarii harului.

[stefan florin]

În prealabil postat de DragosP

Plăcerile carnale, din câtă ştiinţă creaţionisto-evoluţionistă ştiu eu, au cam fost create de Dumnezeu DUPĂ căderea adamică. Aşa că nu m-aş bucura prea mult în ceea ce le priveşte.

asta de unde ai mai scos-o? Omul a fost creeat COMPLET in ziua a 6-a, deci INAINTE de caderea adamica. Nicaieri NU scrie ca Dumnezeu l-ar mai fi "imbunatatit" pe om dupa cadere

[DragosP]

În prealabil postat de stefan florin

asta de unde ai mai scos-o? Omul a fost creeat COMPLET in ziua a 6-a, deci INAINTE de caderea adamica. Nicaieri NU scrie ca Dumnezeu l-ar mai fi "imbunatatit" pe om dupa cadere

Nuuuu. Numa' i-a dat să cunoască moartea. În rest, nimic.

În prealabil postat de stefan florin

asta de unde ai mai scos-o? Omul a fost creeat COMPLET in ziua a 6-a, deci INAINTE de caderea adamica. Nicaieri NU scrie ca Dumnezeu l-ar mai fi "imbunatatit" pe om dupa cadere

Dar cine a spus ca omul s-a imbunatatit dupa cadere?!?

Poate nu intamplator am dat peste acest articol despre Nicolae Steinhardt, in care nu se vorbeste despre placere, ci despre fericire:

"Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru semenii în suferinţă (philanthropon, cum îi zicea Aristotel), Steinhardt cere botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni, tocmai în opoziţie cu iadul în care trăia, el visează la raiul creştin.

După încreştinarea făcută în astfel de condiţii, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii. Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o lumină uriaşă, care îl cuprinde din toate părţile şi înţelege că este lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit, fericit!

Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.
Trece şi vremea detenţiei, vine eliberarea, dar clipa fericirii nu mai revine, decât jurnalistic, prin reamintirea ei permanentă.

Steinhardt nu renunţă însă la calea pe care a pornit. Îşi desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până spre sihăstria creştină, isihia, cum îi zice el, adică liniştirea, purificarea totală faţă de nimicnicia lumii, pregătirea pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.

Se spune că fiecare om are o poartă a lui, poarta destinului său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe care unii o caută toată viaţa. Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să fie închisă sau bine păzită, ca în povestea lui Kafka. A fost însă un om, am putea să zicem ca într-un basm, pe care îl chema Nicolae Tare ca piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri ajunse la poarta unei mănăstiri.

Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să lupte pentru a intra cu oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la care se aştepta, în pragul porţii, cu cheile la brâu, se arată Sfântul Petru:

„- Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit atâta vreme, căci tocmai venisem ca să încui poarta aceasta?”
- Am făcut un ocol, Preasfinte, şi am intrat pe altă poată, de unde era să nu mai ies. Am tot căutat înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de lumină, cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi am venit aici pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.
- Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise Sfântul Petru, ai îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de Dumnezeu, frica cea mare (mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci pe mine mă cheamă Tare ca piatra.

Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe poarta mânăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.
Până unde o fi ajuns oare nu vom şti niciodată. Cert este însă că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a încercat să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, căci Acesta este calea, adevărul şi viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi, că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu."
http://www.revistaclipa.com/6940/201...espre-fericire

[stefan florin]

În prealabil postat de Miha-anca

Dar cine a spus ca omul s-a imbunatatit dupa cadere?!?

Poate nu intamplator am dat peste acest articol despre Nicolae Steinhardt, in care nu se vorbeste despre placere, ci despre fericire:

"Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru semenii în suferinţă (philanthropon, cum îi zicea Aristotel), Steinhardt cere botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni, tocmai în opoziţie cu iadul în care trăia, el visează la raiul creştin.

După încreştinarea făcută în astfel de condiţii, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii. Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o lumină uriaşă, care îl cuprinde din toate părţile şi înţelege că este lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit, fericit!

Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.
Trece şi vremea detenţiei, vine eliberarea, dar clipa fericirii nu mai revine, decât jurnalistic, prin reamintirea ei permanentă.

Steinhardt nu renunţă însă la calea pe care a pornit. Îşi desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până spre sihăstria creştină, isihia, cum îi zice el, adică liniştirea, purificarea totală faţă de nimicnicia lumii, pregătirea pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.

Se spune că fiecare om are o poartă a lui, poarta destinului său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe care unii o caută toată viaţa. Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să fie închisă sau bine păzită, ca în povestea lui Kafka. A fost însă un om, am putea să zicem ca într-un basm, pe care îl chema Nicolae Tare ca piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri ajunse la poarta unei mănăstiri.

Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să lupte pentru a intra cu oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la care se aştepta, în pragul porţii, cu cheile la brâu, se arată Sfântul Petru:

„- Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit atâta vreme, căci tocmai venisem ca să încui poarta aceasta?”
- Am făcut un ocol, Preasfinte, şi am intrat pe altă poată, de unde era să nu mai ies. Am tot căutat înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de lumină, cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi am venit aici pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.
- Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise Sfântul Petru, ai îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de Dumnezeu, frica cea mare (mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci pe mine mă cheamă Tare ca piatra.

Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe poarta mânăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.
Până unde o fi ajuns oare nu vom şti niciodată. Cert este însă că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a încercat să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, căci Acesta este calea, adevărul şi viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi, că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu."
http://www.revistaclipa.com/6940/201...espre-fericire

amicul Dragos a spus ca Dumnezeu a creeat placerile carnale DUPA caderea omului. Asta nu are cum sa fie adevarat deoarece Dumnezeu a terminat creatia in ziua a 6-a, inclusiv omul. Nicaieri nu spune in Biblie ca Dumnezeu ar mai fi adaugat ceva omului dupa cadere

În prealabil postat de stefan florin

amicul Dragos a spus ca Dumnezeu a creeat placerile carnale DUPA caderea omului. Asta nu are cum sa fie adevarat deoarece Dumnezeu a terminat creatia in ziua a 6-a, inclusiv omul. Nicaieri nu spune in Biblie ca Dumnezeu ar mai fi adaugat ceva omului dupa cadere

Cum sa nu, stefan florin, sigur ca Dumnezeu a mai adaugat ceva omului dupa cadere si anume imbracaminte de piele:
Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.
(Facerea 3, 21)

Si citind acum in Facerea 3, mi-a atras atentia acest verset:
De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. (Facerea 3, 6)
Dumnezeu ne spune si in ce fel au pacatuit: in primul rand prin incredere in propria judecata, cand Dumnezeu le spusese clar ce au de facut: sa se abtina de la mancat rodul acelui pom. Si pentru aceasta nesupunere Eva a gasit si trei motive: fructul era bun de mancat; era placut vederii; si era vrednic de dorit.
Oare nu tot in acelasi fel pacatuim si noi, neinvatand nimic din experienta tragica a Evei?

Cred ca placerile carnale le-a creat Dumnezeu de la inceput, dar nu pentru oameni, ci pentru animale.

[stefan florin]

În prealabil postat de Miha-anca

Cum sa nu, stefan florin, sigur ca Dumnezeu a mai adaugat ceva omului dupa cadere si anume imbracaminte de piele:
Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.
(Facerea 3, 21)

Si citind acum in Facerea 3, mi-a atras atentia acest verset:
De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. (Facerea 3, 6)
Dumnezeu ne spune si in ce fel au pacatuit: in primul rand prin incredere in propria judecata, cand Dumnezeu le spusese clar ce au de facut: sa se abtina de la mancat rodul acelui pom. Si pentru aceasta nesupunere Eva a gasit si trei motive: fructul era bun de mancat; era placut vederii; si era vrednic de dorit.
Oare nu tot in acelasi fel pacatuim si noi, neinvatand nimic din experienta tragica a Evei?

Cred ca placerile carnale le-a creat Dumnezeu de la inceput, dar nu pentru oameni, ci pentru animale.

haina de piele este un acesoriu
de unde stii ca aminalele simt placeri carnale?
si daca placerile carnale Dumnezeu le-a facut pt animale, atunci CE CAUTA ACESTE PLACERI LA OM?

[AlinB]

În prealabil postat de Miha-anca

Cred ca placerile carnale le-a creat Dumnezeu de la inceput, dar nu pentru oameni, ci pentru animale.

Daca prin placerile carnale intelegem atractia fatidica si irezistibila spre impreunare, este adevarat, pentru ca omul pacatos, fiind lipsit de minte, nu se gandeste prea mult la urmasi, de aceea, aceasta cale a fost lasata tocmai pentru ca omul sa nu dispara.